Cealaltă faţă a realităţii

Nu am nici o îndoială că verdictul meu porneşte şi de la o simplificare inevitabilă a lucrurilor, dar suntem obligaţi să scurmăm în zaţul sulfuros al unei realităţi terifiante, dacă vrem să o înţelegem.

Tânărul de atunci, lipsit de experienţă, avea impresia că toate marile reforme (naţionalizarea, reforma monetară, colectivizarea, electrificarea) se înnodau şi desăvârşeau procesul de modernizare iniţiat timid de paşoptişti. E nevoie de o mare doză de încredere, de naivitate şi, poate, de stăpânire de sine ca să traduci tot ce se întâmpla în acei ani în acest mod extrem de optimist. Ai impresia că România despre care vorbeşte autorul este cea din gazetele vremii, care raportau cu aplomb marile realizări ale regimului, glosând pe marginea entuziasmului popular, obligatoriu, care rezulta de aici. Doar că exista şi cealaltă faţă a realităţii, cea hâdă. Existau duşmanii de clasă, uzurpatorii, sabotorii, foştii exploatatori, existau intelectualii diversionişti. Şi, cum aceştia erau foarte numeroşi, revoluţia se cerea permanent apărată. E adevărat, admite acum memorialistul, „aceste măsuri lezau totuşi burghezia”, ba chiar „o determinau să se împotrivească, uneori prin acţiuni insidioase de blocare ori stânjenire a cursului în care se îndreptau lucrurile, ceea ce avea drept efect aruncarea a mii de oameni în temniţă, era, bineînţeles, regretabil, dar până la urmă – îmi ziceam –, de neocolit.” Cui îi aparţin aceste comentarii: lui Paul Cornea cel de acum sau ele traduc perspectiva activistului de atunci? Un indicator („îmi ziceam”) mă îndeamnă să cred că celui de atunci. Pentru că a accepta că întemniţarea zecilor de mii de oameni care nu se făceau vinovaţi decât pentru că îşi apărau proprietatea sau dreptul la proprietate sau pentru că aveau alte idei politice decât cele oficiale este legitimă, mi se pare o mostră de cinism pe care doar credinţa oarbă, lipsită de luciditate o poate explica. Se intră în logica oribilă a „victimelor colaterale”; şi totuşi, au fost închişi zeci de mii de români, dintre care mulţi au fost torturaţi cu sălbăticie şi ucişi meticulos, ceea ce este… „regretabil”; regretabil, dar inevitabil („de neocolit”). Pentru că, adaugă memorialistul, „în definitiv, repetam şi eu, ca atâţia alţii, adevărul cinic, că «nu se poate face omletă fără a sparge ouă».” Teoretic, acceptarea acestui groaznic punct de vedere o fi posibilă; practic însă, cum o fi să ştii că iei parte la edificarea unui regim care ucide sistematic, aplicat, mii de oameni? E o întrebare frontală, extrem de dură, la care Paul Cornea nu are de ce să caute răspuns. Pentru că, ne asigură el, deşi admitea „cu mare uşurinţă” această explicaţie a „pagubelor colaterale”, ignora dimensiunile reale ale ororii: „Aşa cum – am mai spus-⁠o – în timpul războiului nu aflasem de lagărele de exterminare naziste, la fel n-⁠au ajuns la mine, la începutul anilor 50, decât informaţii anemice ori irelevante despre ororile săvârşite în închisorile noastre ori la Canal”. Nu sunt suspicios, dimpotrivă: tind să îi acord încredere reputatului istoric literar. Dar firul logic nu mă lasă să-⁠mi înghit o altă întrebare: era posibilă, la începutul „obsedantului deceniu”, omisiunea fricii generalizate; era posibil să nu faci legătura între zecile, sutele de persoane care se aflau în anturajul oricui, care dispăruseră în puşcării? Dintre acestea, multe erau figuri publice, scriitori, artişti, oameni politici de notorietate… Puse cap la cap, nu alcătuiau toate acestea „accidente” o imagine terifiantă? Întreb, mă întreb, fără să cutez să dau un răspuns şi, mai ales, fără ca dilema mea să aibă ceva insinuant. Oricum, explicaţia e valabilă, după cum precizează chiar Paul Cornea, pentru începutul anilor ’50, când oamenii, probabil şi cei aflaţi nu doar în graţiile, ci la vârful ierarhiei comuniste, nu se dumiriseră încă unde duce revoluţia, care este preţul real. Deşi era greu să nu fi aflat că Argetoianu, Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu muriseră în puşcării. Fie, aceştia erau duşmanii politici ai regimului, moartea lor putea părea justificată (ba chiar „necesară”, aşa cum şi rapida împuşcare a cuplului Ceauşescu li s-⁠a putut părea unora acceptabilă). Dar mai târziu, când, odată cu al doilea val de arestări de după revolta din Ungaria, lucrurile erau limpezi pentru oricine dorea să le vadă? Mai era atunci posibilă ignoranţa? Te puteai preface că nu ştii unde se află Vasile Voiculescu, Noica, Vladimir Streinu, Dinu Pillat? Cel mai probabil nu. Dar după demascarea ororilor girate de Stalin, odată cu preluarea conducerii de către Hruşciov? Nu îşi arăta comunismul chipul evident hidos? Paul Cornea evită subiectul, dar precizează prompt că a avut „norocul” (dacă e un noroc acesta) să nu fie pus „în faţa unor alegeri personale care să comporte, în numele idealului, inumanităţi şi abjecţii.” E adevărat, nici o decizie a sa nu a lezat direct viaţa cuiva. Dacă ar fi ajuns în această fundătură, ar fi făcut, bineînţeles, pasul înapoi. Aşa, nu l-⁠a făcut sau l-⁠a făcut târziu, când marele rău deja se consumase. Şi se consumase, de ce să ocolim realitatea, sub privirea, tulbure, ameţită, înspăimântată ori, după caz, cinică, a celor care slujeau puterea. Aceeaşi putere criminală care ucisese mii de oameni în numele „reeducării”. Deja utopia începe să scârţâie, deşi elanul revoluţionar lasă locul unui compromis tacit. Nu am nici o îndoială că verdictul meu porneşte şi de la o simplificare inevitabilă a lucrurilor, dar suntem obligaţi să scurmăm în zaţul sulfuros al unei realităţi terifiante, dacă vrem să o înţelegem. Că o vom înţelege – nu e sigur, dar sigur e că avem datoria să încercăm.

Ultragiat în credinţa în idealurile comuniste, dezamăgit din ce în ce mai mult de turnura situaţiei, conştient de imposibilitatea de a evita compromisul, Paul Cornea dă înapoi. Mai ales că îi devenise limpede că o carieră administrativă îl împiedica să-⁠şi urmeze reala vocaţie: aceea de cercetător şi profesor. Dar cazul lui este unul simptomatic şi tocmai de aceea confesiunea sa este preţioasă: care erau posibilităţile intelectualului autentic în acei ani? Avea de ales, cum s-⁠a spus simplist, doar între Academie şi puşcărie? Exista posibilitatea unui interval al neutralităţii? Era tolerabilă eschiva? Era posibil angajamentul fără a participa la răul cel mare? Iată întrebări care, în lipsa unor mărturii autentice, cad în abstracţiune. Paul Cornea răspunde, explicit sau implicit, multora dintre aceste dificultăţi. Soluţia sa a fost aceea de a accepta funcţiile, pe care adesea le-⁠a resimţit ca pe nişte sarcini de nerefuzat şi să facă, din acea poziţie privilegiată (sau nu?) tot binele pe care îl putea face. Să facă, altfel spus, un minim de bine admis din centrul unui rău uriaş, conştientizat, treptat, ca atare. Să aplice, cum singur comentează, „filosofia paşilor mici”. Dar verdictul său este limpede şi nu caută să cosmetizeze realitatea: da, a încercat să realizeze, pragmatic, dar precaut, tot ce considera a fi posibil în contextul dat, dar cu preţul compromisurilor inevitabile. „Fără concesii nu era cu putinţă, trebuia să trăieşti pe altă planetă ca să nu le faci. Ceea ce mi-⁠am făgăduit a fost să le limitez la minimul necesar.” Merită acest negoţ? Unii ar tranşa discuţia şi ar spune că, în mod categoric, nu. Alţii ar replica, nuanţat, că fără aceste mici victorii, răul ar fi devenit sufocant. În orice caz, nu e o situaţie facilă; şi nici un răspuns „corect” nu există.

Devine însă limpede că răul fusese conştientizat ca atare, că naivitatea dispăruse, că fascinaţia lăsase locul dezamăgirii. Paul Cornea nu se rupe brusc de iluzia în care crezuse. Ba, aş spune, procesul se prelungeşte destul. Într-⁠un stil un pic cam anchilozat, îşi denunţă eşecul: „După ani de eforturi, cu dorinţa aprigă de a face binele, îmi constatam cu o nesfârşită tristeţe eşecul deplin al muncii politice.” (Deschid o paranteză: sunt destule locuri în aceste pagini memorialistice în care limbajul de lemn se reactivează suspect, nu întotdeauna sau ce puţin nu vizibil în cheie parodică; autorul vorbeşte, uneori, în stilul epocii: constată „baza idealistă” a prelegerilor lui Călinescu; „recoltase succese” şi se bucura de respectul celor pe care îi administra; se plânge de unii „factori de diminuare a productivităţii, la care se adăuga inexistenţa unei politici de stimulare a performanţei” etc. etc.) Convins că binele nu poate fi instituit cu picătura, „trezit din închistarea dogmatică”, având, în cele din urmă, probleme de conştiinţă („Eu nu făcusem rău nimănui. Mă frământa însă din ce în ce mai mult povara unei întrebări chinuitoare: în pofida vicleniilor şi eschivelor care-⁠mi îngăduiseră să mă strecor, nu eram totuşi, prin funcţiile mele, complice cu regimul?” Izbăvitoare dilemă, deşi un pic tardivă…), decide să iasă din scenă. Ceea ce nu e chiar simplu, căci vremurile sunt complicate. În cele din urmă, se retrage acolo unde îşi dorea să ajungă: în cercetare şi în învăţământul universitar. De aici încolo, începe o altă viaţă; începe, de fapt, cariera diurnă, admirabilă, a lui Paul Cornea. S-⁠a lămurit greu, s-⁠a trezit dintr-⁠un coşmar care a ţinut mai mult de două decenii. Dar, la 40 de ani, se poate dedica realei sale pasiuni. Are ce să-⁠şi reproşeze? Ar fi câteva lucruri, dar cu jumătate de gură. Mai întâi, el nu a fost un publicist fervent. Cele câteva articole dogmatice s-⁠ar justifica prin intervenţiile în text ale redactorilor. Ale lui Sorin Toma, în speţă. Deşi indignat, nu are ce face şi se află pus în faţa faptului împlinit: semnătura sa apare sub texte care nu-⁠l reprezintă. Lămurit, intră în silenzio stampa vreme de un deceniu, până prin 1957. După care mai publică, e drept că rar, câte un articol care azi poate stârni suspiciuni. Cum ar fi, de pildă, un text cu greutate în 1963, când apărea în „Viaţa românească”, în care, polemizând cu Liviu Rusu, care încerca, fie şi prin apropierea de marxism, să-⁠l reintroducă în circuit pe Titu Maiorescu (nomina odiosa vreme de mai bine de un deceniu), dă un verdict tranşant, pe linie: „poziţiile ideologice maioresciene au devenit, după Eliberare, adevărate metereze ale rezistenţei faţă de socialism”; „Toată gândirea lui Maiorescu se alimentează din surse idealiste şi contrarevoluţionare”. Textul e reprodus apoi, ca atare, şi în volumul de la finele anului 1965, De la Alexandrescu la Eminescu, prilej pentru autor să insiste, într-⁠o notă, că nu are nimic de rectificat. Sigur, e un detaliu, care nu merită reţinut în memoriile lui Paul Cornea, dar parcă nu merită nici uitarea. Criticul se situa, deci, şi la finele lui 1965, când făcuse pasul în afara sistemului administrativ comunist, pe poziţii marxiste şi ataca ferm diversiunile estetizante şi „atitudinea apologetică faţă de moştenirea clasicilor”, pe care o considera „dăunătoare”. Cu toate aceste scăpări, trebuie spus, ca să fim corecţi, că Paul Cornea nu se numără printre combatanţii cei mai zeloşi ai criticii ideologice, castratoare, numele lui nu inundă paginile presei culturale ideologizate. Deşi poziţiile sale sunt, după cum se poate observa, aliniate politic până când acest angajament devine inutil şi anacronic.

Dincolo de aceste mici accidente, intrat el însuşi, din cauza (aici merge şi „datorită”) vederilor sale liberale în vizorul autorităţilor, fiind ascultat în propria locuinţă, riscă, după cum afirmă, chiar să fie arestat. Ba e chiar de-⁠a mirării cum de a scăpat teafăr. „Mai ales că, doar cu câţiva ani înainte, oameni de cultură remarcabili înfundaseră puşcăria pentru delicte de opinie mai puţin grave”. Şi totuşi, nu era chiar lipsit de importanţă din ce poziţii se emiteau aceste „delicte de opinie”. Unui ostaş fidel Partidul era dispus să-⁠i mai treacă cu vederea, chiar dacă avea să-⁠l tragă pe linie moartă; dar această linie moartă însemna, oricum, tot o plasare în centru. O poziţie pe care, nu-⁠i vorbă, Paul Cornea a demonstrat că o merită cu prisosinţă. Dar parcă e un pic stridentă această auto-⁠eroizare la spartul târgului, în 1964, când deja începuse liberalizarea strategică a regimului. De altfel, criticul aşa îşi şi explică faptul că a rămas în libertate (ceea ce înseamnă şef de sector la Institutul „G. Călinescu” şi profesor universitar la Litere): „Există un singur răspuns plauzibil. Fiindcă la sfârşitul lunii iunie 1964 «nu mai era momentul». Eliberarea prizonierilor politici, survenită în aprilie, crease un climat de destindere, în care, măcar pentru o vreme, tăierea de capete devenise ino­portună.” Poate mă pripesc, dar nu sunt dispus să accept o astfel de ipoteză: nu cred că Paul Cornea chiar risca pierderea libertăţii. Nu au păţit-⁠o nici lideri mult mai importanţi, care se defectaseră mai spectaculos. Dar, la urma urmelor, nici nu sunt atât de profitabile aceste speculaţii contrafactuale. Important e că Paul Cornea şi-⁠a cucerit, începând cu ieşirea sa din aparatul Partidului Comunist, libertatea de gândire şi timpul necesar cercetării. Literatura română a câştigat, în acest fel, un mare savant.

De aceea, ultima parte a cărţii e mult mai luminoasă: Paul Cornea îşi descrie, cu bucurie, reuşitele, satisfacţia muncii, urmarea vocaţiei. Şirul memoriilor se încheie la anul 1990, când începe o altă lume. Paul Cornea are o poziţie de magistru, pe deplin meritată şi poate privi cu înţelepciune şi fără să fie luat prin surprindere noua realitate: el a cunoscut dinăuntru răul, a suferit şocul dezamăgirii, a avut, ceea ce este mult mai important, puterea să se reinventeze.

Din păcate, ca să fiu onest, nu am putut scrie înecat de admiraţie, aşa cum s-⁠a scris aproape fără excepţie, despre această carte. Ce a fost. Cum a fost, memoriile lui Paul Cornea stârnite şi dirijate, uneori decorativ, alteori inspirat, de Daniel Cristea-⁠Enache reprezintă însă o carte absolut necesară: ea ne permite să privim în opacitatea unei lumi pe care, condamnând-⁠o fără nuanţe, cu cerbicie şi furie, riscăm să nu o mai înţelegem.