Poate deveni Poetul – artist al cuvântului, oricum am lua-o – un „Nicanor”? Sau va trăi el pentru totdeauna, sub aspect metafizic, în anticamera înţeleptului care ar putea deveni?
…Citând un „scriitor bucureştean” (la Cluj, orice ai face, lumina tot dinspre Dâmboviţa curge…), există – spune Mircea Petean în Nicanor, ultimul om, (Ed. Limes, Cluj-Floreşti, 2014) – patru feluri de critici literari. Raţionalist, abstractizant, „criticul-algebru” are „voluptatea punerii [operei] în ecuaţie”. „Criticul-vulcanolog are curajul nebun de a coborî în crater, acolo unde magma
fierbe mocnit”, fiindcă „pentru el, opera este un vulcan adormit”, actul critic fiind „sinonim cu cercetarea rosturilor adânci care-i tulbură «somnul»”. „Criticul-entomolog e interesat de aspectul stilistic al operei. El este robul exteriorităţii; priveşte efectele, le descrie şi cataloghează, încercând să tragă concluzii privitoare la cauze.” În fine, „pentru criticul narcisist, textul literar nu e decât un pretext pentru propriul discurs […], o oglindă în care-şi contemplă chipul…”
Cu tot „taoismul” pe care-l împărtăşeşc cu autorul în viaţa de fiecare zi şi în cea a recluziunilor mărunte – nu e, de altfel, singurul fir substanţial care ne leagă –, îmi îngădui să observ că le cam poartă sâmbetele Mircea Petean bieţilor critici literari, ironia fiind reiterată în mai multe pasaje din Nicanor. Ceea ce el însă nu spune – şi ar fi cazul s-o facă, măcar din dorinţa de a nuanţa bonom lucrurile – este că cele patru categorii temperamentale enumerate mai sus apar ca fiind, în cele mai dese dintre cazuri, „selectate” de însăşi opera care e supusă analizei. Nu poţi scrie „vulcanic” sau „algebric” despre cărţi care nu se pretează la un asemenea tip de discurs. În consecinţă, spre deosebire de poeţi sau de prozatori – care-şi pot lua libertatea de a fi şi monocorzi, dacă vor –, criticul porneşte la drum întotdeauna cu premisa relativismului de sine, impus de versatilitate şi de personalitatea sa plurală. El este omul prin excelenţă multiplu, aflat în situaţia de a analiza şi de a valoriza o singularitate.
Prin urmare, nu i-aş ironiza pe bieţii critici nici dacă-s editor sau dacă-mi este dat să văd „atelierul literar” pe dinăuntru. Pus să aleg între cele patru alternative pentru a citi în mod participativ Nicanor, ultimul om, cred c-aş opta pentru „narcisism”, dar nu fiindcă volumul atipic al lui Petean incită la asemenea estetizante „oglindiri”, ci fiindcă, în profunzimile sale evidente, el îşi selectează tipul de abordare. Vor fi oameni care vor fi de acord cu criteriile existenţiale pe care le propune, şi alţii care se vor distanţa de ele sau le vor repudia. Nicanor, ultimul om e un volum compozit de înţelepciune, în genul lui Zarathustra sau – mai aproape de noi – în cel al lui Zacharias Lichter. La baza sa stau câteva dedublări: aceea a retractilului Nicanor, ale cărui „terfeloage” editorul le găseşte în moştenirea personală şi le editează, a Omului de hârtie cu coperţi de carton, a Călătorului de profesie, a Poetului sau a Misitului – tot atâtea ipostaze ale unui autor care se joacă editorial cu licenţa „manuscrisului găsit” şi a jurnalului indirect, pentru a înscena o „comedie umană” ancorată, cu precădere, în experienţa propriei sale senectuţi şi în cea – mult mai zglobie, de bună-seamă… – a vieţii literare din jurul său, adică a acelor oameni care au de gestionat, mai presus de toate, propria lor vanitate. Fundalul de ansamblu e acela al României postrevoluţionare, în care fiinţele se împart, în general, între cele care vor notorietate şi cele care diseminează sarcasm. Senectutea domină: „lumea-i bătrână şi chinuită”, devii cu adevărat bătrân – constată înţeleptul Nicanor – atunci când până şi reveriile pleacă de lângă tine, singurul lucru pe care i l-aş reproşa lui Petean, dacă mi s-ar îngădui, fiind tocmai această fixaţie pe „bătrâneţe”. Nu o putem evita, recunosc, ne-a îmbrăţişat şi pe noi, optzeciştii, ca o plasă insidioasă, paralizantă, însă m-aş gândi, în contrapartidă, la scandinavele care încep o nouă facultate pe la 70-75 de ani, sau la alpinistul nipon care şi-a spus că ar fi cazul să facă şi el o ieşire pe la 80 de ani şi a urcat Everestul.
În România, bătrâneţea este un lest biologic şi social deprimant; în Occident: orice altceva decât fatalism. Zâmbim pe seama rezervaţiei de senectute pe care o reprezintă Florida, numai că mulţi oameni găsesc acolo tinereţea şi plăcerea de viaţă pe care nu le-au avut niciodată până atunci. Cu Mircea Petean am fost coleg de facultate, destinul a dat să locuim în acelaşi sat, tot soarta ne-a legat în mai multe privinţe, dar nu pot să nu constat că melancolia uşor îndoliată pe care o practică în texte e mai mult un construct livresc decât o realitate existenţială de fiecare zi, fiindcă poetul şi editorul clujean trăieşte, de fapt, viaţa liberă şi neaservită pe care toţi ne-am fi dorit-o, dacă am fi putut să rămânem, inclusiv la nivel de subzistenţă, diafani. Repartizat la Borşa după facultate, el a scos o revistă, a dinamizat cultural zona şi a scris poezii cu copiii, neresimţind nici o clipă trauma repartiţiei obligatorii care i-a distrus pe mulţi dintre colegii noştri, obligându-i să se închidă în alcool. „Refugiat între mulţi – scrie el în Nicanor – mi-am petrecut zilele într-o singurătate vuind de glasuri de copii. Acolo, în paradisul acela natural aflat la o azvârlitură de băţ de infernul vieţii sociale, departe de zgomotul şi furia vieţii literare, am deprins valoarea iubirii şi a prieteniei, am adus ofrande zeului călătoriei […], am pus semnul de egalitate între nobleţe şi libertate şi, mai ales, am pariat pe autenticitate, convins că nu merită să te laşi ciuntit, că important e să te manifeşti ca om întreg, în deplinătatea facultăţilor tale.”
Ca urmare a acestui crez, Petean a decis, după Revoluţia din decembrie 1989, să trăiască din cărţi, într-o vreme când mulţi din jurul său au trăit pentru şi din politică. Echinoxist ca formaţie – am debutat amândoi în acelaşi an, 1974 –, a fost redactor de carte la Dacia şi la Cartimpex, deschizându-şi în ‘98 propria editură, Limes, una dintre cele mai inimoase din ţară. Artistic, a mizat pe lirică, fiind, la ora aceasta, unul dintre cei mai realizaţi poeţi de care dispune România. Eroul său, Nicanor, îi împarte pe literaţi între „atletici” şi sereni; pentru primii, literatura e o cursă cu obstacole, în care trebuie să-ţi dobori toţi adversarii, fiindcă la linia de sosire te aşteaptă coroniţa gloriei. Nouăzeciştii şi scriitori mai tineri de la noi intră, cu mici excepţii, în această categorie, pentru care cultura e un ring de box, în care intri cu mănuşile gata înroşite. În cazul serenilor, bucuria de a scrie şi de a participa la ritualul adesea mărunt, rutinier al literaturii clădeşte întreaga etică a vieţii. Nicanor este un înţelept care a dus retractilitatea la o asemenea artă, încât „se ignoră pe sine” ca scriitor. Evanescent şi serafic, apariţiile sale în lume – la cafeneaua unde Omul de hârtie cu coperţi de carton îşi bea licoarea matinală, la diferite lansări unde literaţii savurează iluzia reconfortantă a gloriei – sunt rare şi nesistematice, fiindcă el a redus viaţa la intensitatea de a fi o „întâmplare”: integrală, senină, paradisiacă. Întrebându-se ce anume se află la capătul drumului – cum spuneam, senectutea îl obsedează abuziv pe autor – Nicanor găseşte că fiecare „trebuie să lase în urma sa o umbră luminoasă”. Jurnalul indirect al lui Petean se constituie, pe ansamblu, din asemenea contrapuncte: Omul de hârtie cu coperţi de carton editează cărţi, scrutează, uneori ironic, vanităţi umane dintre cele mai diverse, participă la agape literare, unde „fauna” smereniei ipocrite sau a orgoliului urcat pâna la cer explodează în mostre uneori groteşti, alteori doar scintilante, Poetul sau Misitul volumului se adaptează, şi ei, cum pot, „spectacolului” care li se oferă, Nicanor fiind arhetipul taoist din umbra fiecăruia dintre ei: văzutul care acţionează prin nevăzut, prezenţa care se impune prin absenţă.
Sub acest aspect, Nicanor, ultimul om se deschide înspre cititor ca un „manual de retractilitate”, aceasta fiind esenţa filosofică a înţelepciunii pe care cartea o transmite: cum să te retragi din lume fără să-i vexezi pe ceilalţi, cum „să vezi lumea de dincolo prin cei din jur”, cum să treci printre ei, diafan şi nevăzut, aproape ca o absenţă. Bun cunoscător de oameni şi vicii (contemplate), Nicanor s-ar putea dezlănţui în mici sau mari sarcasme la adresa ţării care nu se mai aşează, a disfuncţionalităţilor care ne pigmentează existenţa, a literaţilor la a căror vanitate asistă şi a cărei motivaţie o cunoaşte din plin, fiind cel mai bun „prieten” al editorului pe care, uneori, îl asistă. Ei bine, se abţine s-o facă, fiindcă tehnica sa de bază o reprezintă transcenderea de sine, retragerea în tăcere, chiar şi-n faţa cuvintelor. Practică, filosofic, „sinuciderea”, titlul manuscrisului său găsit fiind edificator şi în acest sens.
Poate deveni Poetul – artist al cuvântului, oricum am lua-o – un „Nicanor”? Sau va trăi el pentru totdeauna, sub aspect metafizic, în anticamera înţeleptului care ar putea deveni? Poate un poet să-şi rafineze într-atât „retragerea din lume”, încât se se anuleze definitiv pe sine, dobândind, în schimb, imensitatea spre care tânjeşte? Aceasta e tema lui Nicanor, ultimul om: temă pe care, de altminteri, Mircea Petean a sugerat-o şi-n câteva dintre cele mai recente volume de poeme pe care le-a publicat.
