Alex. Ştefănescu: Succese ale românilor în străinătate
Nu vreau să recurg la o retorică ieftină, dar sunt nevoit să recunosc că mi-au dat lacrimile aflând că la 15.000 de kilometri de România membrii Camerei Reprezentanţilor şi ai Senatului dintr-o ţară imensă (a şasea ca mărime de pe glob) au fost profund impresionaţi de o poezie a lui Eminescu. Cum s-a ajuns la acest moment fericit?
Mira Feticu, autoarea unui best-seller în Olanda
Agenţiile de presă din multe ţări au difuzat săptămâni la rând relatări privind furtul de tablouri de la Muzeul de Artă din Rotterdam săvârşit de un grup de români. De curând a apărut în Olanda şi un roman care tratează exact acest subiect. Romanul are mare ecou în Olanda, unde a devenit repede un best-seller. Autoarea lui este o româncă, a cărei evoluţie ca scriitoare o cunosc îndeaproape.
Mă gândeam să încep cu un portret al autoarei, dar mai bine rezum totul într-un cuvânt: e o femeie frumoasă. Atât de frumoasă, încât ne-a luat-o (ca soţie) un olandez. I-am spus asta chiar lui, în această vară, când s-a aflat pentru câteva zile în România, iar el a reacţionat surâzând fermecător. De faţă era şi fiul lor, la fel de simpatic.
Se numeşte Mira Feticu şi, după căsătoria cu olandezul şi stabilirea ei în Olanda, în 2005, şi-a păstrat acest nume, ca nume de scriitoare. Născută la Breaza, în 1973, a debutat în 2001 cu un volum de proză scurtă, Femei cu veveriţe, care mi-a plăcut foarte mult, prin cruzimea observaţiei şi simplitatea dramatică a relatării. Am şi avut o întrevedere cu autoarea, la un fast-food, unde, ascultând-o, m-am simţit captivat de inteligenţa ei şi de modul ironic în care simula naivitatea şi am uitat… să mănânc. Mi-a înmânat cu acel prilej câteva schiţe, pe care le-am publicat în România literară, cu o prezentare semnată de mine. Apoi, inevitabil, i-am scris şi o prefaţă la romanul Povestea Penelopei, apărut în 2005.
Simţeam că am mizat pe cine trebuie şi, în sinea mea, îi prevedeam un mare viitor, dar în acelaşi an Mira Feticu a plecat în Olanda şi dusă a fost. Cel mai uimitor lucru pe care l-a făcut acolo a fost că a învăţat atât de bine olandeza încât a început să scrie literatură direct în această limbă. Din 2007 lucrează la Biblioteca Centrală din Haga, iar din 2009 realizează show-ul lunar Literatuur Late Night: în cele cincizeci de ediţii de până acum i-a avut ca invitaţi pe cei mai mari scriitori olandezi. În 2011 publică volumul de proză scurtă Liefkind van mij, scris în olandeză, iar în 2013 îi apare un nou volum de proză scurtă scris în olandeză, De ziekte van Kortjakje. Amândouă au avut un succes remarcabil (care i-a adus autoarei şi o bursă de creaţie pentru următoarea carte).
Un grup de români fură în acea perioadă şapte tablouri valoroase de la Muzeul de Artă din Rotterdam – Tete d’Arlequin de Pablo Picasso, La Liseuse en Blanc et Jaune de Henri Matisse, Waterloo Bridge şi Charing Cross Bridge de Claude Monet, Femme devant une fenetre ouverte, dite la fiancée de Paul Gauguin, Autoportrait de Meyer de Haan şi Woman with Eyes Closed de Lucian Freud. Furtul face o puternică impresie negativă, datorită împrejurării că mama unuia dintre infractori arde tablourile, în România, ca să scape de urmărirea poliţiei. În presa internaţională apar numeroase articole despre stupefiantul act de vandalism. Dând dovadă de promptitudine şi curaj artistic, Mira Feticu scrie şi publică, în prima parte a anului 2015, un roman care are drept subiect tocmai acest furt: Tascha. De roof uit de Kunsthal, apărut la Uitgeverij Jurgen Maas din Amsterdam. Romanul devine imediat un bestseller şi îi entuziasmează pe critici. Datorită Mirei Feticu, se recuperează ceva din onoarea pierdută a românilor.
Am îndemnat-o pe autoare să-şi traducă în limba română romanul scris în olandeză. I s-a părut bună ideea şi a început să lucreze la traducere. Mi-a trimis primele pasaje:
„Stăteau pe al patrulea rând în avionul plin. Cei doi poliţişti olandezi o duceau pentru a doua oară în trei luni în România. Poate că vor găsi de data asta o urmă a tablourilor furate. Până şi Tascha înţelesese că ea era ultima lor speranţă să găsească tablourile. Dar nu le arătase ea şi data trecută locul unde, împreună cu mama lui Radu, le îngropaseră? De ce mergeau atunci încă o dată? Îndrăznise Tascha ieri să întrebe, cu vocea tremurândă nu pentru că era speriată de poliţista care o anunţase că va trebui să meargă încă o dată în România, ci pentru că se văzuse, preţ de o secundă, cu capul înghesuit între umeri şi cu inima bătându-i în găt, mergând între cei doi poliţişti. Spre cimitirul unde doar ea, dintre ei toţi, ştia unde zăceau îngropate tablourile. Dar, în loc să-i răspundă la întrebare, poliţista apăsă de trei ori dopul pixului. După care lăsă pixul pe masă şi se ridică.”
Abia aştept să citesc continuarea. Dacă întârzie prea mult, va trebui să învăţ şi eu olandeza.
*
Daniel Ioniţă a lansat o modă Eminescu în Australia
În 2012, în Parlamentul Australiei, a fost sărbătorită Ziua Naţională a României. Programul a cuprins şi un recital de poezie românească tradusă în engleză. Actorul australian Tug Dumbley a recitat Glossa lui Eminescu, care i-a entuziasmat pe parlamentari. Poetul român a fost omagiat prin aplauze şi ovaţii.
Nu vreau să recurg la o retorică ieftină, dar sunt nevoit să recunosc că mi-au dat lacrimile aflând că la 15.000 de kilometri de România membrii Camerei Reprezentanţilor şi ai Senatului dintr-o ţară imensă (a şasea ca mărime de pe glob) au fost profund impresionaţi de o poezie a lui Eminescu. Cum s-a ajuns la acest moment fericit?
Un român stabilit În Australia, Daniel Ioniţă, s-a gândit, cu şase ani înainte de acest eveniment, să-i iniţieze pe australieni în frumuseţea poeziei româneşti. Şi fiind un intelectual de rasă, dar şi un om de acţiune, nu s-a lăsat descurajat de ideea de largă circulaţie că poezia românească este intraductibilă. A ales din toţi poeţii români importanţi, de la Vasile Alecsandri la Ioan Es. Pop, câte una, două sau trei poezii care i-au plăcut cu adevărat şi s-a angajat în traducerea lor în engleză.
A muncit cu pasiune sute de nopţi (pentru că ziua avea cu totul alte obligaţii profesionale), s-a perfecţionat, s-a înscris şi la un doctorat referitor la actul traducerii. Din acest efort inteligent, pe care nu l-a resimţit ca efort, pentru că l-a făcut cu plăcere, a rezultat antologia bilingvă, româno-engleză, Testament, pe care a încredinţat-o pentru publicare eminentei editoare Ana Munteanu de la Editura Minerva. Iar Ana Munteanu m-a invitat să scriu o prefaţă la această antologie, ceea ce am şi făcut imediat, din solidaritate cu iniţiativa românului de peste mări şi ţări.
Daniel Ioniţă ne-a consultat şi pe Ana Munteanu, şi pe mine în legătură cu selecţia versurilor, l-a contactat în acelaşi scop, pentru ediţia a doua a antologiei, mult amplificată, pe Nicolae Manolescu, a cerut părerea asupra expresivităţii versiunii engleze unor specialişti în lingvistică şi poetică din Australia şi Noua Zeelandă, ca Eva Foster, Daniel Reynaud sau Rochelle Bews, a comunicat cu zeci de poeţi români. S-a dovedit a fi cooperant, dar nu influenţabil.
În antologia sa n-a pătruns nimic impur, nimic impus de orgoliile, interesele sau capriciile unor autori. Toate poeziile care şi-au găsit locul în sumar şi l-au găsit numai şi numai pentru că i-au plăcut lui Daniel Ioniţă. Este cea mai inocentă, netendenţioasă şi atrăgătoare antologie din câte am citit vreodată.
Răspândită − cu sprijinul lui Floricel Mocanu, Consul-General al României la Sidney – în mediile intelectuale şi artistice australiene, cartea a atras atenţia. Actorul Tug Dumbley, o vedetă în Australia, a fost cucerit de Glossa lui Eminescu şi, fiind un profesionist desăvârşit, a făcut investigaţii în legătură cu biografia poetului român şi, în continuare, în legătură cu istoria poeziei româneşti. Pasiunea sa i-a contaminat şi pe alţii.