Armonia eminesciană, despre care am vorbit şi care este esenţa artei poetului nostru, înseamnă echilibrul antitezelor, echilibrul dintre sentiment şi raţiune. Aceasta e marea contribuţie eminesciană la progresul artei moderne, expresia romantismului său profund, antimodern şi modern deopotrivă
Aceia care au readus în poezie „armonia lui Plato”, cum o numeşte Eminescu, au fost romanticii. Pe urmele lor au păşit simboliştii când, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au proclamat, prin vocea lui Paul Verlaine, principiul poetic de la musique avant toute chose. Curiozitatea e că istoricii şi criticii 
literari români au ignorat această continuitate în ce-l priveşte pe Eminescu, refuzându-i acestuia solidaritatea modernă cu poezia europeană a vremii, înglobându-l pe scriitorul nostru în rândurile unui romantism tardiv. (Între puţinele excepţii, se situează primul nostru simbolist autentic, Ştefan Petică, reconfirmat de criticul Nicolae Davidescu. Ştefan Petică a sesizat că veritabilul simbolism românesc s-a născut odată cu Eminescu! Mai mult de atât, sintagma lirică modernă este enunţată întâia oară, în cultura noastră, de Eminescu, în Icoană şi privaz: „Natura-alăturată cu-acel desemn prea şters/ Din lirica modernă – e mult, mult mai presus.) În rest, s-au impus etichetele de lungă durată „romantic întârziat”, „ultimul mare romantic european” etc. Faptul e cu atât mai curios, cu cât primul mare critic român, Titu Maiorescu, nu l-a perceput pe Eminescu aparţinător la un curent literar care murise deja în jurul anului 1850, când tocmai se năştea poetul nostru. Dimpotrivă, chiar din studiul Direcţia nouă în poezia şi proza română (1871-1872), apărut în „Convorbiri literare”, criticul subliniază modernitatea poeziei şi gândirii lui Eminescu, pentru ca în studiul Eminescu şi poeziile lui (1889) să tranşeze definitiv: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti, de a studia, de a cunoaşte, el îşi înzestra fără preget memoria cu operile însemnate din literatura antică şi modernă. Cunoscător al filosofiei, în special a lui Platon, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei creştine şi buddhaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând ştiinţa celor publicate pănă astăzi din istoria şi limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-şi formeze înalta abstracţiune care în poeziile lui ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti. Căci cum să ajungi la o privire generală dacă nu ai în cunoştinţele tale treptele succesive care să te ridice pănă la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracteristice în care se întrupează profunda lui emoţiune asupra începuturilor lumii, asupra vieţei omului, asupra soartei poporului român.”1
Maiorescu rezumă aici, exemplar, personalitatea culturală şi poetică a lui Eminescu, sub semnul indubitabil al modernităţii. Toţi istoricii şi criticii literari au lăudat studiul lui Maiorescu din 1889, dar, paradoxal, au pierdut imaginea modernităţii poetului şi gânditorului sub impulsul prejudecăţilor legate de tipologia curentelor literare. Asta fiindcă modern a fost considerat doar simbolismul francez, în epocă, or, Eminescu, de formaţie germană, avea reticenţe faţă de superficialitatea spiritului francez (ceea ce şi explică respingerea experimentului cvasi-simbolist al lui Alexandru Macedonski), deşi, în profunzimile sale, etala afinităţi cu Charles Baudelaire, cu Arthur Rimbaud sau Stéphane Mallarmé, cum vor dovedi criticii mai noi. Aceştia au demonstrat că avangarda culturii moderne a vremii nu se manifesta la Paris, ci la Berlin, adică tocmai în mediul în care şi-a făcut studiile Eminescu. Pe bună dreptate, Ilina Gregori se întreba: „Cum să repetăm formula standard romantic târziu şi să-i reiterăm conotaţiile – inadaptare la ritmurile istoriei, anacronism, decalaj în raport cu ora culturii occidentale etc. – când opţiunile intelectuale ale lui Eminescu în perioada decisivă a formării sale se îndreaptă tocmai spre ceea ce oferă mai modern şi mai actual ştiinţa germană?”2 E ceea ce ştia foarte bine Titu Maiorescu, dar nu şi criticii literari de mai târziu. Şi, totuşi, parcă spre a ne demonstra cât de puţin îl cunoaştem, poetul a ţinut să-şi afirme apartenenţa la… romantism (Eu nu cred nici în Iehova):
Nu mă-ncântaţi nici cu clasici,
Nici cu stil curat şi antic –
Toate-mi sunt de o potrivă,
Eu rămân ce-am fost: romantic.
Cu alte cuvinte, Eminescu nu aderă nici la „clasicismul” cultivat de Junimea sau la cel francez, apus, nici la tradiţia antică, tot clasică, ci la romantism, pe care el îl asimilează modernului, conform, altminteri, celebrei dispute din cultura franceză: querelle des Anciens et des Modernes, în urma căreia au biruit romanticii. Aşadar, Eminescu aderă la modernitatea romanticilor, neluând în seamă că, între timp, romantismul fusese „învins” de simbolism, deşi acesta se născuse din revoluţia romantică. Altfel spus, Eminescu socoate că romantismul este mai modern decât proaspătul simbolism francez. Oare se înşela el, cum au decis cvasiunanim criticii şi istoricii literari, încât l-au calificat pe poetul nostru „romantic întârziat” sau fie şi „ultimul mare romantic european” (şi chiar „cel mai mare”), considerându-se, cu ultimul clişeu, că i se face o favoare? Eminescu nu se înşela deloc, geniul său mergând şi de astă dată la ţintă. Fiindcă el a înţeles, cu mult înaintea modernilor din următoarele două secole, că romantismul este calea regală a poeziei (dar nu numai) din toate timpurile. O intuiseră şi câţiva dintre romanticii germani, între care Novalis şi fraţii August şi Friedrich Schlegel, însă Eminescu dă romantismului turnura „antimodernă”, care va fi conceptualizată abia spre sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea. Ironia face că această schimbare de paradigmă, atât de eminesciană, să fie conceptualizată de un francez, Antoine Compagnon3, dar şi de teoreticianul canonului occidental, criticul american Harold Bloom4. Aşa încât, în felul lor, atât criticii secolului al XX-lea, cât şi detractorii de ultim ceas, au avut dreptate să-l considere pe Eminescu „antimodern”. Numai că, între timp, conotaţia negativă a cuvântului a devenit pozitivă, la superlativ, ca şi în cazul etichetei „reacţionar”5, dominantă pozitivă în antimodernismul teoretizat de Antoine Compagnon. Criticul francez însă trebuie să recurgă la un paradox: consideră că antimodernii sunt adevăraţii moderni, cei cu spirit critic. Pentru a evita această flagrantă contradicţie în termeni, mă număr printre cei care au propus un nou concept, care merge dincolo de modernism, antimodernism şi postmodernism: transmodernismul.6
La începutul anilor ’80 ai secolului trecut7, am încercat, în premieră, să-l smulg pe Eminescu de sub eticheta „romantic întârziat”, găsind aprobare din partea unor eminescologi de mare prestigiu ca Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi George Munteanu. De altfel, George Munteanu va scrie, ulterior, despre „triada precursoare” a poeziei moderne: Edgar Poe, Charles Baudelaire şi Mihai Eminescu8. În ce mă priveşte, mergeam până la o radicală scoatere a poetului de sub umbrela curentului literar manifestat, în Europa, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Îmi fundamentam opţiunea pe studiile lui Titu Maiorescu. Liderul Junimii, altminteri, n-avea aderenţă la romantism, scriind defavorabil despre paşoptişti, ceea ce însă nu s-a întâmplat cu Eminescu, admirator al acestor înaintaşi. Aderenţa poetului la romantism nu însemna o solidarizare cu un curent cultural şi literar devenit anacronic, ci aderenţă la un romantism fundamental, cum îl va numi între cele două războaie mondiale poetul Alexandru Philippide. Modernitatea lui Eminescu izvora tocmai din latura perenă a romantismului. Cel dintâi, la noi, care înţelesese acest lucru, a fost A.C. Cuza. După cunoscuta lui ediţie din opera eminesciană, A.C. Cuza a scris o amplă monografie despre romantismul eminescian, între 1914-1919. Din păcate, această excepţională lucrare, rămasă nefinisată pentru tipar, s-a publicat abia în 2010, prin grija criticului şi istoricului literar Ionel Oprişan9. Am spus într-un studiu din revista „Bucovina literară” (Revelaţia unei exegeze inedite), retipărit în Eminesciene (2012), că altfel ar fi arătat eminescologia dacă exegeza lui A.C. Cuza ar fi apărut la momentul scrierii ei.
Noutatea adusă de A.C. Cuza era o altă concepţie despre romantism, izbitor de asemănătoare cu viziunea despre moderni şi antimoderni la contemporanul nostru Antoine Compagnon. Cuza împărţea scriitorii şi gânditorii în două categorii: romantici şi raţionalişti, ultimii fiind adepţi ai raţionalismului de tip cartezian, precum reprezentanţii clasicismului francez din secolul al XVII-lea. Romanticii, în schimb, nu despart gândirea de „inimă”. Încă Blaise Pascal (1623-1662) spusese: „Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte.” Principiul după care s-a orientat Eminescu toată viaţa a fost, deopotrivă, minte şi inimă, aflate în armonie, în echilibru. Spre deosebire de Kant, maestrul său care era adeptul raţiunii pure pentru domeniul cunoaşterii, Eminescu nu a despărţit niciodată destinul fiinţei umane de inimă, de sentiment: „Şi eu pun destinul acestei lumi într-o inimă de om”, cum spune într-o însemnare. Ruptura modernă dintre sentiment şi raţiune a dus la secularizarea societăţilor europene, ca ruptură dintre logica Sfintei Treimi, a iubirii, şi logica aristotelică, binară, cu două valori, ignorându-se ceea ce ethosul transdisciplinar de azi numeşte terţul tainic inclus, această a treia valoare a gândirii fiind tocmai iubirea. Or, armonia eminesciană, despre care am vorbit şi care este esenţa artei poetului nostru, înseamnă echilibrul antitezelor, echilibrul dintre sentiment şi raţiune. Aceasta e marea contribuţie eminesciană la progresul artei moderne, expresia romantismului său profund, antimodern şi modern deopotrivă.
Note:1. Titu Maiorescu, Opere, II, ediţie, note, comentarii, variante, indice, de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, note şi comentarii, de Alexandru George şi Al. Săndulescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, pp. 97-98.
2. Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu?, Bucureşti, Editura Art, 2008, p. 55.
3. Antoine Compagnon, Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes, trad. din franceză de Irina Mavrodin şi Adina Diniţoiu, pref. de Mircea Martin, Bucureşti, Editura ART, 2008.
4. Harold Bloom, The Western Canon: The Books and School of the Ages, New York, Harcourt Broce, 1994, v. trad. din engleză a Deliei Ungureanu, Canonul occidental – Cărţile şi şcoala Epocilor, Bucureşti, Grupul Editorial Art, ediţia a II-a, 2007.
5. Vezi eseul nostru Şansa de a fi reacţionar, în Eminesciene, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2012, pp. 140-152.
6. Cf. Theodor Codreanu, Transmodernismul, Iaşi, Editura Junimea, colecţia „Ananta. Studii transdisciplinare”, 2005; ediţia a doua revăzută şi adăugită, Iaşi, Princeps Edit, 2011.
7. Theodor Codreanu, Eminescu – Dialectica stilului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984.
8. George Munteanu, Eminescu şi eminescianismul, Bucureşti, Editura Minerva, 1987.
9. A.C. Cuza, Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului, vol. I, II, în colecţie, vol. 23-24, Bucureşti, Editura SAECULUM I.O., 2010
