Sunt conştient că, pe fondul secularizării de astăzi, remarcile mele nu vor suna bine în urechile unora, dar îmi asum, ca şi altădată, riscul…
Prin aceste cuvinte şi gânduri (din spatele cuvintelor) nu fac decât o pledoarie pentru respectarea tuturor regulilor izolării, atât timp cât va fi necesar, pe de o parte, dar şi de sporire a încrederii românilor în revenirea graduală la viaţa obişnuită, pe de altă parte. Sunt conştient că, pe fondul secularizării de astăzi, remarcile mele nu vor suna bine în urechile unora, dar îmi asum, ca şi altădată, riscul.
Auzim mereu, în ultima vreme, despre o posibilă relaxare a măsurilor drastice de izolare, deopotrivă în Europa şi în România. Ştirea este şi bună, şi rea, în acelaşi timp. Este bună, pentru că ne dă speranţa reîntoarcerii treptate la normal, deşi acest „normal” – arată tot mai multe voci autorizate – nu va mai fi niciodată cum a fost. Este rea, pentru că posibilitatea de reaprindere a virusului, dacă nu suntem precauţi, rămâne foarte mare. Iar noi, românii, popor latin cu antecedente istorice atestate, nu suntem nici foarte ordonaţi, nici disciplinaţi, nici dornici de supunere faţă de măsurile luate de autorităţi. Pe de altă parte, autorităţile nu au întotdeauna capacitatea de a ne explica lucrurile aşa cum ne‑ar plăcea multora dintre noi. În noianul de zvonuri care circulă pe mijloacele acestea rapide de difuzare în masă este greu de ales grâul de neghină. De exemplu, se vorbeşte de perspectiva redeschiderii parcurilor, a hotelurilor, a grădiniţelor, şcolilor şi universităţilor, a sezonului la mare şi la munte, de accesul lărgit în magazine alimentare, de îmbrăcăminte şi încălţăminte, de menaj şi grădinărit, în muzee, de reluarea zborurilor externe şi interne etc. Se vorbeşte mult şi de restaurante, baruri, cluburi. Ceea ce este foarte bine, pentru că retrăim senzaţia vieţii care va pulsa din nou. Sigur că ne‑ar conveni acum – după ce am experimentat singurătatea, cu relele şi cu bunele sale – să nu mai avem aglomeraţii masive şi blocaje în trafic, să nu mai poluăm atmosfera şi mediul, să nu mai tăiem pădurile în chip necugetat, să preţuim ceea ce este de preţuit etc. Fireşte, suntem asiguraţi că revenirea spre normalitate se va face gradual şi numai cu respectarea unor reguli stricte, ceea ce este de înţeles, de aşteptat şi de acceptat.
Dar nu am auzit mai nimic despre biserici şi cimitire. Veţi zice că nu asta are prioritate acum, că bisericile – fiind locuri de adunare a oamenilor – nu au cum să fie deschise şi că cimitirele nu au de ce să primească oameni vii, ele fiind necropole, adică „oraşe ale morţilor”. Aşa este, numai că în aceste rânduri ale mele nu este vorba nici de adunări bisericeşti (de slujbe publice) şi nici de ceremonii în cimitire. Românii nu merg la biserică numai pentru slujbele din duminici şi sărbători, nu merg numai să se spovedească şi să se cuminece, nu merg neapărat să sărute icoanele şi nici ca să stea unii lipiţi de alţii. Foarte mulţi români merg la biserică peste săptămână, preţ de câteva minute, ca să se roage în linişte şi chiar în singurătate, să fie doar cu Domnul şi cu sfinţii, să se despartă un pic de zgomotul străzii, de rele, de ameninţări şi de ispite. La noi, credinţa nu este ca la alte neamuri. În multe locuri din Europa, mai ales în Occident şi mai ales în ţările nordice, bisericile – cu excepţia monumentelor istorice vizitate de turişti – sunt, în afara scurtelor servicii divine, închise. Oamenii de‑acolo nu au aproape nimic în comun cu formele tradiţionale de manifestare a credinţei creştine, mai ales după ce s‑a raţionalizat totul prin Reforma protestantă şi prin naşterea cultelor neoprotestante şi după ce Biserica Catolică a trecut, după Conciliul Vatican II, la variate aggiornamenti („aduceri la zi”, modernizări). Dincolo de aceasta, însă, bisericile se identifică cu lumea şi cu problemele sale. O mărturie sunt şi donaţiile Bisericii Ortodoxe Române şi ale Sfântului Scaun, făcute în aceste zile pentru vindecarea bolnavilor noştri şi prevenirea bolii.
Toate popoarele creştine au destui numitori comuni, dar românii au specificul lor. Ei se declară religioşi şi creştini (circa 99%), majoritatea ortodocşi (86,45%, conform datelor din 2011), chiar dacă nu sunt practicanţi şi nu respectă (în aceeaşi măsură în care declară) canoanele, posturile, sărbătorile etc. Unii români se duc la biserică doar de Crăciun şi de Paşti, alţii se duc mai des. Dar mai sunt şi alte chestiuni care‑i individualizează pe români faţă de alţii, chiar faţă de alţi creştini. Să enumerăm câteva: românii care se cunună religios, care se închină în biserici şi sărută icoane, care îşi botează copiii, care se mărturisesc (spovedesc), care aprind lumânări, care respectă cultul morţilor etc. sunt, totuşi, mai mulţi decât alţii, decât membrii altor popoare. Românii îşi sfinţesc casele, maşinile, alte bunuri şi chiar animalele; ţin mai multe sărbători de peste an decât alţii; îşi urează de ziua numelui „La mulţi ani!”, iar ziua aceasta celebrează câte un sfânt din calendarul creştin; îşi mai spun, când se întâlnesc şi când se despart, „Doamne ajută!”, „Dă‑ne, Doamne, bine!”; românii, când află de un deces, spun şi scriu „Dumnezeu să‑l/ s‑o ierte!” etc. Se poate obiecta că nu este vorba aici despre chestiuni de fond (de dogmă), ci de formă (de rit, de cutumă), dar, dincolo de aceasta, ele jalonează vieţile oamenilor.
Românii se îmbrăţişează şi se pupă des, dau mâna des, iar de sărbători, chiar dacă se plâng de lipsa banilor, dau tot ce au ca să iasă petrecerea bine. Şi încă ceva: mulţi români – după un obicei de când e lumea – îşi fac cruce când trec pe lângă biserică, înalţă ochii şi gândul către Domnul. Aşa au învăţat de la părinţi şi de la moşi, ca „să fie primit”, ca să fie sufletul împăcat. Mulţi români ştiu să asculte smeriţi o priceasnă, să cânte mai multe colinde decât alţii, să spună cu smerenie „Hristos a înviat!”, să facă „veşnica pomenire” a morţilor, să plângă, seara, la lumina candelei, după morţii şi viii lor, aflaţi departe, prea departe. Nu am văzut popoare occidentale să facă la fel. Evident, unii veţi spune că asta este o probă de bigotism şi de înapoiere, că românii sunt la fel de păcătoşi sau chiar mai păcătoşi ca alţii. Se poate! Din perspectiva ateilor, agnosticilor, neomarxiştilor, anticlericalilor etc. aşa este, dar altminteri este vorba despre un fapt adânc, care ţine de spiritualitatea poporului nostru.
Credinţa românilor nu se chema mai demult, de către poporeni, religie sau confesiune, ci „lege” sau „legea românească”. „Lasă‑l în legea lui” însemna, în Evul Mediu, „nu‑l clinti din credinţa lui”. În centrul acestei „legi româneşti” era (ca întruchipare palpabilă a devoţiunii faţă de Dumnezeu) biserica sau lăcaşul de cult. Biserica nu era numai locul simplu de închinăciune, ci era şi locul de adăpost, de mărturisire şi de iertare a păcatelor, de dialog cu Domnul şi cu sfinţii, prin mijlocirea preotului, numit popă sau părinte. Biserica era şi locul de împăcare şi de alinare în faţa relelor lumii şi, lucru esenţial, de vindecare a rănilor şi bolilor sufleteşti şi trupeşti. Întotdeauna, în credinţa noastră, bolnavii au intrat în biserici cu nădejdea şi chiar cu convingerea vindecării. Primirea împărtăşaniei ori cuminecăturii, unde se afla trupul şi sângele Domnului sacrificat şi înviat pentru oameni, garanta (câtă vreme se făcea cu credinţă curată) protecţia faţă de boală, vindecarea bolilor, alungarea ameninţărilor cu molima. Oamenii se adăposteau în biserici şi când veneau atacurile „păgânilor” şi, de multe ori, erau cruţaţi. Credinţa aceasta puternică o aveau şi saşii transilvăneni, care şi‑au făcut biserici solide de piatră, aşa de mari, încât să încapă în ele tot satul. Dar, firi practice, când au văzut că protecţia nu este întotdeauna eficientă, saşii şi‑au înconjurat bisericile cu ziduri groase, pentru ca adăpostirea acolo să fie în totalitate salvatoare. Acestea sunt faimoasele biserici‑cetate din sudul Transilvaniei, păstrate până astăzi.
Veţi spune că acestea sunt chestiuni consumate, prea vechi şi că nu mai au relevanţă azi. Nu mai au aceeaşi relevanţă ca în trecut, dar ele sunt stratificate undeva în subconştientul nostru individual şi în conştiinţa colectivă. O dovadă este rolul pe care l‑au jucat credinţa creştină şi bisericile creştine în închisorile comuniste de la noi, unde deţinuţii sfidau ofensele şi înjosirile şi îşi păstrau încrederea prin slujbe, rugăciuni, pricesne, colinde, prin sărbători ţinute în secret, prin mărturisiri ascunse în faţa preoţilor (închişi şi ei), prin iconiţe şi simboluri ţinute la piept şi în piept, prin semnul crucii făcut cu limba etc. Asemenea trăiri de fond şi de formă a vieţii creştine nu mai sunt de mult în Occident. De aceea, în lumea situată acolo, mai ales în nord – o lume eficientă, confortabilă şi prosperă material – bisericile sunt închise (nu le trece nimeni pragul, oricum), iar la noi nu. Închiderea bisericilor era echivalentă odinioară cu afurisenia (excomunicarea), adică oprirea creştinilor de la botezuri, cununii, înmormântări, slujbe curente, praznice etc. Opririle acestea temporare, care au fost la noi individuale şi nu colective, erau acceptate cumva de cei vizaţi. Ceea ce era greu de acceptat era ruperea legăturii genuine şi directe cu Dumnezeu, făcute prin biserică şi slujitorii ei. Creştinii ortodocşi au în suflete şi durerea de a nu fi putut merge în cimitire, în sâmbăta lui Lazăr. Această sâmbătă specială precedă Floriile şi este ziua în care se pomenesc cei răposaţi nu oriunde, ci în cimitire.
Natural, orice român raţional a înţeles de ce s‑au închis bisericile noastre acum şi, în linii mari, a respectat această interdicţie. Ea trebuie respectată şi de‑acum înainte, câtă vreme orice fel de adunare a mai multor oameni situaţi unul lângă altul este primejdioasă. Dar, în contextul în care se vor redeschide unele spaţii (din interior şi din natură), bisericile şi cimitirele nu ar trebui uitate de autorităţi. Ele nu creează premisele unor primejdii mai mari decât magazinele, mijloacele de transport în comun, hotelurile, parcurile sau terenurile de joacă pentru copii. Este vorba de redeschiderea acestor spaţii de cult nu pentru slujbe şi comemorări publice, ci pentru perindări individuale, într‑o primă etapă. Iar credincioşii din consiliile parohiale şi, în cazul cimitirelor, salariaţii primăriilor ar putea asigura respectarea ordinii din interior şi de la intrarea şi ieşirea, în şi din aceste locuri, cu respectarea strictă a distanţelor, a regulii de purtare a măştilor, mănuşilor, fără apropieri nepermise de alţi credincioşi, de icoane, de preoţi etc. Permisiunea de intrare – pe fondul regulilor în vigoare – în biserici şi cimitire ar fi şi un factor de alinare sufletească, de speranţă şi încredere. Reintrarea românilor în biserici ar spori şi eficienţa luptei contra acestei teribile molime, care ne‑a schimbat traiul, care a luat viaţa unora dintre semenii noştri şi care – cu tot spiritul ei malefic – ne‑a învăţat să fim mai buni. Un om mulţumit sufleteşte şi împăcat cu Dumnezeu este mai puternic în faţa primejdiei îmbolnăvirii, a ameninţării bolii. El poate învinge mai uşor teama de boală şi chiar boala. Orice individ fortificat sufleteşte întăreşte şi forţa fizică şi morală a comunităţii.
În Duminica Tomii a anului 2020
