Într‑o perioadă istorică absolut nenorocită, cea mai rea din istoria României moderne, adică în anii ’48, ’50 până prin ’64, am avut şansa să avem profesori mari, profesori extraordinari, veniţi din generaţia interbelică…
Mihaela Helmis: De pe scena Ateneului Român, dvs., ca profesor al atâtora dintre profesorii noştri de limba română, simţind cultura drept marea noastră putere tăcută, ne‑aţi reamintit că ea nu ne ajută să mergem, dar ne ajută să respirăm. Ştiaţi deja asta în urmă cu, să spunem, 70 de ani? Unde vă simţiţi acum şi care sunt jaloanele cele mai importante?
Eugen Simion: Acum 70 de ani aveam ambiţii să devin critic literar. Îi citisem pe marii critici, am venit la facultate la 18 ani, iar în jurul anului 1960 am debutat. Aşa că mai degrabă m‑aş referi la anul 1960 şi la ceea ce a urmat după intrarea în ceea ce se cheamă viaţa literară. N‑am intrat uşor, însă cum am spus de multe ori, noi am fost salvaţi de literatură. Generaţia mea a fost un produs al literaturii şi literatura a fost pentru noi un colac de salvare. Enorm.
Bazându‑vă pe „şcoala cea bună” pe care profesorii dvs. o făcuseră înainte de aceste întâmplări de după cel de‑al Doilea Război Mondial, cu toată seva care se trage de dinainte de război…
E adevărat, asta a fost şansa dintâi, şi anume într‑o perioadă istorică absolut nenorocită, cea mai rea din istoria României moderne, adică în anii ’48, ’50 până prin ’64, am avut şansa să avem profesori mari, extraordinari, veniţi din generaţia interbelică. E o şansă să începi anul I cu un curs despre Literatura Universală cu Tudor Vianu şi tot cu el să faci seminar. Şi asta timp de 5 ani! Pe urmă, să faci Istoria Limbii Literare cu „marele grec”, adică cu Alexandru Rosetti, cum îi zicea Călinescu. Şi Istoria Limbii Române să o faci, iarăşi, cu un profesor pe care‑l stimam, speriaţi fiind, şi anume Iorgu Iordan. Şi mulţi alţii.
Era un regal? Aşa‑l simţeaţi în anii formării?
Era un regal; simţeam diferenţa enormă între ceilalţi profesori, veniţi în locul lui Călinescu la catedra de literatură. Nu toţi, unii dintre ei erau oameni deştepţi şi oameni buni, critici literari, cum a fost Crohmălniceanu. Unul era dentist, altul era nu ştiu de pe unde pripăşit… Era o diferenţă între aceştia şi cei dintâi. Diferenţă care se vedea cu ochiul liber.
Aţi avut posibilitatea să alegeţi atunci şi l‑aţi ascultat pe Călinescu acolo unde se întâmpla să se exprime şi, mai mult decât atât, l‑aţi aşezat între modelele generaţiei dvs. Vorbind despre ceea ce a urmat după alegerea căii şi după debut, care ar fi lucrurile cele mai importante, cele cu care, în timp, v‑aţi făcut să vă simţiţi foarte bine, cel mai bine?
M‑am identificat întâi cu generaţia mea, pentru că, iarăşi, în calitatea mea de critic literar, am avut o şansă în plus. Şi nu vorbesc de nefericiri, de accidente, care au trecut, le‑am uitat. Şansa de a avea o mare generaţie de scriitori, poeţi precum Nichita Stănescu, de pildă. A venit după aceea Marin Sorescu şi, apoi, toţi ceilalţi poeţi din generaţia mea: Păunescu, Cezar Baltag, Blandiana, poeţi buni, poeţi serioşi. Timp de un deceniu, au tot debutat. Prozatori, de asemenea. Nici nu ştiu cum se poate explica aceasta din punct de vedere biologic sau istoric! Constat că are şi istoria momentele ei de graţie, ca şi momentele ei de ferocitate.
Ca un fel de revanşă prin cei care scriau şi care erau mintea limpede şi o conştiinţă a cetăţii…
Vă dau aici nişte date din istoriografia veche. Thibaudet, un mare critic al Franţei de formulă tradiţională, spune că sunt trei generaţii într‑un secol. Deci, o generaţie la cam 33 de ani – vârsta lui Hristos. Celor pe care i‑am numit, le adaug acum şi prozatorii, Bănulescu, Breban, D.R. Popescu…
Marin Preda…
Preda s‑a născut niţel mai înainte, era cu zece ani mai mare decât mine, dar toţi poeţii pe care i‑am numit au început să se nască în jurul anului 1933. Nichita se naşte, de pildă, cu o lună înaintea mea. Şi aşa, cam până prin 1941‑1942, este o generaţie. Cei mai tineri din acest eşalon sunt Ioan Alexandru şi Adrian Păunescu.
Rămâne încă de cercetat ce i‑a generat?
Da. Deşi e limpede: veneam după un imens gol istoric, dar şi după un vid literar extraordinar. Nichita a debutat în anii ’60, Labiş, care a fost mai precoce, a prins stalinismul în floare, dar totuşi, postumele lui, scrise, cred, în ’57‑ ’58, arată un poet adevărat. Şi el face parte din această generaţie. Deci, am pornit, într‑un fel, ca nişte scutieri ai acestei generaţii, eu, în orice caz, aşa m‑am socotit, i‑am iubit, i‑am urmărit, am scris despre ei, scriu, în continuare, şi după moartea lor, ca să‑i apăr de fel de fel de personaje dubioase şi curioase din critica românească şi din literatură. N‑au fost iubiţi. Marii scriitori nu sunt iubiţi. Preda, de pildă, care e un mare scriitor şi un om interesant! Consider că e un dar făcut de Dumnezeu faptul că am fost aproape de acest om, care era foarte interesant. L‑au urât pentru talentul şi pentru succesul lui. Îl urăsc şi astăzi, am văzut, laolaltă cu dispreţul care există – cum n‑a fost niciodată, cred, în societatea românească – faţă de clasa ţărănească. Nu ştiu de unde vine: pentru că Ceauşescu era ţăran, pentru că el i‑a încurajat pe aceşti poporanişti deveniţi activişti de partid? Poate. Nu pot să ştiu. Dar atâta ură împotriva acestei clase care, din păcate, dispare treptat e aproape inexplicabilă…
Ca un Mercuţio ce v‑aţi definit a fi, ca unul căruia acum i se publică opera integrală, v‑aş ruga să vă opriţi la cele mai importante cărţi pe care le‑aţi scris.
Am debutat cu o carte despre proza lui Eminescu, pe care n‑am mai citit‑o din 1964. S‑a găsit, totuşi, un grup, în frunte cu Mihai Cimpoi, să reimprime această carte, şi am mers pe mâna lui şi a celor de la Chişinău. Şi a apărut. Era o carte curajoasă, o semnalez, dar nu cred că mă reprezintă în totalitate. Cea dintâi carte a mea care mă reprezintă este Lovinescu, scepticul mântuit. A fost o confruntare cu un mare critic, cu creatorul modernităţii, şi, în acelaşi timp, o confruntare cu un sistem critic care, la rândul lui, naşte un alt tip de confruntare, cu incipientul sistem critic. Pe scurt, pregătirea acestei lucrări de doctorat, pe care am susţinut‑o, iarăşi, cu un critic vestit, Şerban Cioculescu, m‑a făcut pe mine critic… mi‑e greu să spun… profesionist, dar, în orice caz, un critic care începe să ştie ce este meseria aceasta. Cronică curentă am făcut 30‑40 de ani şi n‑am făcut‑o în zadar. Experienţa de acolo, unele fragmente din critica aşa‑zis curentă sunt folositoare şi le‑am şi pus în valoare.
A fost, iarăşi, în viaţa mea, în biografia mea intelectuală, un moment foarte important, şi anume Franţa. Lectoratul meu la Paris, la Sorbona, trei ani şi ceva cât am stat acolo, a fost esenţial. Fără Franţa nu ştiu ce‑aş fi devenit… Aş fi devenit ceva… Nu ştiu dacă se mai ştie, dar au plecat atunci, odată cu mine, 20 de tineri români. Era un ministru bun al învăţământului, şi anume Mircea Maliţa. El ne‑a trimis în Franţa. Şi eu sunt singurul care m‑am întors!
Cred că nu s‑a consemnat de prea multe ori acest moment.
Nu. Şi nu‑i un lucru bun, dar e bun pentru mine, pentru că este şi tendinţa cealaltă, că dacă ai rămas în ţară, nu e bine. Sufletele curate, spiritele curate sunt în altă parte. Nu cred aceasta! Spiritele curate, ca şi talentul… Dumnezeu nu pune talentul întotdeauna într‑o bibliotecă, în conac. Poate să‑l pună şi într‑o casă părăsită din Câmpia Dunării, cum se întâmpla cu Preda, cu Creangă…
Să ne bucurăm de această întâmplare care vă individualizează. Venind acasă, pare că era de pus ordine în lucruri.
Dar ce voiam să spun în esenţă? Nu că am stat eu şi m‑am întors, acestea sunt nişte curiozităţi. A fost pentru mine o experienţă extraordinară din două puncte de vedere. În primul rând, m‑a spălat de prejudecăţile cu care venisem, prejudecăţi autohtone; n‑o să mă auziţi pe mine făcând gafe de acest gen, vorbind numai despre capodopere şi de scriitori geniali, dar nici să am complexul că sunt aici, la Dunăre, şi am o mie de complexe. Nu! Cred că am o corectă judecată asupra Europei, asupra scriitorului european, asupra Răsăritului în care trăim şi de care nu ne putem despărţi atât de uşor… Întorcându‑mă din Franţa, am început să public, de pildă, Jurnalul parizian, care a apărut, din nou, în a şaptea ediţie. Vă daţi seama? M‑am speriat puţin. Şapte ediţii! Am publicat după aceea o carte care, iarăşi, contează şi care este începutul unui fel de a scrie comentariu despre literatura subiectivă, şi anume Întoarcerea autorului, 1981. O carte – eu cred că – de căpătâi într‑un anume sens. Şi totodată, Dimineaţa poeţilor, apărută cu un an înainte, o altă carte care a avut succes, a fost citită şi e citită şi astăzi.
Titluri cel puţin la fel de importante precum Scriitori români de azi.
Patru volume. Da.
Importantă pentru toate generaţiile care au avut‑o ca obiect de proprie confruntare cu literatura şi ca instrument de înţelegere. S‑a întâmplat aşa, să daţi fiecăruia dintre scriitorii asupra căruia v‑aţi oprit câte o definiţie. Dincolo de aceasta şi dincolo de felul în care v‑aţi deschis către valorile adevărate, fără a ignora tot tabloul, ce simţiţi că se întâmplă astăzi? Criticul literar, ce simte că se întâmplă acum?
De mulţi ani am părerea că a dispărut ca instituţie intelectuală critica literară. Critica literară nu mai este instituţia pe care a fondat‑o Saint‑Beuve la jumătatea secolului al XIX‑lea, devenit un gen al literaturii.
Deşi pe tinerii studenţi la filologie i‑aţi îndemnat, dacă aleg să devină critici literari, să aibă un asemenea model.
Să aibă un asemenea model, să se pregătească şi de insuccese, de accidente. N‑o să fie prieteni cu toată lumea şi, mai ales, cu scriitorii despre care scriu. Dar dincolo de acest lucru…
Să nu lase să dispară acest gen.
Este o profesiune extraordinară. Mie îmi place. Cultura noastră se bazează pe marii poeţi şi marii critici. Este absolut miraculos să ai un critic precum Lovinescu, care să‑şi consacre viaţa creării modernităţii, să ai un critic genial cum este Călinescu. Copiii aceştia, care‑l tot înjură pe Călinescu, vezi că a scris nu ştiu ce, că a făcut nu ştiu cum… A scris, ca să supravieţuiască. Călinescu a fost dat afară şi înlocuit cu un dentist la catedra lui, în gloria lui. Publicase Istoria Literaturii Române… şi l‑au dat afară. Îi scot ochii mereu şi acum, am văzut, este un nou val împotriva lui din partea acestor critici care au luat în serios globalismul şi au inventat o altă formulă. Nu mai studiază literatura ca literatură, ca produs estetic, ci literatura ca lume, mai exact, ca un fenomen în lume. Şi atunci vorbim despre cum sunt trataţi homosexualii, cum stăm cu feminismul, cu migraţia, cu popoarele minoritare.
E o modă abordarea tematică, să zicem.
Eu nu zic că aceasta nu‑i interesant. Este, poate. Dar nu este critică literară, nu e literatură. Este sociologie, este antropologie dacă vreţi, dacă ne interesează probleme de acest gen. Critica literară şi literatura au doi piloni dintre cei mai importanţi. Primul e pilonul naţional. O literatură nu se naşte în neant, se naşte undeva, unde prinde rădăcini, are un sol, un spaţiu, ceea ce înseamnă o istorie, o tradiţie spirituală, mentalităţi specifice, un mod de a fi. Stâlpul al doilea este autonomia estetică. Un roman poate să aibă o ideologie extraordinară, să fie o carte morală; dacă nu are valoare estetică, nimic nu e. Sau e altceva.
Documentar poate să fie.
Documentar, dar atunci nu mai scrii un roman, scrii un studiu, scrii analiză sociologică. Pe când eu vorbesc de poem, de roman şi de nuvelă. Opera moralistică prin roman, dacă nu‑i Tolstoi, n‑are haz; dacă nu‑i Balzac, dacă nu‑i Sadoveanu la noi, cu viziunea lui mitică, cu viziunea omului mitic… Să renunţi la aceste criterii? Devii altceva, schimbi profesiunea. Din preot te faci funcţionar la bancă şi eşti mai bine plătit. După Revoluţie a dispărut critica literară ca instituţie, şi anume instituţia literară şi intelectuală, care face selecţia, care dă o justificare estetică operei literare, care pune opera într‑o ierarhie, care stabileşte câteva modele literare. Nu o mai facem. Şi spre surpriza mea, câţiva critici tineri, în care eu credeam foarte mult, atraşi de câte o bursă americană sau mai ştiu eu ce, se duc ca o turmă spre această idee care, după părerea mea, este perdantă, e o altă faţă a sovietismului. Şi sovietismul, în fond, a pornit aici, după 1948, împotriva naţionalului şi împotriva esteticului. Clar.
Sunt lucruri care vă împovărează, se vede…
Mă preocupă!
Vă doriţi, şi puteţi să aveţi, cum aţi mai afirmat, o bătrâneţe goetheană. Ce vă luminează, ce vă dă nădejde, totuşi?
Întâi şi întâi părinţii mei! Tatăl meu a murit la 92 de ani, mama a murit la 94 de ani. Bunicul meu patern a murit la cutremurul din 1940, avea aceeaşi vână…
Aceasta vă îndreptăţeşte să vă doriţi şi să puteţi să aveţi, genetic, o bătrâneţe goetheană. Dar vorbind despre lumea a literaturii şi a criticii literare, există ceva ce vă poate bucura, sau vă dă speranţă?
Literatura! Din când în când am un rău de literatură, încât aproape nu mai pot suporta cărţile, dar nu durează mult. Mai este ceva: m‑am angajat, dincolo de voinţa mea, de a duce mai departe ceva, de a termina Catedrala, ca să spunem aşa, de a nu o lăsa la roşu doar. Îmi place, în continuare, să scriu, mă scol dimineaţa cu grija a ceea ce am de făcut. În plus, mi‑am luat responsabilitatea unor proiecte pe care vreau să le duc la capăt, care nu‑s numai ale mele. Sunt proiecte de interes naţional, cum ar fi Dicţionarul General al Literaturii. După aceea ediţiile din clasicii români, publicaţi într‑o colecţie de opere fundamentale, o colecţie de tip Pleiades…
Ajunsă la volumul cu numărul impresionant 245, cel puţin până acum.
Aşa este. Şi peste toate, este povara… nu cea mai grea, dar oricum cea care mă apasă cel mai tare. Este faptul că am acceptat propunerea făcută de un coleg de generaţie, nu‑i dau numele ca să nu‑l culpabilizez, să public o Istorie a Literaturii Române. Eu am acceptat! Am zis: bun, întrucât am scris despre toţi clasicii români, am făcut studii pe autori, am făcut introduceri care sunt adevărate studii şi care sunt un meci cu toată critica românească, inclusiv cu George Călinescu pe care‑l admir… Aici, când am trecut de la autorii vechi la clasici, aici ne deosebim în unele chestiuni. Deci, e o nouă lectură din literatură, acesta este proiectul meu. Am ajuns la Sadoveanu. Pe ceilalţi i‑am revăzut pe toţi, marii clasici ai României şi literatura noastră veche. Foarte interesant. Am o altă vedere decât Călinescu asupra literaturii vechi, aici mă apropii mai mult de Iorga, dar s‑a mai schimbat ceva. Asta fac. Mi‑ar plăcea să am timp să scriu. Vreau să scriu o carte despre Preda şi sper ca Dumnezeu să mă ţină. E o datorie morală această carte despre Preda, care e aproape gata. Mi‑ar trebui o lună de zile să stau undeva, să nu răspund la telefon, să o termin. Şi o carte despre Nichita Stănescu, dacă sunteţi de acord cu mine.
Chiar da! Luptătorul, judiciosul, iubitorul de adevăr, aşa cum v‑aţi caracterizat, cum aţi fost caracterizat, cel ce‑şi găseşte rădăcinile pentru această senectute goetheană are toate şansele să facă toate aceste lucruri şi n‑avem decât să ne bucurăm pentru toate drumurile care v‑au fost deschise şi pentru acela pe care l‑aţi ales pentru cultura română.
Mulţumesc pentru că aţi citat caracterizările ce mi‑au fost făcute de prieteni sau colegi sau aţi trecut în revistă ceea ce am spus eu despre mine. Nu ştiu dacă sunt toate adevărate, dar ce pot să spun? Să ştiţi că eu sunt un tip foarte anxios, nu sunt aşa, cum a spus odată Mircea Zaciu despre mine: „Simion stâlpnicul”, făcând aluzie la un personaj biblic. Am o bună credinţă în mine, nu mi‑am trădat niciodată prietenii, absolut niciodată. Nu cred că în viaţa mea am făcut vreo mare porcărie. Poate că am făcut mici laşităţi. Sunt un om anxios, sunt un sentimental care se reţine, vorba poetului cunoscut, nu sunt totdeauna ce par a fi. Viaţa unui critic să ştiţi că e foarte complexă şi am observat‑o şi la ceilalţi critici.
Neliniştea dublată de responsabilitate n‑are cum să vă lase indiferenţi sau insensibili.
Sigur, eu mă consider din acest punct de vedere un om destul de complex interior, nu spun că e bine sau rău, dar nu sunt un tip olimpian. Nici Maiorescu nu era. Din jurnalul lui aflăm că a vrut să se sinucidă sau să emigreze în America, aşa cum fac toţi disperaţii. Dar de aia omul are raţiune şi are discernământ, să se construiască. Eu cred enorm în construcţia unei personalităţi, a unui caracter.
Motiv pentru care să căutăm ceea ce v‑a aşezat, nu ştiu dacă pentru prima oară, nu doar cantitativ şi nu doar calitativ, ci fundamental, alături de Vianu şi de Lovinescu, cum aprecia recent Mircea Martin. Vă mulţumim pentru toate cele ce sunteţi pentru noi, acasă sau peste hotare.
Înţeleg că nu uitaţi nici cele două cărţi publicate în America, în anii ’90: Întoarcerea autorului şi o carte despre Eliade. Iar în Franţa am publicat vreo 4‑5 cărţi, una despre Cioran, una despre Eugen Ionescu şi…
Nu uităm toate aceste întâmplări, care ne‑au adus în acest punct, din care toate deschiderile pe care vi le doriţi – şi pe care vi le dorim! – sunt posibile.
Mulţumesc.
Paul Cernat
„Construcţia este o rara avis”
Mihaela Helmis: Ne gândim în multe feluri la cei care îşi asumă continuarea marilor proiecte de ţară. Ne putem gândi şi la Eugen Simion în felul acesta?
Paul Cernat: Cu siguranţă. Şi în sprijinul spuselor mele pot aduce oricând opera de construcţie culturală pe care profesorul Eugen Simion a desfăşurat‑o în ultimele decenii, inclusiv după anii 2000, când la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, sub egida Academiei, a publicat peste 240 de volume cu ediţiile critice ale clasicilor literaturii române. Vorbim, de asemenea, despre zecile de volume facsimilate ale caietelor eminesciene – vechiul proiect al lui Constantin Noica, realizat prin noile mijloace tehnice în ultimii ani. Vorbim despre cele şapte volume ale Dicţionarului general al literaturii române, fiind în curs de publicare o a doua ediţie, perfecţionată şi adăugită de opt volume. Vorbim de mai multe zeci de volume din cronologia vieţii literare româneşti, de Enciclopedia literaturii române vechi, de multe alte proiecte care, puse laolaltă, dau seama de o operă a unei instituţii. Şi aş putea vorbi despre o construcţie simfonică pe mai multe planuri, într‑o epocă în care construcţia este o rara avis, din păcate, e o epocă a demitizărilor, a fragmentării, a atomizării sociale. Cu atât mai important este ca, într‑o epocă atât de centrifugă, să existe oameni dispuşi să se pună împotriva curentului şi să edifice o infrastructură şi, în acelaşi timp, o supra‑structură coerentă, armonioasă, clasică. În ultimă instanţă, în spiritul clasicismului de care vorbea cu multe decenii în urmă G. Călinescu. El înţelegea prin clasicism o creaţie durabilă şi esenţială, în calitate de dirijor al unor institute de cercetare, al unor colective foarte greu de armonizat.
Pe sine însuşi scriitorul original, criticul literar… unde s‑a lăsat?
Este unul dintre marii constructori ai literaturii române. Opera sa, întinsă pe mai multe decenii, e o operă care impune. E unul dintre marii critici ai literaturii noastre dintotdeauna, fără îndoială, care a lăsat urme pe toate teritoriile literare şi culturale pe unde a trecut. Cărţile pe care le‑a publicat sunt fiecare, în zona ei, repere de neocolit, fie că e vorba de proza lui Eminescu, de Lovinescu, fie că e vorba de jurnalul intim, de genurile biograficului, de actualitatea literară, de volumele Scriitori români de azi. De asemenea, de primii poeţi, în splendida Dimineaţă a poeţilor… – un spaţiu de joc acoperit cu o tenacitate şi cu o putere de muncă remarcabile, de invidiat la vârsta domniei sale pentru tinereţea spiritului şi pentru această forţă creatoare, care, după părerea mea, nu ar fi posibilă fără o credinţă foarte puternică într‑o misiune culturală. E foarte important să credem în ceea ce facem şi să credem nu numai în opera noastră individuală, ci într‑un proiect colectiv, reprezentativ, naţional şi, de ce nu, universal.
Mircea Martin
Căutarea permanentă a judiciosului
Opera lui Eugen Simion, din punct de vedere cantitativ, egalează opera lui Tudor Vianu şi opera lui Eugen Lovinescu, maeştrii lui. Faptul că Editura Tracus arte a iniţiat ediţia de Opere Eugen Simion va face evidentă această egalizare sau această concurenţă. Pentru că noi, acum 30‑40 de ani, când începeam să avem un nume în literatura română, nici nu visam că vom ajunge vreodată să ne comparăm, măcar, cu marii noştri predecesori din interbelic şi puţin după… Şi iată că Eugen Simion reuşeşte, prin râvna şi hărnicia sa, dar evident şi prin talentul lui, să realizeze această performanţă extraordinară.
Aş putea reduce calităţile sau specificitatea operei lui la două elemente. Primul dintre ele ar fi căutarea permanentă, constantă, de la început, a judiciosului. Ce inseamnă să vrei să fii judicios? Înseamnă să vrei să faci dreptate lucrurilor şi oamenilor. Înseamnă să eviţi extremele, să eviţi partizanatele. Să fii atent la aspectul moral al literaturii şi al vieţii literare. În ultimii ani, Eugen Simion declară că vrea să descopere o filieră a moralismului în literatura română şi în cultura română. Şi bine face. Asta nu înseamnă câtuşi de puţin moralizare! Înseamnă să îţi pui problema morală, să problematizezi situaţiile morale, care sunt, de regulă, complicate, liminare, pe care literatura le tranşează în felul ei. Pe care moralistul le tranşează în măsura în care reuşeşte, în felul lui…, mai degrabă punând întrebări decât dând răspunsuri. Punând întrebările potrivite şi răspunzând eventual parţial, lăsând în continuare o rezervă. Această rezervă o întâlnim în textele lui Eugen Simion, atunci când îşi pune probleme morale. M‑aş referi şi la calitatea literară a criticii lui Eugen Simion. În tot ce scrie vedem această intenţie de a fi scriitor, de a avea stil, pentru că el urmăreşte, odată cu ideea, şi savoarea. Această calitate face ca, evident, textele lui, scriitura lui să fie în mod intens lizibilă şi atractivă. În plus, nu uit să adaug că opera lui Eugen Simion e şi o operă colectivă. El are o operă personală importantă, dar e cel care a iniţiat şi coordonat marele Dicţionar al literaturii române ajuns acum la ediţia a doua, la volumul 4. Şi tot Eugen Simion este iniţiatorul, fondatorul marii colecţii de Opere fundamentale, care înseamnă, iarăşi, un lucru extraordinar pentru cultura română. Aş putea să vorbesc şi despre activitatea sa de profesor, despre manualele pe care le‑a coordonat, despre cărţile care au servit profesorilor de română şi elevilor acestor profesori, cărţi care au format conştiinţe literare, conştiinţe culturale.
Văd în această activitate totală o îndeplinire strălucită a unor proiecte vechi ale culturii române. Proiectul Bibliotecii universale a lui Heliade-Rădulescu, proiectul lui Mihail Kogălniceanu şi al şcolii critice moldoveneşti, ideea sincronistă şi europenizantă, iniţiativa europenizantă a lui Lovinescu şi viziunea totală a lui George Călinescu. Toate acestea se găsesc în opera lui Eugen Simion, căruia îi dorim putere de muncă şi inspiraţie.
Fragment dintr‑un discurs rostit în Sala de Consiliu a Facultăţii de filologie, Universitatea Bucureşti, ianuarie 2019
Mihaela Helmis în dialog cu Eugen Simion
