Complexul identitar al lui Jakob Wassermann

Este vorba de dorinţa intelectualului evreu de a se simţi „acasă” în inima culturii care l‑a format ca om capabil de a crea ceva pentru semenii săi…

Un „caz” oarecum similar cu cel al lui Mihail Sebastian l‑a constituit scriitorul evreu din Germania, Jakob Wassermann. Desigur, comparaţia este unilaterală, condiţiile existenţei, ca şi preocupările lor fiind mult diferite. Este vorba de dorinţa intelectualului evreu de a se simţi „acasă” în inima culturii care l‑a format ca om capabil de a crea ceva pentru semenii săi, indiferent de faptul că aceşti semeni sunt sau nu evrei. Mein Weg als Deutscher und Jude (Drumul meu ca german şi evreu), cartea scrisă de Wassermann în 1921, nu este o simplă biografie, este o căutare nefinalizată, o întrebare căreia nu i‑a găsit răspunsul. Destinul a făcut ca el să moară în noaptea dintre anii 1933 şi 1934, într‑o stare de adâncă disperare, într‑o Germanie care nu mai era de mult „un vis de iarnă” (cum o vedea Heine cu un secol mai devreme), ci o ţară cuprinsă în braţele svasticii, a urii de rasă, a isteriei de mărire şi revanşă, declanşată de regimul lui Hitler. Ar fi avut alternativa refugiului ori a exterminării, dar ţara pe care o iubise pentru cultura ei nu‑l mai putea adăposti.

S‑a născut la 10 martie 1873 în oraşul Fürth din nordul Bavariei, într‑o zonă încântătoare, cu un relief şi o climă prielnică unor ocupaţii stabile, rodnice, dar copilăria i‑a fost întunecată de situaţia familială, tatăl era recăsătorit, micul Jakob nu era dorit în casă, astfel că a fost trimis la Viena la un unchi pentru a învăţa cum se fac afaceri. Nu se simte apt pentru asemenea treabă şi fuge, hoinăreşte o perioadă, este înrolat în armată, unde suferă umilinţe de tot felul, inclusiv şi de neocolit, pe aceea de a fi „Jude” (evreu, dar în germană se foloseşte de antisemiţi un peiorativ ce nu merită a fi reprodus), apoi îşi caută de lucru, flămânzeşte, astfel că partea aceasta de biografie se aseamănă cu ceea ce ştim din biografiile unor scriitori precum Gorki, Hamsun, românul Panait Istrati ş.a. Salvarea şi‑o găseşte datorită talentului de povestitor cu care îl impresionează pe redactorul unei publicaţii satirice, Simplizimus. Primul său roman, apărut în 1897, Evreii din Zirndorf (se referă la locurile natale), nu se bucură de mare succes, dar prozatorul nu‑şi pierde curajul. Şi în anul 1909 publică romanul Caspar Hauser, cu o puternică amprentă morală, o chemare la înţelegerea suferinţei omeneşti, provocate de conflictul dintre puritatea sufletească şi minciună, lăcomie, cruzime. Eroul este un orfan, cum s‑a simţit şi Wassermann în copilărie, al cărui comportament creează impresia că ar fi un impostor, candoarea sa nefiind explicabilă pentru cei cu care vine în contact. Societatea îl condamnă şi îl execută. Faima scriitorului începe să crească la apariţia unui alt roman, în 1919, Christian Wahnschaffe, tradus în SUA, sub titlul The Word’s Illusions, o frescă socială având ca protagonist un evreu asimilat, baronul Christian, un suflet „dostoievskian” care îşi face mea culpa pentru huzurul în care trăia şi se mută într‑o mahala sordidă pentru a‑i ajuta pe oamenii numiţi cândva de Hugo „les misérables”. În anul 1928 este publicat romanul Cazul Mauritius, probabil cel mai cunoscut din creaţia lui Wassermann, tradus în numeroase limbi. Succesul de public e datorat şi intrigii poliţiste, dar acest pretext este minor faţă de problema gravă supusă de autor atenţiei noastre – nedreptatea pe care o poate produce sistemul juridic prin imperfecţiunile şi rigiditatea sa, uneori, cu totul inumană. Este o problemă a tuturor timpurilor, perfecţionarea acestui sistem fiind condiţionată de perfecţionarea – dacă ea există – a naturii umane, a societăţii. Eroul din romanul amintit, Etzel Andergast, reapare în al doilea volum, care poartă chiar acest titlu, dintr‑o trilogie proiectată de scriitor, al treilea volum, publicat postum, avându‑l ca principal personaj pe psihiatrul Joseph Kerkhoven.

Deşi întreaga operă a lui Wassermann aparţine culturii germane, în primul rând, ca şi celei universale, cărţile sale n‑au scăpat de rugul pe care naziştii l‑au înălţat în pieţele publice pentru distrugerea „literaturii decadente”. Deşi a cunoscut antisemitismul, Wassermann nu a fost adeptul soluţiei sioniste, fiind convins de necesitatea exclusivă a integrării evreilor în societatea în care trăiesc, deziderat moştenit de la tatăl său, care afirma că Germania este cea mai tolerantă ţară din Europa şi din lume, aceeaşi părere emiţând‑o cândva, cu naivitate, Thomas Mann. Istoria a contrazis cu extremă cruzime acest deziderat iluzoriu, dar Wassermann nu a mai apucat să afle despre Holocaust. Îndemnul său moral, pentru dreptate, la fel ca al tuturor umaniştilor, nu poate fi nicicum neglijat, iar cărţile sale circulă, după ce rugurile naziştilor s‑au stins de mult.

Boris Marian