Construcţie de sine? O, cine mai vorbeşte despre un asemenea demers – o aventură ontică, de durata existenţei, era să zic, m‑am oprit însă în faţa caracterului niţel bombastic al acestei expresii – în condiţiile în care cunoaşterea se simte, uneori, adeseori, oarecum orfană în faţa tăvălugului limitărilor abuzive, practicate de cerberii politicii corecte, ai call‑out culture, ori cancel culture, sau ai culturii woke, ce stârneşte ravagii pe tot globul, aproape? Tăvălug ce capătă tot mai mult accente şi nuanţe din ce în ce mai stranii, preia măşti, chipuri şi ecouri, ce reverberează straniu şi ne aduc aminte de ceva; un ceva persistent, sâcâitor, ca un motiv obsesiv muzical, care revine şi tot revine, şi din când în când pare de neoprit, copleşitor, aproape. Secvenţe din istoria imediată, adunate sub cupola unui soi de déjà-vu… Da‑da, cei care trăiesc în ţările Europei de Est parcă…, parcă au mai trecut prin asemenea experienţe. Ceea ce trăim acum, aici, parcă seamănă izbitor cu un tip de… proletcultism adaptat vremurilor noi, căci e mai insidios, mai pervers era să spun, îşi arborează diferite măşti şi recurge la liste negre, liste albe, stereotipiile cenzurii, inclusiv ale autocenzurii… Cenzură de care nu sunt salvaţi nici stâlpii culturilor europene: Shakespeare, Dante, Eminescu. E adevărat că poetul naţional al românilor fusese trimis cu nonşalanţă – de fapt, cu o obrăznicie fără margini, în laudele unora dintre comilitonii acelui ipochimen (căruia nu‑i fac şi nici n‑o să‑i fac prea curând onoarea să‑i pronunţ numele) – în debaraua culturii care i‑a dăruit lumii pe Blaga şi Nichita Stănescu, pe Iorga şi Titu Mariorescu, pe Bacovia şi Breban…
E limpede că pe parcursul pandemiei setei de cunoaştere a unora li s‑a adăugat suferinţa, aducându‑ni‑se astfel aminte faptul că cele două noţiuni, în anumite segmente istorice – când valorile fondatoare se clatină şi sunt puse la îndoială, dacă nu aduse la stâlpul infamiei – se cuvine să redevină surori gemene. De câteva luni, mai exact, de circa doi ani, înaintăm prin existenţă urmărind acele surori gemene, care parcă ezită să se despartă. Privirile ne sunt îndreptate sporadic spre ecranele telefoanelor sau ale televizoarelor, în dorinţa de a afla ultimele ştiri. Ultimii infectaţi. Ultimele morţi. Ultimele statui dărâmate. Ultimele opere cenzurate. Totul are, din timp în timp, un straniu gust de cenuşă. Ca în acel mai roşu al anului 1968, când se scandau lozinci, chemări, îndemnuri, culminate cu acel de tristă pomină À bas la culture. Cine compară tot ce se întâmplă de câţiva ani pe continentul american cu revoluţia culturală chineză, teamă mi‑e că se cuvine să revină la istoria SUA şi a Chinei pentru a‑şi actualiza cunoştinţele referitoare la cele două naţiuni. Pas de connection între cele două ţări în ordinea de idei semnalată.
Revenind la stricta contemporaneitate, ne amintim cu exactitate faptul că totul a început acum circa trei decenii, când intelectuali consideraţi de marcă – inclusiv unii intelectuali aşa‑zis publici
din ţara lui Brâncuşi – îndemnau la demitizare, ba chiar la renunţarea la mituri şi legende, considerate tocmai bune, în optica lor, de a fi aruncate cât colo, uitând sau prefăcându‑se că dau uitării un adevăr cunoscut de milenii: a răscoli credinţa, miturile şi legendele unei naţiuni, ale unui continent înseamnă a clătina rădăcinile sufletului acelei naţiuni, ale acelui continent. De la Nietzsche – care scrie aplicat despre acest subiect – încoace: nici o noutate în acest sens. Interesant e că aceiaşi intelectuali care aduceau osanale demitizărilor de tot soiul şi duceau campanii în această ordine de idei, când au văzut ce turnură vine dinspre neomarxismul şi neoliberalismul american, brusc, fie au luat apă în gură, fie ne vorbesc doct şi aplicat despre suflet, legende, credinţă, mituri… sau – să fie culmea, ori, pur şi simplu, ironie a unor oportunişti simpatici, care practică un partizanat politic nenuanţat (făcând un rău enorm ţării noastre)? – scriu pretinse monografii despre… Iisus. Sau se dezic jenant de un preşedinte adus la putere prin manipularea mişcării anticomuniste. Pirueta la o sută optzeci de grade e pusă în scenă după ce li s‑a aplicat lor înşile relativizarea valorilor sprijinită şi promovată liminar chiar de ei răstimp de decenii. Ca şi când în unele minţi valorile fondatoare ar face parte dintr‑un joc readus în prim‑plan în funcţie de interese. Or, istoria ne‑a dat nenumărate lecţii, între care câteva sau cel puţin una e de neuitat: cu valorile fondatoare nu te joci; dacă le renegi, le răscoleşti sau le neglijezi, riscul e ca acestea, „foc fiind, care arde pe cei nevrednici”, să stârnească un prăpăd de pomină (Sfântul Vasile cel Mare). De milenii, cele două lucruri esenţiale – „cerul înstelat de deasupra” şi „legea morală” din fiecare om – care‑l umpleau de o „mereu nouă şi crescândă admiraţie” pe Immanuel Kant, se cuvine păstrate intacte. Ezitarea conducerii Uniunii Europene de a introduce în actul constitutiv al acestei asocieri – visate şi dorite de secole – între o mână de naţiuni rădăcinile eline şi iudeo‑creştine spune multe dacă nu totul despre vremurile tulburi prin care trecem.
Vremuri neclare. Vremuri reîntemeietoare, aş spune. Vremuri care ne încearcă tăria, coşul pieptului. Ca să se vadă dacă vom rezista. Dacă vom sta drepţi, cu coloana un pic ţeapănă, un pic rigidă în faţa acestor cutremure sociale, culturale şi existenţiale. Sau dacă… ne vom prăbuşi. Am ezitat să ortografiez această posibilitate. Or, ea e vie, la pândă, laolaltă cu acei indivizi – barbarii vremurilor noi – care se încăpăţânează să inverseze culorile şi să transforme negrul în alb şi viceversa, nevrând nici în ruptul capului să accepte că între cele două culori există zeci, sute, mii de nuanţe. Îl tot invoc pe pictorul neerlandez Frans Hals, care descoperise circa treizeci de nuanţe ale culorii negre… Nuanţele, evident, fac diferenţa. Divinitatea stă, uneori, în detalii minuscule peste care se poate trece cu nonşalanţă. Din neştiinţă. Din grabă. Sau din prostie. Câteva asemenea detalii propuse, recomandate relativ recent la vârful conducerii europene dau de gândit ca, de pildă, să se renunţe la apelativele domn, doamnă; din respect faţă de majoritate, să nu se mai invoce Sărbătorile Sfinte ale Crăciunului, în loc de – ni se spune de la înaltele tribune ale continentului european – „Crăciunul este stresant” să se spună „sărbătorile sunt stresante”. Parcă am mai trecut prin asemenea experienţe, nu‑i aşa? Erau atât de stresante sărbătorile creştinilor pentru Stalin, Dej sau Ceauşescu, încât transformau în depozite, sau desfiinţau lăcaşele sfinte, ardeau icoane, prigoneau preoţi, închideau biserici, interziceau botezul copiilor şi cununiile religioase… În sfârşit, trecem printr‑o perioadă cu un pronunţat iz, spuneam, de déjà-vu. Să fi avut oare dreptate Vladimir Bukovski atunci când făcea comparaţii argumentate cu asupra de măsură între prăbuşita URSS şi actuala Uniune Europeană, nedându‑i acesteia nici o şansă? O sumedenie de cărturari europeni îşi pun această întrebare, în vreme ce euroscepticismul atinge cote alarmante in
clusiv în ţările aflate până acum trei decenii sub cizma sovietică.
Contemplând într‑un liniştit extaz lanurile de grâu, viile, livezile îngrijite, ogoarele lucrate aici, în România (în Moldova şi Ardeal), şi apoi în Serbia de est, mă gândeam cu bucurie, cu senzaţia unei împliniri, că oamenii s‑au organizat iute şi, în ciuda pandemiei, şi‑au făcut, totuşi, datoria. Deşi, culmea, tocmai ei, oamenii, în aceste drumuri ale mele, ale noastre…, lipseau mai tot timpul. Nu era, spuneam, ţipenie. Doar din când în când vedeam pe cineva. Ce senzaţie stranie de rarefiere a existenţei aveam! Peisaje cvasikafkiene. Presimţirea obsesivă că ne rotim în acelaşi peisaj dezumanizat, grija cu care fuseseră lucrate pământurile fiind, adesea, singurul indice al prezenţei mâinii omeneşti. Prezenţă încurajatoare. Prezenţă ce ne îndemna să ne construim, de fapt, să reconstruim – cu atenţie şi minuţiozitate – speranţa. Speranţa că lucrurile se vor echilibra şi se vor repune pe linia de plutire a normalităţii, în care începusem să investesc din ce în ce mai multă încredere, revăzând unii colegi şi prieteni la Iaşi, în acel sat ardelenesc minunat – Bichigiu (unde am botezat un pui de mari oameni) şi, apoi, pe parcursul zilelor în care am participat la Festivalul Internaţional de Poezie „Drumuri de spice” de la Uzdin şi Vârşeţ, unde mi s‑a decernat Marele Premiu pentru Poezie „Sfântul Gheorghe” şi unde am lansat o carte, mai exact, debutul meu în volum în limba sârbă. Probabil, singurul premiu de poezie din lume cu numele unui sfânt; şi ce sfânt! Purtătorul de Biruinţă, născut la Cappadocia – spuneam şi alte dăţi – şi devenit ofiţer în armata romană a Împăratului Diocleţian, martir care şi‑a mărturisit credinţa ortodoxă în faţa autorităţilor romane şi atunci când a fost ameninţat cu moartea, transformându‑se, prin sacrificiul asumat, în simbol al curajului, fermităţii şi victoriei.
Onorant şi intimidant, în egală măsură, premiu. Prilej de a vorbi, iarăşi şi iarăşi, despre valorile fondatoare. Despre poezie ca dar prin care este onorată Viaţa. Şansă de a reveni la vechii şi iubiţii greci, pentru care poezia se confunda – de la o limită încolo – cu viaţa. Poezia înseamnă – nu încape îndoială – suflet. Poezia înseamnă Viaţă. Pornind de la grecii din vechime, pun un semn de egalitate – am spus şi acolo, la Uzdin, aproape de Biserica „Sfântul Gheorghe”, ctitorită la 1802 – între poezie şi viul dinlăuntrul nostru – condiţie a dialogului cu Dumnezeu. Prin atitudinea lor faţă de poezie, înţelepţii Greciei de altădată vorbeau, în realitate, despre atitudinea faţă de viaţă, deci faţă de fiinţă, faţă de ceea ce se numeşte viu – un concept ultracriptic, de care abundă Sfânta Scriptură. Apropiată de mine rămâne a fi credinţa romanticilor în puterea de a‑ţi construi destinul şi de a aşeza în pagină devenirea. Ca şi opera, aşadar, destinul, viaţa, valorile fondatoare rămân a fi o construcţie şi, da, un templu, sub a cărui amplă, spectaculoasă, incredibilă, deci adevărată cupolă împărtăşesc credinţa lui Friedrich Nietzsche, conform căreia singura justificare a vieţii este cea estetică. Arta, estetica, frumuseţea alcătuiesc viaţa, viaţa activă, vie. Regăsindu‑mi rădăcinile identitare clătinate, am început să‑mi construiesc o identitate în poezia tratată ca un destin în devenire. Poate inclusiv din acest motiv mă raportez la poezie ca la un destin, ca la o patrie şi un loc ales – da‑da, un loc divin de vreme ce redăruieşte, recreează viaţa şi te remodelează neostenit, după cum susţineam şi odinioară – ca la un punct de sprijin într‑o lume din ce în ce mai alienată. O lume în care – după cum afirma în ultimii săi ani de viaţă Martin Heidegger – ne‑ar putea salva numai un zeu (Dumnezeu). În definitiv, totul e despre Dumnezeu şi despre modul în care ne raportăm la El. „Oriunde te întorci, dai de Dumnezeu”, afirma sihastrul parizian Emil Cioran. Totul e despre curajul de a ne trăi viaţa ochi în ochi cu El. Pentru unii privirile Lui ard pur şi simplu, pentru alţii – dăruiesc lumină şi iubire.
Ce simplu e totul. Şi curat. Şi înalt. Şi rotund. Şi enorm. Ca luna plină văzută prin hubloul avionului în drumul de întoarcere acasă. Luna uriaşă, vie, de un portocaliu intens, irizat pe ici‑colo de o
savantă venatură de un albastru dens, la care mă uitam prinsă de o puternică vrajă. Mă apropia de acea complicată venatură o respirare. Respiram profund aerul libertăţii redescoperite din alt unghi după circa doi ani de restricţii de care am făcut, uneori‑adeseori, abstracţie, e adevărat, „cu acte în regulă”, mai exact, având în poşeta mea, pentru orice eventualitate, declaraţiile completate. Nimeni nu m‑a oprit însă pe parcursul îndelungilor mele expediţii. Probabil fiindcă autorităţile sunt prea puţin interesate de cineva care – în plină apocalipsă pandemică, zugrăvită în culori isterice de majoritatea presei scrise şi vorbite – alege partea luminoasă a lucrurilor, mai exact, partea plină a paharului. Deşi era stare de urgenţă şi canalele de ştiri transmiteau exclusiv veşti ce păreau a fi decupate dintr‑un serial horror, eu închideam televizorul şi alegeam, obsesiv aproape, să urmăresc lalelele, brânduşele, narcisele, vrăbiile, guguştiucii… Alegeam să mă minunez de semnele învierii ce se revărsau pretutindeni. Ca în clipele în care scriu aceste rânduri după ce am privit uimită floarea numită Crăciunaş sau nu mă deranja, care a uitat că e primăvară şi că timpul ei de înflorire este perioada Sfintelor Sărbători ale Naşterii lui Iisus. Şi înfloreşte în miezul lunii aprilie. Miracolele se întâmplă – scriam şi alte dăţi – exclusiv celor care nu pot trăi fără ele.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
