Teme rupte din coasta aceleiaşi zeităţi

Editura Academiei Române ● Noutăţi editoriale ● Ştiri ● Evenimente

O carte în dezbatere:

Aura Christi, Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei, Editura Academiei, 2013 (II)

Editura Academiei şi Biblioteca Metropolitană „Mihail Sadoveanu” au organizat o dezbatere pe marginea volumului Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei de Aura Christi, dezbatere care a stârnit, în cele din urmă, o polemică purtată de Gelu Negrea, Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu, Dumitru Balan, Alex Ştefănescu, Theodor Codreanu şi autoarea cărţii.

Apărut la sfârşitul anului trecut la Editura Academiei, volumul constituie o incursiune în opera a doi titani ai literaturii universale, mai exact, în modul acestora de a trata una dintre temele majore: suferinţa. Referindu-⁠se la acest volum în care sunt aduşi faţă în faţă doi scriitori-⁠dinamită, profesorul, criticul şi istoricul literar Theodor Codreanu nota, între altele: „Descoperirea Aurei Christi e că numitorul comun al celor două genii din secolul al XIX-⁠lea, atât de diferite, în acelaşi timp, este suferinţa. În genere, Nietzsche a fost receptat în modernitate şi postmodernitate fie prin faimoasa lui afirmaţie Dumnezeu a murit, dând lovitura de graţie creştinismului, fie din pricină că ar fi pus capăt metafizicii occidentale. Redeschiderea «dosarului Nietzsche» prin apropierea de suferinţa dostoievskiană este meritul principal al cercetării Aurei Christi, o cercetare care nu este doar una comparatist-⁠livrescă (de largă erudiţie), ci una puternic trăită ca experienţă personală: «Tot ce am făcut îşi are rădăcinile în suferinţă; şi susţin acest lucru cu o seninătate orgolioasă, din convingerea nietzscheană conform căreia «durerea îl transformă pe om în aristocrat, întrucât îl separă de ceilalţi»”.

(Continuare din numărul trecut)

„De ce pare un idiot cneazul Mîşkin?”

Nicolae Breban: Şi mai este ceva. Dumneata când erai tânăr, ca noi toţi, Alex, sub regimul neomarxist, credeai că geniile, marii creatori în ştiinţă, sunt o formă a unui fel de darwinism social târziu, a unui mediu care îi propulsează. E adevărat, majoritatea cercetătorilor şi a scriitorilor sunt produse ale mediului, dar sunt cazuri care nu au nici o legătură cu mediul, care contrazic total toate regulile de supravieţuire şi de selecţie a mediului. Cazul Eminescu, cazul Nietzsche şi Dostoievski, sunt cazuri în care se vede limpede că nu e vorba de produse ale mediului. De aceea Aura i-⁠a şi dedicat un capitol lui Mîşkin. De ce pare un idiot cneazul Mîşkin? Ni se explică în carte: pentru că el se comportă total aiurea faţă de toată lumea, faţă de raţional sau de lumea serioasă, faţă de lumea petersburgheză din jur. Or, a nu fi mic burghez ca reacţie şi ca instinct de supravieţuire şi de avansare în societate înseamnă să fii idiot. Şi astăzi e la fel: dacă eşti altfel decât cei care luptă – nici măcar pentru familie sau pentru bani – eşti un prost, un idiot, un cretin.

Alex Ştefănescu: M-⁠aţi provocat şi vreau neapărat să deschid o scurtă paranteză şi să spun ceva în completare.

Incandescenţa acestei discuţii este generată de Aura Christi. Deci, e tot în jurul Aurei Christi. Eram redactor la revista Tomis, la Constanţa. Aveam 24 de ani neîmpliniţi. Şefii mei m-⁠au chemat, mi-⁠au spus să mă duc la Bucureşti şi să aduc zece poezii de la Nichita Stănescu, ca să le publicăm în revistă. Respectuos şi conştiincios, mi-⁠am scos un carnet şi mi-⁠am notat: zece poezii de Nichita Stănescu. Am plecat la Bucureşti cu delegaţie. Nu reuşeam să-⁠l găsesc pe poet, pentru că nu avea adresă, dormea pe la iubite. Am aflat că poate fi găsit la Athénée Palace, jos, la braserie. Erau acolo mulţi prieteni, inclusiv Fănuş Neagu. L-⁠am aşteptat în faţă. Îi dădusem un telefon. Zice Nichita când mă vede: „Dumneata eşti?”. „Da, nu vreau să intru să vă deranjez, dar am venit să îmi daţi zece poezii pentru revista Tomis”. Cu o ironie fină Nichita se uită la mine: „Exact atât vrei? Zece?”. „Da zece, atât avem nevoie”. Zice Nichita: „Bine. Poftim înăuntru, am să ţi le dau”. Eu mă uitam îngrijorat la el, nu avea servietă. Mă întrebam unde ţine poeziile? Ne aşezăm acolo, iar el mă ia protector în dreapta lui. Ceilalţi se dezlănţuiseră. Fănuş Neagu comanda sticle de whisky, pentru că tot Nichita urma să plătească, şi le punea în servietă – asta am văzut-⁠o cu ochii mei. Nichita a văzut că sunt gata-⁠gata să spun. Mi-⁠a pus mâna pe umăr, spunându-⁠mi: „Să nu îndrăzneşti să spui! Lasă-⁠l să se bucure. Bucură-⁠te de bucuria lui”. Şi zice: „Eşti îngrijorat că nu îţi dau poeziile. Ţi le dau. Scoate un carnet”. Aveam carnet, aveam tot ce trebuie. Şi zice: „Notează!”. Mi-⁠a dictat zece poezii splendide, una după alta.

Nicolae Breban: Le avea în cap.

Alex Ştefănescu: Le avea în cap, mai şi improviza. Zice: „Îţi plac?”. Eram stângaci, dar destul de competent la literatură, asta făcusem, îi zic că sunt superbe. Zice: „Bine. Acum ia o foaie albă, pune carnetul în servietă ca să ai ce deconta şi o să-⁠ţi mai dictez o poezie, a unsprezecea”. Eu cât pe ce să fac prostia să zic că nu e nevoie. Îmi dau seama acum ce comic eram atunci. Îmi dictează o poezie şi zice: „Sirex – nu ştiu de ce, probabil în replică la Alex – îţi place?”. Îmi dictase o poezie care era absolut o splendoare. Spun da. Nichita se uită la mine, mă întreabă dacă chiar îmi place, îi spun că extraordinar de mult. Atunci Nichita mi-⁠a spus: „Să-⁠i dăm foc ca să rămână numai a noastră”. Şi i-⁠a dat foc. Poezia a ars în faţa noastră. E cel mai frumos dar pe care l-⁠am primit de când mă ştiu. Asta în completare la ce aţi zis dumneavoastră.

Cartea Aurei Christi iese din stilul atât de şcolăresc al eseurilor subţiri şi plictisitoare, care se publică. Sunt mulţi eseişti consideraţi de elită, care vorbesc despre lucruri neinteresante, despre sexul îngerilor, cum zicea Călinescu: Ne documentăm dacă îngerii au sau nu sex etc. Cam acesta e nivelul la care se discută eseurile subţiri, rafinate şi inutile, care îţi dau sentimentul de zădărnicie.

Nicolae Breban: În plus, sunt scrise într-⁠o păsărească universitară penibilă.

Alex Ştefănescu: Bineînţeles. Cineva ar putea să spună că nu contează despre ce scrii, ci cum scrii. Este adevărată şi chestia asta. Este adevărat că un eseu nu trebuie să se oprească la a fi o broşură cu instrucţiuni de folosire a vieţii – asemenea cărţi îţi dau un sentiment de zădărnicie; ori cu ele, ori fără ele, viaţa culturală ar fi fost aceeaşi.
Aura Christi nu este deloc dornică să-⁠i imită pe asemenea tineri scriitori, care se susţin reciproc şi îşi creează ierarhiile aşa cum vor ei, şi vine cu un subiect de o anvergură şi de o deschidere, care sunt fără termen de comparaţie în momentul de faţă. În primul rând, noutatea constă în acest salt acrobatic, în acest curaj de a trece peste o prăpastie. Uitaţi-⁠vă ce asociere: Dostoievski şi Nietzsche. Eu n-⁠aş fi văzut niciodată o apropiere între un scriitor care întruchipează, în primul rând, umilinţa, şi un alt scriitor care întruchipează orgoliul.

Nicolae Breban: Aroganţa: „Dumnezeu e mort!”

Alex Ştefănescu: Exact. Deci, unul care este, spiritual vorbind, christic, şi altul care seamănă mai mult cu un zeu din mitologia antică. Nu aş fi văzut nici o legătură între cei doi. Aura Christi reuşeşte să vadă câteva tocmai pentru că nu are prejudecăţi. Alt lucru pe care aş vrea să-⁠l subliniez este formidabila intensitate a trăirii ideilor; sunt idei trăite, nu sunt idei descrise. Cartea, din cauza aceasta, seamănă cu o revelaţie. Nu e o simplă desfăşurare de argumente, ci este o revelaţie. Citind-⁠o, îţi dă impresia de simultaneitate, deşi ea se desfăşoare pe câteva sute de pagini, îţi dă impresia că este trăit dintr-⁠o dată totul. În al treilea rând, vreau să vorbesc din punct de vedere stilistic despre ceea ce aş numi – numai la ea am întâlnit aceasta – un stil intenţionat tautologic, aşa cum bine aţi zis dumneavoastră despre Proust. Aura revine asupra unui personaj, ca pictorul acela japonez Hokusai care picta un peisaj marin, mereu acelaşi, o viaţă întreagă, la diferite ore ale zilei. Ceea ce spuneaţi dvs. despre Proust şi anume că scriitorul creează mişcarea prin suprapunerea, mişcarea, concentrarea unor instantanee, a unor fotografii ale aceluiaşi personaj, la nivelul fiinţei, Aura reia ideile şi creează un fel de flux al gândirii, adică reîntăreşte, consolidează, nuanţează şi merge într-⁠un mod polifonic din punct de vedere stilistic. Nu este un stil artificial, ci are ceva din forţa impetuoasă a vieţii, are ceva care îmi place foarte mult.

Nu mai vorbesc, pentru că mult mai mult mi-⁠a plăcut să-⁠l ascult pe Nicolae Breban. Vă mulţumesc că m-⁠aţi ascultat şi o felicit pe Aura.

Gelu Negrea: Înainte de a încerca să dau cuvântul următorului vorbitor, aş vrea să zic doar că a fost evocat Nichita Stănescu şi vocaţia lui de a nu avea nici un ban în buzunar. Cred că am ajuns în zilele noastre la performanţa ca toţi scriitorii să devină ca Nichita Stănescu, sau cel puţin banii de pe urma cărţilor lor mai greu se găsesc prin buzunare. (…)
Prin lectura actriţei Doina Ghiţescu din cartea Aurei Christi aţi avut o dovadă a faptului că unele consideraţii ale criticului Alex Ştefănescu despre stilistica Aurei Christi din această carte sunt o realitate pe care o puteţi percepe direct citind-⁠o. Într-⁠adevăr, cartea are palpit, are freamăt, este chiar, să mă ierte Aura, uşor impudică în modul în care se dezvăluie şi se afişează în faţa virtualului lector, spunând oarecum aceasta este inima mea, ce vei face cu ea, te priveşte, cititorule.

O serie de opere despre Nietzsche în România

Dumitru Balan: Sunt onorat că sunt aici în prezenţa vârfurilor literaturii române, a prozei româneşti: domnul Nicolae Breban şi domnul Dumitru Radu Popescu. Dacă ar fi şi Augustin Buzura, triada ar fi completă. Au vorbit mari critici. Voi spune două cuvinte despre aceşti doi uriaşi: un filosof şi un scriitor care era şi filosof, un filosof care era şi scriitor. Intelectualitatea românească i-⁠a urmărit cu atenţie încă de la sfârşitul secolului al XIX-⁠lea. În România se vindeau cărţi în limba germană şi în limba franceză, traduceri din opera lui Nietzsche. Imediat, la începutul secolului al XX-⁠lea, au început să apară şi cărţi în româneşte, traduceri din opera lui Nietzsche. Dostoievski, la fel, a fost cunoscut încă din timpul vieţii. Dostoievski a murit în 1881, iar Nietzsche în 1900. Deci, aceşti scriitori sunt apropiaţi ca vârstă, ca perioadă în care au trăit şi au creat. Dostoievski era cunoscut din periodice; cărţile sale au început să apară la începutul secolului al XX-⁠lea. Printre numele importante care şi-⁠au pus condeiul în slujba traducerii a fost şi Arghezi cu Amintiri din casa morţilor, în 1912, şi cuvântul înainte în biblioteca care i-⁠o făcuse scumpul său frate, mai puţin cunoscut.

Important este faptul că până la începutul celui de-⁠al doilea război mondial numele acestor doi mari creatori au fost în permanenţă în atenţia celor care iubeau filosofia şi literatura. Sigur că erau unii traducători care făceau traduceri şi din variante franceze şi germane, dar au fost şi cunoscători de limbă rusă care l-⁠au tradus în română pe Dostoievski. Se vede că filiaţia dintre aceşti doi mari creatori era interesantă şi pentru traducători, ceea ce spune foarte mult. A urmat perioada aceasta de deşert… De altfel, Nietzsche era foarte apreciat în vechea Rusie până la revoluţie şi o perioadă, câţiva ani, şi după revoluţie, până a început să funcţioneze foarte sălbatic cenzura. Mari scriitori – nu numai Dostoievski, ci şi scriitori din secolul al XX-⁠lea, ca Mihail Arţîbaşev, pe care l-⁠a editat editura Ideea Europeană – au fost sub influenţa lui Nietzsche. S-⁠au scris lucruri foarte interesante despre Nietzsche şi Arţîbaşev, care, de altfel, nu au fost publicate încă în volume, s-⁠au făcut selecţii pentru volume masive, de 1.000 de pagini, cu publicistica lui Arţîbaşev şi există texte care se află încă în arhivă. Prin urmare, detaliu interesant, deocamdată există o reţinere faţă de Nietzsche, pentru că gânditorul german critică etica creştină, iar această critică încă nu este bine înţeleasă. E vorba despre etica utilitaristă şi din acest unghi de vedere sunt puncte de tangenţă foarte mari între Nietzsche şi Dostoievski, găsite chiar în cheia romanului Fraţii Karamazov: Legenda Marelui Inchizitor. Ideile lui Nietzsche, multe, de altfel, pot fi regăsite în textul dostoievskian.

Este, într-⁠adevăr, meritul Aurei Christi că s-⁠a angrenat în această lucrare foarte dificilă. Vreau să spun că domnul Breban l-⁠a prezentat pe Nietzsche cu mare interes şi aici, la dezbatere, şi în eseurile şi publicistica apărute în Contemporanul. Domnul Breban este cunoscător de limbă germană care a pătruns în profunzime în filosofia lui Nietzsche. Aura Christi a reuşit să asimileze datorită traducerilor care s-⁠au făcut filosofia lui Nietzsche; norocul ei e că are acces şi la texte în limba rusă. Aşa grăit-⁠a Zarathustra l-⁠a citit prima dată în limba rusă. Avem de-⁠a face aici cu o cunoscătoare foarte bună a limbii ruse, care a reuşit să pătrundă în universul creaţiei lui Dostoievski. Sigur, este vorba despre un perfect melanj. Cartea e scrisă de un poet. Şi poate din acele fragmente citite aici v-⁠aţi dat seama că este vorba, aş spune, de un fel de proză, fiindcă Aura reuşeşte, cum s-⁠a spus excelent, să-⁠şi arate sufletul şi personalitatea faţă de aceşti doi mari creatori. Poate nu este cel mai fericit cuvânt pe care îl voi spune. Cred că atitudinea ei este ca mortarul solid care leagă cărămizile. Aşa se creează acest monument, un monument pentru vecie.

Aş vrea să fac o sugestie. Toate lucrările care s-⁠au scris, începând cu paginile domnului Breban despre Nietzsche şi cu această carte a Aurei Christi, plus cele din trecut şi cele care se vor mai scrie, ar merita să intre într-⁠o serie de opere despre Nietzsche în România. Poate, o serie Nietzsche şi Dostoievski. Chiar cu acest titlu. Ar fi binevenit poate de solicitat sprijinul Institutului Goethe. În alte ţări, în Franţa, sau Spania, există asemenea serii de opere în limbile respective. Trebuie făcut ceva pentru a avea şi noi nişte lucrări de referinţă, sub forma aceasta fundamentală. O serie creată poate chiar la Editura Academiei, cu sprijinul marelui scriitor Dumitru Radu Popescu.

Avem specialişti în Dostoievski, cum este domnul Albert Kovaci, domnul Ion Ianoşi, care împreună cu o serie de institute ar putea să facă o ediţie critică Nietzsche – Dostoievski. Trebuie găsit şi omul care să realizeze ediţiile amintite. Pentru că merită: sunt nişte culmi de la care am avut de învăţat. În patria lui Dostoievski, în sfârşit, a reuşit să apară ediţia fundamentală în 30 de volume. Pentru ediţia dostoievskiană, apărută prin anii ΄70, s-⁠a găsit omul potrivit; în perioada sovietică aşa era: dacă se găsea un om potrivit ca să facă şi aparatul critic, se accepta şi se dădea aprobare. Ediţia de 30 de volume, de fapt, 32 de volume masive, cu comentarii şi note, este o ediţie de bază, cu operele complete ale lui Dostoievski. Sunt şi pagini care au fost atacate virulent.

Nicolae Breban: În ce an a apărut opera completă?

Dumitru Balan: Publicarea a început în anii ΄70 şi s-⁠a terminat prin ΄89, dacă nu mă înşel.

Nicolae Breban: În perioada comunistă.

Dumitru Balan: Sigur, Dostoievski era iubit. Dar partea de publicistică şi partea dificilă, filosofică, erau tabu, deoarece existau acolo nişte probleme incendiare: atitudinea faţă de problema evreiască, atitudinea faţă de război, pe care Dostoievski îl consideră, în anumite perioade, o binefacere ş.a. Lucruri care nu puteau să meargă, dar gândite de un evreu foarte inteligent, care a reuşit să ducă această ediţie la capăt, cu greutăţi enorme, au trecut, au mers…
Nicolae Breban: După ce a murit Stalin.

Dumitru Balan: Sigur, după ce a murit Stalin. Până în anii ΄70 nu se putea pune problema. Nici nu se putea discuta despre aceasta. Din acest punct de vedere există lucruri foarte interesante. Filosofia dostoievskiană lasă rădăcini până la revoluţia de la 1917. Filosofii germani erau foarte bine cunoscuţi de ruşi, deşi ei aveau o aplicare mai accentuată pentru literatura franceză. Dar se ştia că marea filosofie este cea germană şi bineînţeles că ea a dat roade în scrierile de proză, mai ales, ale unor mari prozatori din spaţiul rus şi, apoi, sovietic.

Cartea Aurei Christi este o carte merituoasă. Deja s-⁠a vorbit foarte bine la superlativ despre această carte ce se citeşte… nu ca un roman, ci totuşi cu anumite pauze. Eu am citit-⁠o în manuscris şi îi mulţumesc Aurei că mi l-⁠a dat. Am parcurs-⁠o cu mare atenţie şi cu creionul în mână. Lăsam manuscrisul la o parte, apoi citeam şi a doua zi. Simţeam o delectare sufletească că am aceste pagini pe care le-⁠a scris minunata noastră prozatoare, poetă şi eseistă. Cartea se citeşte uşor, dar în acelaşi timp trebuie să meditezi asupra filosofiei ferecate între copertele ei. Şi filosofie nu se poate citi rapid, pentru că ideile sunt extrem de generoase. Dostoievski a fost şi el – Albert Kovaci ştie foarte bine – un mare filosof, nu numai un mare scriitor. Paginile de publicistică sunt colosale. Poate o să avem şi noi o ediţie completă în română a operelor lui Dostoievski. Undeva, aripa geniului dostoievskian s-⁠a răsfrânt şi asupra marilor scriitori români, inclusiv, consider eu, şi asupra domnului Breban. Vă mulţumesc.

Gelu Negrea: Întâlnirea noastră care a debutat sub auspiciile unei lansări de carte se transformă în ceea ce ne-⁠am fi dorit să devină: o proiecţie a imaginii autoarei Aura Christi şi a ceea ce reprezintă acest volum în bogata ei experienţă de până acum.
Vine o vârstă, vine o vreme, nu mai am cum…

Dumitru Radu Popescu: Da, am înţeles. Deci, mi-⁠a venit vârsta.

Gelu Negrea: Vremea am spus, vremea, adică momentul…

De ce pare un idiot cneazul Mîşkin? Ni se explică în carte: pentru că el se comportă total aiurea faţă de toată lumea, faţă de raţional sau de lumea serioasă, faţă de lumea petersburgheză din jur. Or, a nu fi mic burghez ca reacţie şi ca instinct de supravieţuire şi de avansare în societate înseamnă să fii idiot. Şi astăzi e la fel: dacă eşti altfel decât cei care luptă – nici măcar pentru familie sau pentru bani – eşti un prost, un idiot, un cretin.

„O cenzură criminală, o cenzură formidabilă”

Dumitru Radu Popescu: Eu credeam că este o lansare de carte, dar într-⁠adevăr totul s-⁠a transformat într-⁠un colocviu despre carte, cu amintiri despre alţi scriitori, despre cunoscuţi. Pentru că şi eu am avut nişte prieteni, nişte cunoscuţi, vreau să vă spun ceva despre generozitatea lui Nichita Stănescu, apropo de bani. La un moment dat, Nichita Stănescu – şi eu am fost prieten cu el şi nu ştiu cine nu a fost prieten cu Nichita Stănescu – cum suferea cu măsele şi cu dinţii, a avut nevoie de nişte bani pentru a-⁠şi reface dantura. Eu am vorbit cu Traian Neagu să găsim o soluţie şi am găsit o soluţie: i s-⁠a dat o sumă de bani ca să-⁠şi refacă dantura. A doua zi nu mai avea nici un ban. Prietenii l-⁠au învăţat că e inutil să doarmă. Asta ca o paranteză despre ce s-⁠a spus despre Nichita.

Revin la Aura Christi. Eu am citit această carte ca pe un roman. Şi aici îi dau dreptate domnului Dumitru Balan. Elogiul suferinţei mi se pare un roman autobiografic, în care personajele vin în viaţa unui copil din Basarabia, cu şcoală la Moscova, şi scrie acest roman în care se întâlneşte cu nişte personaje foarte interesante: se întâlneşte cu Dostoievski, se întâlneşte cu Nietzsche, e martor al întâlnirii dintre Tolstoi şi Gogol – o întâlnire absolut fascinantă, de o mare calitate a prozei. Apoi ia parte la întâlnirea, care nu a avut loc, dintre Tolstoi şi Dostoievski, Dosto cum îi spune Aura Christi. Această întâlnire evitată mereu şi care a avut un rol extraordinar în viaţa fiecăruia. Sunt de acord cu domnul Balan. Dar ca să fiu sigur că nu o să spună cineva că ideea asta nu este a mea, vreau să citiţi ce scrie aici: roman. Eu mi-⁠am făcut nişte notiţe, crezând că este o simplă discuţie, şi am început cu acest cuvânt: roman, roman autobiografic al acestei doamne, pe care am votat-⁠o cândva ca poetă şi acum trebuie să vă spun că o să o votez ca o prozatoare total deosebită.

Nicolae Breban: La Premiul Academiei.

Dumitru Radu Popescu: Lasă… Să nu spunem totul. Undeva Aura Christi îşi expune modalitatea de a lucra în aceste zone interdisciplinare: între eseu, proză şi filosofie. Are un citat uriaş în care îşi dezvăluie ce spun eu şi anume că e un prozator. Această carte ţine, după opinia mea, de proză. Daţi-⁠mi voie să greşesc. Dacă greşesc alături de un specialist al culturii ruse, nu mi-⁠e frică de greşeala mea. Iarăşi, există scene extraordinare de proză. Gândiţi-⁠vă la masca nebuniei, despre care se scrie. Scriitoarea vorbeşte, la un moment dat, despre cenzură, despre cenzura prin care au trecut ruşii – o cenzură criminală, o cenzură formidabilă pentru cei care au creat cea mai mare literatură a secolului al XIX-⁠lea! Aici cred că Nicolae Breban îmi dă dreptate. M-⁠am gândit cum era gândită cenzura de alţi oameni, de alţi mari cărturari. Ruşii – şi Dostoievski, şi Gogol ş.a. – aveau o teamă de cenzură. Unii au şi păţit-⁠o. Domnul Montaigne, în schimb, era foarte încântat că atunci când a ajuns la Roma călare, reprezentanţii Papei i-⁠au făcut nişte observaţii şi i-⁠au spus că textele ar trebui cenzurate. Foarte încântat, el a spus: „Cenzuraţi-⁠le, tăiaţi-⁠le, numai publicaţi-⁠le”. Fiindcă, de fapt, el nu dădea doi lei pe cenzură. Deosebirea dintre ruşi şi marele Montaigne, care este un geniu, este, deci, mare.

Am mai găsit în Elogiul… un lucru foarte interesant, care ţine de proză, despre masca nebuniei. Ce rol are la unii nebunia, la ruşi de pildă, şi ce rol are nebunia la cel mai mare, cel care ar fi descris nebunia extraordinar, nebunia cu personalităţile multiple: domnul Shakespeare. Ce înseamnă nebunia la Shakespeare, începând cu cea mai neluată în seamă scenă de nebunie? Este cea în care domnul Hamlet se întâlneşte cu Ofelia, tatăl ei şi cu Claudiu, să cumpere nişte perdele, şi el îi face o scenă că nu a iubit-⁠o niciodată. Hamlet joacă o scenă de mare nebunie atunci, care, după părerea mea, o înnebuneşte pe Ofelia. Cum e văzută nebunia de ruşi şi de acest prieten al lui Breban, Nietzsche. Breban şi Nietzsche sunt prieteni buni de vreo 400 de ani. Deci, înainte de a se naşte şi de a se cunoaşte erau prieteni. Aceste scene din carte sunt de proză, după mine.

Şi aş încheia imediat, fiindcă eu nu am mâncat de azi de dimineaţă şi mi-⁠e foame; nu am nici apă să beau. Ce complicat e totul la Aura Christi, care dă, într-⁠adevăr, o carte extraordinară. Trebuie să-⁠i dau din nou dreptate lui Breban: Elogiul suferinţei e o carte extraordinară, în care e vorba nu numai despre aceste personaje, pe care le-⁠a îndrăgit autoarea şi cu care a trăit alături, ci şi de Cartea lui Dumnezeu, de viitorul lui Dumnezeu. Mersi că m-⁠aţi ascultat.

Gelu Negrea: Dacă mai era nevoie de un argument că ne aflăm în faţa unei cărţi de excepţie, el s-⁠a produs în faţa dumneavoastră. În Dostoievski – Nietzsche… se poate vedea un prozator, un filosof, un scriitor care face obiectul interesului criticului literar. Ceea ce înseamnă că această carte merită toate elogiile care i s-⁠au adus şi cele care nu i s-⁠au adus. Eu am fost mai puţin generos cu aprecierile, dar nici nu contează în faţa numelor care s-⁠au pronunţat deja. Aura, e bine să te pregăteşti pentru a încheia această plăcută şi rodnică dezbatere. Întâlnirea noastră a început să şi rodească, să fie lucrativă, apar idei pentru o viitoare ediţie Nietzsche – Dostoievski.

„Nişte sfinţi, de care nu ai cum să te atingi”

Aura Christi: E o serioasă agresiune această după amiază la adresa modestiei mele, care vă asigur că este una profundă, reală. Nici un rând din această carte nu atinge perfecţiunea unei roze din grădina mea, roze bântuite de contradicţii, spun eu, trăgând cu ochiul spre mormântul lui Rainer Maria Rilke, unde e incrustat unul dintre cele mai frumoase epitafuri din lume: „Roze, pură contradicţie,/ Somnul nimănui să fii/ sub atâtea pleoape”. În sală se află doi mari scriitori şi le mulţumesc pentru tot ce au spus despre cartea mea şi despre mine; voi încerca să nu-⁠i dezamăgesc. Îmi plec fruntea în faţa lor, pentru că m-⁠au onorat cu prezenţa lor. Dumitru Radu Popescu îl iubeşte enorm pe Dostoievski.

La un moment dat, mi-⁠a vorbit despre eseurile mele, publicate în Contemporanul, şi îi mulţumeam că mă urmăreşte, iar d-⁠sa îmi spusese odată la telefon: „Dar nu ai nici un motiv să-⁠mi mulţumeşti. Citesc din egoism”. Îi mulţumesc maestrului Dumitru Radu Popescu că mi-⁠a editat această carte într-⁠un ritm de vis. Ca obiect, în primul rând, Elogiul suferinţei arată foarte frumos. Recunosc că am tremurat puţin la poze, dar a ieşit totul fără reproş. Îi mulţumesc domnului profesor Dumitru Balan, care a citit manuscrisul; îmi era puţin teamă să nu se strecoare inexactităţi. De altfel, Dumitru – Dima îi spunem noi – m-⁠a urmărit ani de zile şi deja ştia ce va urma, pentru că îmi cunoaşte bine cărţile. Îi mulţumesc doamnei profesor Livia Cotorcea, care a citit cu mare atenţie cartea mea şi a scris un studiu splendid despre felul în care îi văd eu pe cei doi titani: Dostoievski şi Nietzsche. Îi mulţumesc domnului Theodor Codreanu pentru că a citit cartea între două drumuri şi s-⁠a arătat entuziasmat; nu încetează să mă surprindă plăcut anvergura şi erudiţia d-⁠sale. Îi mulţumesc lui Alex Ştefănescu, un mare critic, care are ceva ce au puţini scriitori: el iubeşte enorm literatura. În tot ce face, până şi în modul în care se supără uneori pe literatură sau pe unii colegi – uneori, pe bună dreptate – se vede că o iubeşte şi această dragoste rămâne de nedepăşit, iar Istoria literaturii… scrisă de acest critic rămâne o carte esenţială peste care nu cred că o să se treacă. Îi admir curajul şi acribia cu care s-⁠a aruncat în literatura postdecembristă – aici îi dau dreptate – rău cunoscută acasă. Publicul român nu-⁠i cunoaşte pe scriitorii ţării sale. Ceea ce este grav.

Îi mulţumesc, revin din nou la marele prozator Dumitru Radu Popescu, pentru că mi-⁠a oferit şansa să lucrez cu prozatorul, criticul literar şi editorul Gelu Negrea. A fost o bucurie pentru mine felul în care am lucrat împreună cu Gelu această carte. Uneori, iartă-⁠mi egoismul, Gelu, ascultându-⁠te şi văzând modul în care analizai textul, jubilam nu pentru că era vorba despre cartea mea – eu m-⁠am înstrăinat deja de ea – ci mă lăsam molipsită de bucuria ta. Ca şi când ar fi fost scrisă de tine această carte. Când îmi vorbeai despre această carte, aveai un entuziasm debordant, încât aproape 80% din ce mi-⁠ai spus, n-⁠am auzit. Când lucram pe carte – eram pe terasa Muzeului Naţional al Literaturii Române – îi urmăream degetul ce luneca pe rânduri; aveam reacţii de arierat aproape şi pentru că de mult, dragii mei, nu am lucrat cu redactorul unei cărţi pe manuscris, stând faţă în faţă. Am mai propus cărţi de-⁠ale mele altor edituri; mă rog, s-⁠a întâmplat să-⁠mi fie respinse. Nu judec, nu dau nume. Cert e că uneori nici nu mi se răspundea la mesaje; sufeream că eram tratată ca o debutantă. De fapt, nu m-⁠ar fi deranjat acest lucru, dar barem dacă nu publici o carte, totuşi, a muncit cineva la ea, o fiinţă vie a sângerat pe paginile ei, a suferit pe ea sau a scris cu sânge, dă cel puţin un răspuns, fie şi negativ – ţine de minima politeţe. Unii scriitori ei între ei nu se respectă.

Maestrul Dumitru Radu Popescu mi-⁠a făcut, indiscutabil, un dar. L-⁠am văzut pe Gelu Negrea nu, în primul rând, ca pe un redactor de carte, deşi vorbea ca un redactor, ci ca pe un coleg, ca pe un prieten, care, uneori, vibra de emoţie: „Aura, tu nu ştii ce ai scris”. Azi Nicolae Breban a spus acelaşi lucru. Le mulţumesc prietenilor şi colegilor mei, Vlad Roman, Constantina Raveca Buleu şi Carmen Dumitrescu. Despre fiecare dintre ei aş putea scrie pagini gâfâinde, referitoare, în primul rând, la umanitatea lor profundă şi la profesionalismul lor de clasă. Nu ştiu ce m-⁠aş face fără observaţia atât de fină, fără căldura şi fără cunoştinţele lui Vlad, nici fără erudiţia Constantinei, nici fără acurateţea, căldura şi profesionalismul acestei mari Doamne, care este Carmen.

Evident că această carte, Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei, este o obrăznicie. Vorbesc despre Nietzsche şi Dostoievski în prezenţa unor specialişti de clasă în domeniu: Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu, Dumitru Balan, Albert Kovaci şi, cu toate că lipsesc, le voi pomeni şi pe Elena Loghinovski, şi pe Livia Cotorcea. Din tagma specialiştilor absoluţi în Dostoievski, l-⁠am admirat şi îl admir în continuare pe domnul Albert Kovaci pentru monografia sa dedicată lui Dostoievski, care a fost tradusă şi publicată de o importantă editură din Moscova. I-⁠am citit şi prefaţa foarte interesantă, în care domnul profesor abordează temă supraomului.

Nicolae Breban e unul dintre cei mai mari nietzscheeni şi dostoievskieni din literatura română. Breban îl vede pe Nietzsche altfel decât Thomas Mann. Şi pe Dosto îl vede altfel. Breban e nordic; e un spirit profund atipic, de un radicalism rar aici, pe malurile Dâmboviţei. Nu în ultimul rând îi mulţumesc lui Nicolae Breban, pentru că mă suportă, pentru că are răbdare cu mine în continuare şi mă lasă să învăţ de la el enorm de multe lucruri. Da, Breban intempestivul, vulcanicul, contradictoriul are o răbdare uriaşă cu mine. E un formator prin definiţie. E adevărat că nu acceptă decât un individ pregătit. Zilele trecute am constatat din nou că tresar atunci când mi se adresează nemernica întrebare „cum îl suporţi pe Breban?”. De ce tresar? În primul rând, deşi mă apropii de cincizeci de ani, nu pricep cum poţi pune o asemenea întrebare referindu-⁠te la un creator şi un om ca Breban. Apoi, tresar, fiindcă e limpede că autorul acelei întrebări prosteşti e un om mort. Din ce motive? Faţă de fenomenul care este Nicolae Breban eşti pus în situaţia de a-⁠l trata ca pe ceea ce este, adică exact ca pe un fenomen al naturii. Aţi văzut vreodată pe cineva, cu excepţia nebunilor, să se supere pe fulgere că fulgeră sau pe ploaie că nu are de făcut altceva decât să plouă, sau pe ninsoare pentru faptul că ninge? Când mă întreabă cineva cum îl suport pe acest mare om şi mare creator, aproape că îmi vine să-⁠l mângâi, îmi reprim mila, pentru că săracul nu ştie să se bucure la vederea primei ninsori ori la vederea mării. Am învăţat enorm de la acest romancier european, de la acest mare om, tratat pe nedrept în ultimele decenii, lovit şi calomniat, straniu, la el, acasă, în România. Nicolae se preface că nu-⁠l atinge nimic pentru că şi-⁠a cultivat această mască, acest aer – nu zic carcasă – de stâncă, de călugăr sau de sihastru, ca să nu zic de pelerin sau fantomă vie, care e în trecere pe aici şi care, uneori, mă trage de mânecă atunci când greşesc sau mă opreşte când vreau să-⁠mi iau lumea în cap şi pur şi simplu să fug.

Ştiam puţin Nietzsche, l-⁠am descoperit în facul­tate într-⁠un moment când eram pe buza prăpastiei. Treceam printr-⁠o experienţă cumplită şi ţin minte că după ce am cumpărat nişte pâine, ca să hrănesc răţuştele ce pluteau indolente pe o apă pe mari porţiuni îngheţată (eram la Moscova, internată la clinica profesorului Fiodorov, înainte să fiu operată), am găsit într-⁠o librărie Так говорил Заратустра – Aşa grăit-⁠a Zarathustra. M-⁠a electrocutat fără să înţeleg, evident, mare lucru. Să începi să citeşti Nietzsche cu această capodoperă de neînţeles pentru un novice înseamnă să păşeşti cu stângul. Şi, totuşi, repet, m-⁠a electrocutat, m-⁠a bulversat. Era un fel de liman, o Biblie pentru omul pierdut care eram atunci. Tatăl meu, Semion, prietena mea Alina Ciobanu – o tânără strălucită, de o inteligenţă ieşită din comun şi de o căldură rară – mi-⁠au citit foarte mult din Dosto, din alţi scriitori, când eram în incapacitatea de a citi. În sfârşit.

Cu Dostoievski, am spus şi în alte contexte, e altceva. Cu Dosto, Ţvetaieva, Puşkin, Ahmatova, Mandelstam şi alţi mari scriitori ruşi am crescut. Îmi citea din ei familia dinspre tatăl meu, o familie de profesori, jurişti… Am învăţat enorm de la aceşti mari scriitori. De la Ţvetaieva am învăţat că există poeţi, scriitori cu temă şi poeţi, scriitori fără temă. În mintea mea, dacă nu abordezi teme majore – nu exişti aproape. Prin Ţvetaieva şi Ahmatova, care aveau guvernante nemţoaice, am ajuns la şi, într-⁠un târziu, m-⁠am lipit de uriaşii nemţi, începând cu romanticii până la Rainer. Odată cu Dosto şi Nietzsche în mine s-⁠a produs ceva: un declic, o dislocare de terenuri. Lipsea un singur lucru şi, spre norocul meu, acesta n-⁠a întârziat să se întâmple. Nu e prima dată când spun că autorul romanului Buna­vestire m-⁠a îmbrâncit în fiinţă.

Această carte nu e o întâmplare, zace în mine de câţiva ani şi recunosc că îmi era foarte frică de ea. Deşi a stat, fermentând în mintea şi mai ales în inima mea ani buni, nu m-⁠am gândit niciodată că voi îndrăzni să o scriu. Şi nu numai pentru că ştiu că este o obrăznicie; o obrăznicie nu numai în raport cu decadenţa româ­nească sau europeană. M-⁠am gândit nu o dată: de vreme ce Lev Şlestov are două secţiuni distincte Nietzsche şi Dostoievski, nu-⁠i aduce alături, nici nu păşeşte în ţara amoralităţii decât cu foarte mare prudenţă, atunci cum de eu să-⁠i aduc faţă în faţă cu insolenţa cu care am făcut-⁠o în cele din urmă? Lucrul care mi se părea flagrant se referea nu atât la decadenţa românească, nici la cea europeană, nu mă deranja că tema aleasă – suferinţa – vine în contra ideologiei politic corecte. Când respiri zile, ani, decenii în preajma unor uriaşi, începi să te raportezi la ei, fără să-⁠ţi doreşti aproape aceasta. E vorba de altceva. Iubesc enorm aceşti scriitori; sunt nişte sfinţi, de care nu ai cum să te atingi. Şi-⁠atunci cum să scrii despre ei, aducându-⁠i alături, şi, în plus, abordând tema viului şi a suferinţei, să deraiezi spre amoralitate? A scrie despre ei mi se pare o obrăznicie flagrantă. Şi totuşi…

Lui Dostoievski, după cum se ştie, i s-⁠a reproşat excesul de cruzime. În cazul Nietzsche s-⁠a vorbit în exces de voinţa de putere fără să fie remarcat faptul că voinţa de putere – alături de supraomul nietzschean, reîntoarcerea aceluiaşi la sine, amoralitatea şi alte constante tematice – este interiorizată. Nietzsche pune un semn de egalitate între voinţa de putere, voinţa de adevăr şi revoluţionarea fiinţei. Monstruozitatea preluării şi interpretării abuzive a unei părţi a filosofiei şi a sistemului de gândire nietzschean vine din malformarea acestor concepte.

Trei mari descoperiri

Fusesem de un an diagnosticată cu o boală gravă, am făcut un tratament dur, apoi nimerisem în acel lot când se tăiau, în 2011, citostaticele, interferonul. La început nu eram conştientă de gravitatea acelei boli cu atât mai mult cât vedeam că prieteni apropiaţi se tratează sau sunt pe cale de a se trata. Or, la mine boala se agrava tot mai tare; entitatea de care eram locuită o luase razna, scăpase de sub control şi, când mi s-⁠a tăiat tratamentul, simţeam că îmi fuge pământul de sub picioare. Nu bănuiam că un stat…, de fapt, nişte oameni vii care au puterea de a-⁠şi pune semnătura pe nişte acte de care depinde viaţa unui om viu, pot avea un cinism atât de brutal, încât să lase nişte oameni vii să înnebunească de durere. Simţeam că totul ia sfârşit, se apropie limita ultimă. Suportând încă consecinţele tratamentului, îmi aduc aminte că îmi repetam tot mai des: important este să nu-⁠ţi pierzi minţile. Şi-⁠atunci mi-⁠am adus aminte de o sugestie dată la un moment dat lui Nicolae, în timp ce urma să fie operat la Fundeni. Cu o zi înainte de operaţie, Nicolae m-⁠a întrebat ce să facă atunci când va fi pe masa de operaţii… Dacă ar fi fost cu noi atunci sau acum Gabriel Andreescu, ar fi sugerat, în mod cert, să se detaşeze de corp, să facă exerciţii yoga. Cum să te tratezi când ştii că trupul tău va trece printr-⁠o încercare dură, aflată la limita vieţii şi a morţii, şi, oricât de curajos ai fi, ţi-⁠e frică? „Scrie două pagini de roman în cap şi nu vei simţi nimic, iar dacă vei începe să simţi ceva – accelerează ritmul scrisului în cap”, i-⁠am spus atunci lui Nicolae. Sugestia dată atunci lui Nicolae Breban urma s-⁠o aplic eu însămi, aşa cum mai procedasem de câteva ori.

Mi-⁠era teamă că Dumnezeu mă va lua de aici, dacă nu voi scrie Elogiul suferinţei. Ştiam: dacă nu voi scrie, voi muri pur şi simplu. Puse faţă în faţă obrăznicia despre care am vorbit mai sus şi spaima de moarte, în cele din urmă, obrăznicia praf şi pulbere s-⁠a făcut, deşi renăştea în timp ce scriam, uneori, vulcanic, făcându-⁠mă, desigur, să mă simt vinovată. Nu bănuiţi ce experienţă a urmat. Nu bănuiţi intensitatea, tensiunea la care existam. Respiram pentru cartea la care scriam. Inima bătea pentru fiecare rând scris, pentru fiecare virgulă… Auzeam vocea Tatălui meu, citindu-⁠mi din Idiotul. Totul renăştea în jurul meu; durerea putea fi stăpânită, învinsă. Revenisem la copilăria mea. A reînviat toată copilăria mea, bunicii, morţii mei dragi – tot acel continent uriaş creştea văzând cu ochii. Toată adolescenţa… Mi-⁠am amintit de Tatăl meu, de aventurile, incursiunile noastre, de discuţiile noastre interminabile… Am recitit Moartea lui Ivan Ilici şi am început să mă joc, recitind Dostoievski şi Nietzsche, în paralel. Încet, încet, acest joc m-⁠a ajutat să depăşesc, în primul rând, grava depresie care mă păştea; depresiile survenite pe fondul bolii şi-⁠al unui psihic ce suportă efectele unor tratamente cu reacţii adverse dure se pot transforma în catastrofe. Nicolae îmi repeta mereu: fugi în lucru, scrie, să nu luneci în depresie…

M-⁠am desprins din menghina spaimei de moarte şi am scris această carte. De aceea probabil pasaje întregi par proză, filosofie, poezie. Pluteam, scriind la această carte. Îmi era teamă să nu o termin înainte să plec de aici. M-⁠am grăbit s-⁠o scriu, voiam să scot din mine tot ce am mai bun şi mai frumos. Tot jucându-⁠mă cu textele lui Nietzsche şi Dostoievski, am dat, încet, treptat, de trei mari descoperiri. Prima îi aparţine lui Nicolae Breban şi o demonstrez cu citate din cei doi scriitori: „Să omori în numele unei idei”. Terenul propice demonstraţiei este Rodion Raskolnikov. Cea de-⁠a doua am descoperit-⁠o întâmplător. Poate nu e o întâmplare, poate e un noroc care m-⁠a adus pe acest teren minat: conştiinţa rea, la mauvaise conscience teoretizată cu mijloace specifice de Nietzsche în una dintre capodoperele sale absolute Genealogia moralei şi exemplificate, folosindu-⁠se exact acelaşi termen, de Feodor Mihailovici Dostoievski, tot prin Raskolnikov. Dosto foloseşte termenul de conştiinţă înrăită, conştiinţă rea şi derivatele acestei expresii. M-⁠am îngrozit şi m-⁠am bucurat când am dat de cele două teme paralele, rupte din coasta aceleiaşi zeităţi. Am jubilat; nu îmi venea să cred că am dat peste această sursă, pentru că descoperirea acestei similitudini între cei doi titani ai ultraomului nu se regăseşte nici la Merejkoski, nici la Şestov, nici la Berdiaev, nici la Bahtin – un alt mare comentator, aplecat în special peste realitatea abisală, polifonică, a prozei dostoievskiene. Or, bucuria şi jubilaţia de a da peste această descoperire cred că n-⁠au fost egalate de altă bucurie din viaţa mea, decât, poate, de cele care cresc pe solul unui poem proaspăt scris. Descoperitorul conştiinţei încărcate pe care îl descrie în trei pagini Nietzsche, în Genealogia moralei este… Rodion Raskolnikov. Fiodor Mihailovici descrie tulburător şi emoţionant planeta conştiinţei rele, arătând felul în care renaşte în realitatea abisală a unui om modern tiparul demetric, tiparul omului, să zicem, primitiv. Cea de-⁠a treia descoperire constă în asemănarea dintre pulsiunile unui geniu şi pulsiunile unui criminal, iarăşi ilustrat prin Raskolnikov, iar la Nietzsche prin pasaje ample din Amurgul idolilor.

Deocamdată există o reţinere faţă de Nietzsche, pentru că gânditorul german critică etica creştină, iar această critică încă nu este bine înţeleasă. E vorba despre etica utilitaristă şi din acest unghi de vedere sunt puncte de tangenţă foarte mari între Nietzsche şi Dostoievski, găsite chiar în cheia romanului Fraţii Karamazov: Legenda Marelui Inchizitor. Ideile lui Nietzsche, multe, de altfel, pot fi regăsite în textul dostoievskian.

Am scris această carte dintr-⁠o respirare, depăşind blocajele care interveneau foarte des, pentru că pe mine m-⁠a interesat să sparg măcar unele tipare vehiculate pe seama celor doi scriitori. Mă refer la tiparul de monştri morali, de oameni inuman de puternici, ahtiaţi de dorinţa de a domina cu orice preţ etc. Lui Dostoievski, după cum se ştie, i s-⁠a reproşat excesul de cruzime. În cazul Nietzsche s-⁠a vorbit în exces de voinţa de putere fără să fie remarcat faptul că voinţa de putere – alături de supraomul nietzschean, reîntoarcerea aceluiaşi la sine, amoralitatea şi alte constante tematice – este interiorizată. Nietzsche pune un semn de egalitate între voinţa de putere, voinţa de adevăr şi revoluţionarea fiinţei. Monstruozitatea preluării şi interpretării abuzive a unei părţi a filosofiei şi a sistemului de gândire nietzschean vine din malformarea acestor concepte. Efortul major a constat în a gândi şi a analiza opera celor doi creatori în contextul secolului al XIX-⁠lea, care, spune Nietzsche, a fost un secol pătimaş. Voiam să…

Nicolae Breban: … Să te apropii de ei.

Aura Christi: Să mă apropii de ei şi să arăt atât cât omeneşte e posibil pentru ce, de ce îi iubesc şi cum îi iubesc. Efortul a fost să îi analizez mereu şi mereu în contextul secolului al XIX-⁠lea. Tema acestei cărţi este suferinţa – e unul dintre locurile în care cele două spirite se întâlnesc şi judecă precum doi gemeni. Supratema e viul. Deci, e vorba de teme mari. Am admirat acribia cu care a lucrat pe text Gelu Negrea. La un moment dat, aveam o paranteză transparentă. Era vorba despre Cicicov şi eu mă refeream la un Cicicov de trei parale, care domină România de câţiva ani. Gelu a făcut excedat la mine: „Aura, ce caută paranteza asta aici? Textul e de un nivel zero, iar tu… ce faci? Brusc cobori în realitatea de pe malul Dâmboviţei”. Am scos paranteza fără să ezit.

După încheierea acestei cărţi am căutat citatele ca să argumentez foarte multe dintre afirmaţii, care altminteri ar fi părut hazardate. E ieşit ce vedeţi, a ieşit un text în care încerc să arăt modul în care tratează cei doi mari oameni suferinţa. Nici unul dintre ei nu se opresc la un clişeu de primul nivel. Vreau să spun că ei înglobează suferinţa existenţei, o înglobează vieţii. Desigur că suferinţa, nemernică, surdă, ticăloasă, mizerabilă şi, da, monstruoasă, face parte din existenţa noastră de zi cu zi. Dar să fie numai atât? Ce căutam eu, urmărind cum Nietzsche şi Dostoievski întorc noţiunea de durere pe toate părţile şi o definesc, şi o reinventează? Căutam de fapt atitudinea lor faţă de viaţă. Adică exact ceea ce căutau ei înşişi la tipologiile descrise de ei şi la presocratici. Suferinţa multiplică viul, îl reinventează – aici se produce uriaşul salt. Dar nici aici nu-⁠şi trag sufletul cei doi mari prieteni ai mei. Ei nu se opresc nici la acest nivel. Prin acest periplu m-⁠a însoţit şi profesorul Simion Dănilă, care practic şi-⁠a dedicat întreaga viaţă aproape studierii şi traducerii operei nietzscheene; în cele şapte volume de Nietzsche, traduse de domnia sa, domnul profesor a găsit peste şase sute de referinţe ale filosofului german la suferinţă, cu derivatele sale: durere, durere fizică etc.

Ţara amoralităţii

Încet, încet am alergat după aceşti doi uriaşi. Le-⁠am vânat lacrima şi am descoperit asemănări enorme în atitudinea lor faţă de suferinţă, faţă de viaţă. Aceeaşi atitudine îi caracterizează pe iubiţii de noi presocratici; şi mă refer la ei, la Thales, Parmenide, Heraclit, Anaximene, Anaximandru ş.a., ca să completez cercul fără a-⁠l închide. Desigur că am mers şi la presocratici, am recitit Naşterea tragediei şi, reîntorcân­du-⁠mă din nou la Dostoievski, uimitor, descopeream alte şi alte similitudini. Având tema suferinţei, care este supratema acestei cărţi, am descoperit că Nietzsche, la un moment dat, pune un semn de egalitate între suferinţă şi viu – ceea ce este uimitor; scriind despre viu, eu tot timpul elogiam suferinţa, adică viaţa vie, cum spune Dosto. Am tresărit şi am jubilat: axa tuturor cărţilor mele este viul, viul care este de regăsit şi la Nicolae Breban, şi la Dostoievski, şi la Gogol, şi în Biblie. În Însemnări din subterană, în toate istericalele acelea cu nuanţe metafizice nu rareori, ale subteranistului, Dostoievski exclamă iluminat: „Ne-⁠am dezobiş­nuit de viaţă”.

Ne-⁠am dezobişnuit de viaţă atât de mult, încât pentru noi este normal să ne naştem din părinţi morţi. Prin urmare, noi nu mai ştim ce înseamnă a trăi, ce este viaţa, pentru că credem cu toţii că viaţa e să te trezeşti dimineaţă, să mergi la serviciu etc., adică o serie de banalităţi, ca să nu spun tâmpenii. Or, viaţa, viul, sunt în esenţă extrem de rare. Şi când le descoperim cu adevărat? Când avem parte de experienţe similare cu cea a lui Ivan Ilici, când suntem pe muchie de cuţit, la limită, adică nici vii, nici morţi. Prin urmare, când te clatini, se produce un cutremur în tine şi atunci, brusc, simţi, poţi să simţi… că n-⁠ai trăit cu adevărat şi că viaţa este unică, da, clipă de clipă. Tocmai de aceea eu îi mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-⁠a dat şansa acestei boli atroce şi m-⁠a ajutat să mă adun în mine. Mi-⁠a dat norocul să arunc în pagină ceea ce zăcea de mult în mine. Aş putea să scriu o carte despre modul cum am scris această carte nu pentru că m-⁠aş crede grozavă, Doamne fereşte, ci şi pentru că discuţiile cu Nicolae Breban erau alte şanse de a-⁠l descoperi pe autorul trilogiei Amfitrion şi de a constata diferenţele şi asemănările esenţiale dintre noi. O să reproduc un singur fragment de realitate. Ţin minte că, revenit de la Fundata (unde citise primul capitol, trimis de colegii mei prin poşta rapidă) în Bucureşti, s-⁠a uitat îndelung la mine, studiindu-⁠mi chelia mea nearătoasă (abia începuse să-⁠mi crească părul după un an de interferon), pentru ca să exclame:

– Aura, ce pasăre divină ţi s-⁠a găinăţat pe cap?

Avea aerul unei hetaire, care te farmecă şi, apoi, se retrage fără să-⁠ţi lase semne că se retrage de tot. Surâdea; în surâsul acela exista ceva din aerul şmecheros al unui puşti genialoid, care ştie totul, dar ferească-⁠te Dumnezeu de clipa în care va începe să spună din ceea ce ştie şi… Eu credeam că prietenul meu se bucură de faptul că mi se reface podoaba capilară. Da, de unde, băteam câmpii! La un moment dat, a strâns cu mâna marginea birouaşului meu din lemn de stejar masiv – aproape că îi auzeam geamătul stins – şi a exclamat, de fapt, a strigat la mine parcă cu tot trupul deodată:
– Cum ţi-⁠a venit ideea acestei cărţi?! Tu înţelegi ce ai făcut?
– Da. Am urmărit modul în care abordează tema suferinţei cei doi monştri sacri – Dosto şi Nietzsche – şi, inevitabil, atitudinea lor faţă de viaţă. Atitudine ce seamănă, în esenţă, cu cea a presocraticilor.
– Atât? întrebase prietenul meu, din nou, cu tot trupul care e departe de a fi rilkean.
– Nu. Urmărind ceea ce tocmai am spus, nu puteam să-⁠l ocolesc pe Raskolnikov, pentru că în Crimă şi pedeapsă sunt tone de suferinţă. Şi fără să-⁠mi dau seama… (Începeam să ezit, fiindcă ochii prietenului meu aruncau un fel fulgere.) În sfârşit, eram uimită că şi Şestov, şi Merejkovski, şi Berdiaev şi alte mari spirite ezită să intre mai – cum să spun? – ferm în ţara amoralităţii… Şi, na, m-⁠am trezit că nu pot să ocolesc tema asta.
– De ce?
– Aş fi trişat şi…! Dar ai abordat şi tu această temă! am sărit, crezând că sunt salvată.
– Niciodată noţional, cum ai făcut tu! Aura, atenţie mare, locuieşti aici, la tine, la cucurigu (aşa îi spune NB mansardei mele) cu o viperă regală. Pricepi?

Aş putea scrie o carte despre dialogurile, polemicile noastre pe marginea Elogiului… Când ne amintim de unele scene şi acum râdem în hohote.

Ei bine, când m-⁠a întrebat Nicolae Breban ce fel de pasăre divină mi s-⁠a găinăţat pe cap, în mintea mea a apărut un lanţ de asociaţii. Pe unele dintre acestea domnul profesor Balan şi domnul profesor Kovaci le ştiu. Mi-⁠am adus aminte de o istorie cu Maxim Gorki, pe când a fost într-⁠o inspecţie de partid undeva, într-⁠o localitate din preajma munţilor Ural. Autorul romanului Viaţa lui Klim Samghin purta o pălărie imensă, mergea pe o alee alături de şeful comitetului regional de partid şi tot auzea pe pălăria lui poc-⁠poc. Se întoarce spre politrukul de-⁠alături şi-⁠l întreabă: „Ce-⁠i asta?”. „Păi, ştiţi, e toamnă târzie şi zboară… ciorile” răspunde mai mult mort politrukul. Mai merge puţin Alexei Maximovici Peşkov şi iarăşi aude poc-⁠poc. Aproape că ploua cu găinaţ de ciori, domnilor. Tremurând, politrukul începe să se roage ca ciorile să nu mai facă ceea ce fac pe capul marelui scriitor. Auzind cum bombăneşte ceva indistinct sub nas, Maxim Gorki se întoarce spre însoţitorul său şi spune cu satisfacţie: „Хорошо что у вас коровы не летaют” – „Ce bine că aici, la voi, vacile nu zboară!”. [Râsete.]

E un dar această carte şi îi mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-⁠a dat curaj să o duc la bun sfârşit. Cum va fi receptată?

Dragii mei, presupun că sunt, în primul rând, poet; şi se vede şi în această carte. Dar, în acelaşi timp, ca şi Castor Ionescu – un prieten din litere, de carne şi sânge – sunt un om foarte practic.

Nicolae Breban: Culmea insolenţei. Să spună că e practică, când scrie aşa ceva. [Râsete.]

Aura Christi: Da, eu sunt un om foarte practic. Ştiu că am bătut câmpii puţin, am luat-⁠o prin porumb scriind-⁠o… Nicolae zicea să cer iertare pentru că am scris-⁠o. E un dar care mi s-⁠a făcut, cum să cer iertare, Doamne Dumnezeule?

Cum va fi receptată cartea? Nu e un secret de stat că scriu o publicistică incomodă. Sunt conştientă de faptul că publicistica mea, radicalismul meu bruiază receptarea cărţilor mele, care sper să aibă răbdare ca autorul lor să dispară sau să se întâmple o minune. Eu mulţumesc pentru ceea ce am şi mă bucur cu ceea ce mi se oferă. Eu am totul. Stau liniştită şi mă simt foarte bine în colţul meu. Sunt bucuroasă că în singurătatea mea, în singurătatea mea şi a lui Nicolae Breban, am reuşit să aducem atâţia colegi de calitate, şi ei singuratici, şi am construit împreună ceea ce numim noi Tribul Conte, care îmi este foarte drag. Şi aşa cum mă simt în Dostoievski şi în Nietzsche acasă, să ştiţi că şi la Conte mă simt acasă. Mulţumesc tuturor celor care simt la fel.

Grupaj îngrijit de Adrian Ionuţ Preda
şi Vlad Roman

Total 1 Votes

0

1