Toate aceste convingeri ale omului fac parte din fiinţa şi formaţia intelectuală şi spirituală a autorului, sunt aşadar inalienabile şi nedesminţite de statura morală a romancierului, mai ales în acest început de veac al relativizării valorilor până în pragul anomiei
Romanul (Editura Ideea Europeană, 2015, 190 p.), semnat de scriitorul Emil Raţiu, rezident de câteva decenii la Roma, focalizează teme, metafore şi procedee narative-cheie prezente şi în celelalte cărţi ale sale publicate în România sau Italia, toate având la bază istoria, tradiţiile, miturile, eresurile şi riturile noastre fundamentale: credinţa nestrămutată în Atotputernicia lui Dumnezeu, spirit
ul de sacrificiu, iubirea între sacru şi păgân, simbolistica premoniţiei, asceza, laitmotivul nesperatei schimbări la faţă a României din Decembrie 1989, tema individului vs destin şi viceversa, a evadării din timpul istoric într-un timp al nemuririi, polemica vs confecţionarea omului unidimensional rob al progresului cu orice preţ prin recurs la supertehnologizare şi globalizarea idolatrizării monstruosului Leviathan, cu riscul cert al dezînsufleţirii şi mutilării fiinţei umane. Scriitorul Emil Raţiu face cu orice carte sau eseu al său elogiul sufletelor tari, al purităţii şi ingenuităţii Creaţiei şi creaturilor.
Toate aceste convingeri ale omului fac parte din fiinţa şi formaţia intelectuală şi spirituală a autorului, sunt aşadar inalienabile şi nedesminţite de statura morală a romancierului, mai ales în acest început de veac al relativizării valorilor până în pragul anomiei. Ficţiunile sale epice captivante, tot atâtea ocazii ale eternei întoarceri acasă, aşadar, fac parte implicit din al său Weltangschauung, concept pe care îl vom reda prin viziunea şi imaginea scriitorului despre lume, şi în primul rând despre România.
În romanul de faţă protagonistul vede lumina zilei în România Mare, în satul Lunca, în anul 1940, în preziua fatidică a invaziei, raptului şi anexării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către tancurile Sovietelor bolşevice. Românii ce nu apucaseră să fugă peste Prut, sunt fie jefuiţi de agoniseala lor de-o viaţă, fie deportaţi în Siberia. Cei ce aveau rude în România, devenită brusc „în străinătate”, erau hăituiţi de noua putere samavolnică. Între aceştia se afla şi Aniţa, mama pruncului abia născut şi botezat Mielu (numele Fiului Domnului!) fără preot, acesta fiind alungat din localitate. De frica deportării, Aniţa este constrânsă să traverseze Prutul ce tocmai îngheţase, fiindcă bărbatul ei era încorporat la Dorohoi. O va însoţi uncheşul Nechifor. Ajunşi la graniţa cu România, sunt seceraţi de mitralierele ruseşti, trupurile lor dispărând în apele Prutului. Era 6 februarie 1941.
Orfan de ambii părinţi, micuţul Mielu, rămas cu mătuşa, este adus în 1944 în România unde va creşte într-un orfelinat, fără să-şi fi cunoscut părinţii. Cititorul va face cunoştinţă în fine cu omul matur, trecut prin toate grozăviile regimurilor dejisto-ceauşist, inclusiv cele carcerale, de vreme ce „Ţara căzuse sub timp”. Readmis la facultate după amnistia din 1964 (Mielu fusese deţinut în timpul studenţiei la penitenciarul din Balta Brăilei pentru ideile sale anticomuniste!) va termina în 1968 ştiinţele naturii. În vara aceluiaşi an, după sfârşitul tragic al „primăverii de la Praga”, care a afectat crunt conştiinţele multor români (inclusiv autorul acestui roman, determinându-l să-şi părăsească patria), Mielu încercase să evadeze din ţara redusă „la o întreagă armată de fetuşi“ aflaţi înafara timpului, trecând Dunărea înot în Iugoslavia. Aici are senzaţia că nimerise în alt timp, într-o altă lume, deşi se afla foarte aproape de malul sârbesc al Dunării. Iluminare ce luase sfârşit la fel de brusc aşa cum începuse. Prins de miliţia sârbă şi tranferat într-un lagăr de triere pentru plecare în Occident, Mielu optase pentru întoarcerea în ţară: „Nu simţea nicio altă atracţie înafara pământului românesc”, precizează romancierul. Reintrase în timp „ca un fetus în borcanul lui sau în vintrele materne”, preferând acea Românie aflată sub obrocul ideologiei comuniste, al luptei de clasă, un fel de coincidentia oppositorum între a cădea în timp şi a fi înafara timpului”. Anchetat cam vreo lună de autorităţile româneşti, cercetătorul a fost penalizat prin trecerea la munca de jos, apoi încadrat ca biolog în provincie, şi anume în localitatea Pui. În prezent, datorită intervenţiei providenţiale a colegei şi iubitei sale morganatice, Eloiza, şefa Institutului Cantacuzino din Bucureşti, Mielu lucra într-un laborator din Otopeni, experimentând readucerea la viaţă a unor fetuşi născuţi vii, o metaforă, desigur, a opririi timpului şi ieşirii din timp, a învingerii provizoratului vieţii, căci scrie Emil Raţiu, „a fi în timp e-o nebunie… şi tristă şi goală”, citându-l pe Eminescu, atotînsoţitorul său de geniu pe tot parcursul romanului, precum odiniară Virgil pentru Dante în Infernul Divinei.
Ca orice tânăr, eroul nostru fusese îndrăgostit în studenţie de colega sa de facultate Eloiza, ca adult o va descoperi pe Elena la Pui, în acel rai de la poalele muntelui Retezat, unde în chip paradoxal, trăise cei mai frumoşi ani ai săi. Cu trecerea vremii, chipurile celor două iubite îi vor apărea în oglinzi paralele (Beatrice şi Laura, să zicem!) spre a se suprapune iconic, ca într-un palimpsest. Ele constituie un reper dolcestilnovist şi totodată romantic al îndrăgostitului, trăindu-şi plenar propria putere de a crede în mult visata regenerare spirituală, asemeni unei renaşteri sau învieri, de a avea revelaţia veşniciei concentrată în clipa irepetabilă a idilei.
Mielu nu ratează participarea la ceea ce regimul va numi „mişarea transcendentală” (reprimată în faşă, fireşte, de securitate!), o serie de întâlniri cu un instructor străin, iubitor al Orientului. Fire introvertită, eroul nostru performează în explorarea vieţii interioare, spre a-şi descoperi adevăratul eu, spre a-l elibera din închisoarea timpului.
Romanul înaintează prin flash-uri ale memoriei şi interferenţe temporale, amintirea suferinţei şi a iubirii fiiind pentru Mielu, principalul aliat în lumea adevăratului a fi împotriva timpului, protagonistul absolut al destinului. Structura narativă alternează reflecţiile şi cugetările, digresiunile între vis şi trezie ale lui Mielu cu epicul pur, ce presupune, descinderi ca printr-o oglindă fermecată într-un fel de tărâm magic, ceea ce nu exclude nici loviturile de teatru, nici itinerariile imprevizibile etc.
Eroul nostru se deplasează în tren spre localitatea Pui, unde dorea s-o revadă pe Elena, pe care, de data aceasta, şi-ar fi făcut curaj s-o ceară în căsătorie. Apropiindu-se de acele edenice sate de munte, are senzaţia că străbate mitica Ţară a Dacilor; coboară din tren, ajunge la Pui, dar, vai, află că Elena lucrează la Timişoara. Se urcă într-un autobuz ce-l va duce spre capitala bănăţeană, străbătând valea Streiului, până la Haţeg, Urmează apoi Sarmisegetuza, Poiana Ruscă, valea Bistrei, intrarea în Banat.
Cititorul se lasă vrăjit de detaliile exacte ale călătoriei, de toponimele, şi magnificenţa peisajului descrise de romancier cu talentul şi măestria îndrăgostitului pe viaţă de ţara sa de origine. La un moment dat, într-o staţie a autobuzului, un tânăr ce se urcase la Pui, le spune celor ce dau să se urce că autobuzul merge la…. Roma şi nu va mai opri până în Italia. Aceştia nu ştiu ce să creadă, şoferul este somat să pornească motorul şi să se conformeze ordinelor Organizaţiei Libere a Poporului român. Şoferul se revoltă, dar se resemnează brusc atunci când vede că ceilalţi doi tovarăşi ai autorului deturnării scot din rucsacuri, fiecare câte o armă cu ţeavă scurtă, şi chiar un pistol, repetându-i şoferului acelaşi inflexibil ordin de a nu opri decât în Italia. Zis şi făcut.
Mielu califică acel autobuz o subită existenţă paralelă cu România comunistă care, culmea, tocmai asista la fastuoasa paradă de 23 august, slăvind Partidul şi conducătorul unic. Işi dă seama că împreună cu cei trei tineri, a ajuns să-şi forţeze destinul ce nu-i aparţinuse de fapt, niciodată. Se afla aşadar, sub obrocul aceluia, autobuzul cu pricina devenise subit destinul lui, care îl putea duce spre libertate sau spre moarte. După Lugoj, la intrarea în Timişoara autobuzul este oprit de un autoblindat şi trupe înarmate ale Securităţii. În interiorul autobuzului are loc un incident între o călătoare şi unul dintre tinerii fugari, drept care şoferul deschide uşile şi pasagerii coboară. Are loc un schimb de focuri, trupele de securitate pătrund în autobuz. Mielu, un călugăr cu care fraternizase, precum şi parte din călători sunt duşi la miliţie pentru declaraţii. Cei trei tineri răniţi sunt dezarmaţi şi arestaţi. Bref, deturnarea eşuase. La fel şi căsătoria eroului nostru cu Elena.
Este trimis din nou la munca de jos, ca simplu laborant la Casimcea. Aici întâlneşte o tânără şi frumoasă tătăroaică, autoarea unui miracol. Un fost cal de curse, ieşit la pensie, Lord, aparent inapt şi bolnav, zboară ca în tinereţe când este călărit de fata pe care o întâmpina ca într-un ritual de supunere, comuniune, iubire. Cei doi i se par a alcătui o singură fiinţă, Enkidu şi Ghilgameş, porniţi să asalteze cerurile şi veşnicia. Dovadă că într-o bună zi dispar amândoi, fără să se mai audă vreodată de ei. Prin această scenă şi altele pe tema interrelaţionăriii animale-oameni, de-a dreptul lirice, Emil Raţiu exprimă convingerea sa că ea există la nivelul simţirii biunivoce, sufleteşti şi telepatice.
Mielu este adus pe postul său de biolog la Timişoara de Eloiza, la o fabrica de medicamente. Se dedică cu şi mai multă râvnă cercetării învingerii timpului, sustragerii cvasifaustice de sub dictatura acestuia, obsesie devenită şi temă centrală şi recurentă, sub felurite formulări şi metafore convergente, a romanului. Oamenii de ştiinţă ignoraseră acest domeniu, al explorării tunelului timpului, al căutării nemuririi, în fond, în favoarea cuceririi spaţiului, unde pătrunseseră cu rachete şi sateliţi.
Ca şi în romanul Mioriţa, vor avea loc două simpozioane dedicate temei învingerii timpului, la Timişoară fiind unul strict medical, axat exclusiv pe întârzierea procesului de degenerescenţă celulară. În schimb, cel de la Milano, va avea loc sub genericul Ghilgameş, un nume de cod al descoperirii lui Mielu, factorul XZ, un fel de elixir al tinereţii perene, aplicat asupra fetuşilor vii din avorturi spontane, efectul fiind unul de hibernare. Oratorii şi presa vor insista asupra aspectelor sociale, sociologice, teologice sau filosofice implicite. Ne limităm să-l amintim pe călugărul ortodox, poate acelaşi din autobuzul deturnat în care călătorise alături de Mielu, care nu pregetă să veştejească Occidentul pentru reificarea viului şi idolatrizarea tehnologiei şi a mercificării valorilor umane, pentru laşitatea şi arta compromisului.
