„Întrebarea uimit‑obtuză «ce se mai poate spune nou despre clasici?», observă Irina Petraş în După 31 de ani, prefaţa volumului său Eminescu – începutul continuu, este descurajată an de an de zeci de pagini care, dacă nu prin noutate absolută se susţin, rezistă, oricum, ca tentative de adăugat o nuanţă inedită corpusului interpretativ. Lectura este aventură a cunoaşterii într‑un grad mai înalt când ea se întâmplă pe un drum bătătorit. Şi cea mai măruntă descoperire e o sărbătoare. Lectura clasicilor este o probă a labirintului, o expediţie complicată de re‑cunoaştere. Păşeşti în rumoarea vocilor anterioare. Cauţi, îmbogăţit, un interstiţiu. Îţi însuşeşti cadenţa. Vrând, nevrând, calci şi pe urme străine – care sunt sau pot deveni ale tale într‑o altă organizare a paşilor.” Sintetizată impecabil în sintagma „începutului continuu” (replică la „sfârşitul continuu” prin care Ion Caraion definea poezia lui George Bacovia), lectura clasicilor îşi exhibă recurenţele, obsesiile, descoperirile şi inovaţiile metodologic‑terminologice în cartea consacrată lui Mihai Eminescu, apărută în 2021 la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj‑Napoca, în paginile căreia autoarea strânge la un loc trei decenii de studii şi eseuri inspirate de opera poetului.
Înzestrată cu un fabulos eşafodaj exegetic (de la Titu Maiorescu şi Tudor Arghezi la Mircea Eliade, Constantin Noica, G. Călinescu, Vladimir Streinu, Zoe Dumitrescu‑Buşulenga, Eugen Simion, Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Alain Guillermou, Ioana Em. Petrescu, Mircea Scarlat, Rodica Marian, Mihai Drăgan, Marin Mincu, Ilina Gregori sau Constantin Cubleşan), cu o detaliată iniţiere în reconstituirile romaneşti ale vieţii lui Mihai Eminescu (inclusiv a Vieţilor paralele, romanul Florinei Ilis) şi cu o temeinică ancorare teoretică (Saussure, Roland Barthes, Rosario Assunto, Philippe van Tieghem, Hugo Friedrich), explorarea universului eminescian debutează axiomatic sub umbrela epitetului classicus, Irina Petraş fiind conştientă de sporul de cunoaştere încorporat în lectura clasicilor şi de rolul continuu al hermeneuticii în dezvoltarea relaţiilor operei cu cititorii săi, adică, în termenii lui Tudor Vianu, de legătura operei nu atât cu timpul ei, cât mai cu seamă cu timpul receptorilor ei, perspectiva devenind seducătoare prin „libertatea pe care o lasă interpretărilor” şi prin actualitatea imprimată de prezent actului lecturii. Oricum, consideră autoarea, punerea în relaţie a lecturii operei eminesciene cu secolul al XIX‑lea ţine mai degrabă de domeniul ficţiunii, fiind o „poveste” rezultată prin decantări succesive, marcate istoric de puncte de vedere diferite. „Pentru noi – scrie Irina Petraş –, deşi întemeiată pe această istorie de mai bine de 130 de ani, pe această «ficţiune», lectura de astăzi este mai «adevărată», mai reală”. În plus, relaţionarea operei eminesciene cu timpul cititorului echivalează cu proiectarea ei în eternitate, mişcarea fiind posibilă graţie simplicităţii sale perfecte, semn al „romantităţii, adică al cuprinderii omenescului dincolo de mode şi curente literare”.
Propus într‑o carte a Irinei Petraş apărută în 1989 la Editura Dacia şi intitulată Un veac de nemurire, termenul romantitate germinează în proximitatea visceralismului lui Marcel Moreau şi
denumeşte „o dimensiune a spiritului uman dintotdeauna, dincolo şi mai presus de romantism”, ce „are de acoperit nelimitarea şi ne‑saţul, insurecţia spirituală şi voinţa exacerbată de explozie a centrului fiinţei, deschiderea către tot într‑o expansiune dureroasă a «gândului activ» […] şi speranţa comunicării cu universul, capacitatea de a cataliza şi, mai ales, nevoia de expresie durabilă, impulsul creator”. Ceea ce nu înseamnă că autoarea pledează pentru înlocuirea termenului romantism cu cel de romantitate, ci doar o definire nuanţată a unei identităţi dinamic‑creatoare, deschisă faţă de tot, o abandonare a etichetei de romantic întârziat, inerţial şi impropriu alipită lui Eminescu (dublată de o depăşire a cadrelor romantismului ca atare) şi o recunoaştere a impactului pe care Eminescu îl are asupra ansamblului literaturii române. Toate acestea îi permit Irinei Petraş să realizeze nu doar surprinzătoare arheologii hermeneutice, originate în aserţiunea Zoei Dumitrescu‑Buşulenga potrivit căreia „universul eminescian este un produs al unei minţi prin excelenţă integratoare” sau în dimensiunea plutonică a staturii poetului, propusă de către Ion Negoiţescu, ci şi neaşteptate speculaţii interdisciplinare alimentate de fizicieni precum Stephen Hawking sau Leonard Mlodinow. „Marii poeţi au acces la singularitate – scrie autoarea –, nu doar fiindcă sunt, prin definiţie, singurătăţi lucrând în regim autonom, singulari şi unici, ci şi fiindcă poemele lor închipuie, faţă în faţă cu colapsul destinal al muritudinii, un «vârtej» obsesiv coborând până la sensurile ultime”.
O mutaţie a regimului discursiv se impune în paginile consacrate timpului în lirica eminesciană, subtil construite în siajul Confesiunilor Sf. Augustin, cel care „numea triada trecut‑prezent‑viitor mai subiectiv, amintire‑atenţie‑aşteptare”. Rezultatul este un close reading ordonată de relaţia nuanţată a Poetului cu Timpul, generos exemplificată şi avizat interpretată.
Revenirea în perimetrul corecţiilor obligatorii se produce în capitolul al patrulea al cărţii, unde autoarea precizează că „reacţia împotriva raţionalismului înseamnă respingere a gândirii canonice, prestabilite, nu a gândirii ca activitate esenţială a omului”, ceea ce înseamnă că, în ciuda asocierii inerţiale a romanticului cu afectivitatea, intelectul continuă să joace un rol fundamental în ecuaţia creatoare a acestuia. În cazul lui Eminescu – demonstrează Irina Petraş –, obsesia noomorfică este copleşitoare, fapt dovedit, pe de o parte, de corespondenţa poetului cu Veronica Micle şi de propriile sale mărturisiri, iar pe de altă parte, de incidenţa gândului/cugetării în creaţia sa lirică. Explorând vocaţia filosofică a lui Mihai Eminescu, autoarea inventariază sentinţele lansate de exegeză (Maiorescu, Hasdeu, Blaga, Eliade, Ianoşi, Ioana Em. Petrescu) şi izolează câteva dominante ale gândirii eminesciene, precum modelul cosmologic platonician adoptat în prima fază, motivul luminii (una dintre constantele operei), nostalgia vârstelor mitice ale umanităţii şi criza gândirii înstrăinate, dihotomia gândire umană/univers sau conştiinţa tragică a existenţei.
De acelaşi domeniu ţine şi analiza cronotopilor fundamentali ai universului eminescian – cumpăna şi unda –, rafinat armată cu trimiteri la Caietele eminesciene, din a căror aventură editorială a făcut parte o vreme şi Irina Petraş, volumul de faţă descriind efervescenţa şi (dez)iluziile stârnite de fiecare proiect consacrat lor. Aceleaşi Caiete furnizează câmpul referenţial al consideraţiilor asupra puterii minţii de a forţa graniţele, excelent ilustrată în Scrisoarea I, alimentate de lecturi schopenhaueriene şi de traduceri din Rig‑Veda. „Fluxul şi refluxul gândirii sunt productive la Eminescu – observă Irina Petraş –. În condiţiile Weltschmerz‑ului, gânditorului/poetului/omului le rămâne râvna cunoaşterii.” Un pas mai departe, în profilul cunoaşterii hyperionice (cu o sintagmă preluată din studiul lui George Munteanu, Hyperion. 1, 1973), această râvnă translează în neîmpăcarea cu limitele cunoaşterii, cu exploatarea complementară a sentimentului.
Aceeaşi mişcare ondulatorie marchează nu numai gândul, ci şi natura, recompusă – susţine argumentat Irina Petraş – „din fragmente semnificante din perspectivă noomorfică”. Consecinţa este că „peisajul eminescian poate fi numit doar impropriu cadru. El este mai întotdeauna o răs‑frângere a înlăuntrului, nu are o existenţă de sine stătătoare. Este un peisaj afectiv şi fictiv, psihic”.
În spaţiul articulat erudit şi coagulat obsesional al Irinei Petraş, unda generează, la rându‑i, un excelent eseu intitulat Ritm şi aşteptare, cu interesante laterale consacrate lui Creangă şi Macedonski, dezvoltate pe implicaţiile „un‑doirii, atât de plină de noimă pentru spiritualitatea românească. O simetria bazată nu pe doi, ci pe unul sau altul, pe o stare între, tensionată, în cumpănă”.
Studiul de referinţă al lui Philippe Ariès, Omul în faţa morţii, asigură cadrul teoretic al eseului dedicat Ştiinţei morţii, în care exerciţiul hermeneutic debutează cu o aserţiune clară: „faţă în faţă cu finitudinea, cu muritudinea – Irina Petraş are o afinitate aparte pentru născocirea unor cuvinte cu portanţă conceptuală nuanţată –, Eminescu este, fără îndoială, romantic”. Însă, dacă moartea este „marele rău”, răul în general se profilează ca principiu dinamic şi constructiv, investigat în capitolul Vocaţia creatoare a durerii, excelentă paralelă analitică între viziunile poeziei eminesciene şi cele din schiţele metafizice ale lui Lucian Blaga.
Corespondentul dihotomic al Thanatos‑ului, Eros‑ul ocupă prim‑planul într‑un capitol rezervat Codului erotic eminescian (articulat iniţial pe ecuaţia pasiune‑suferinţă‑moarte din studiul clasic al lui Denis de Rougemont, Iubirea şi Occidentul), în vreme ce specificitatea fantasticului eminescian se lasă investigată în ultimul act al volumului, într‑un discurs construit pe diferenţe (mai ales în raport cu teoriile lui Tzvetan Todorov) şi orientat de ipoteza potrivit căreia „proza eminesciană nu e fantastică, ci poetică”.
Subiect predilect în universul intelectual al Irinei Petraş, tratat şi în volumele Limba, stăpâna noastră. Încercare asupra feminităţii limbii române (1999), respectiv Feminitatea limbii române. Genosanalize (2002), autoritatea limbii se converteşte într‑o lecţie despre ce înseamnă stăpânirea ei: „apartenenţă, răspundere reciprocă, interdependenţă. Stare de veghe”. Este o lecţie filtrată prin consideraţiile lui Herder şi ale paşoptiştilor români, susţinută sistematic de către Eminescu şi reafirmată de către Sextil Puşcariu. Pivotând pe lucrările sale anterioare, Irina Petraş propune aici o lectură a Luceafărului, prin care ea verifică temeinicia unei teorii incitante – androginizarea perspectivei poetice –, expresie perfectă a unei atitudini intelectuale provocatoare, în orizontul căreia exerciţiul re‑lecturii înseamnă cunoaştere şi re‑cunoaştere, erudiţie şi interogaţie continuă.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
