Cea mai cunoscută frază din întreaga operă a lui Karl Marx provine din cel mai cunoscut text al său: „Istoria omenirii este istoria luptei de clasă” (Manifetsul Partidului Comunist). Cu această sentinţă, Marx are ambiţia, excepţională, într‑adevăr, de a rescrie întreaga istorie a umanităţii în noua sa paradigmă, aceea a luptei dintre clase sociale. Aplicând această paradigmă întregii istorii a umanităţii, întreaga istoriografie este răsturnată şi trebuie rescrisă. Dictonul după care s‑au orientat istoricii burghezi („faptele aşa cum au fost”) trebuie eliminat de noua optică marxistă. Etica profesională a istoricilor le cerea să studieze izvoarele, scrise şi orale, şi să prezinte evenimentele istorice fără a le trece printr‑un filtru ideologic şi, evident, nici unul de natură personală. Aceste exigenţe au fost de natură să‑i asigure istoriei caracterul de ştiinţă, sau măcar să‑i justifice pretenţia de a fi o ştiinţă. Într‑adevăr, istoricii marxişti au rescris mult din istoria universală din perspectiva marxistă (Revoluţia Franceză, Revoluţia Engleză, Răscoală lui Spartacus, şi ea o manifestare a luptei de clasă), identificând clase sociale antagoniste şi reducând la luptă de clasa evenimente istorice complexe, care în mod normal nu s‑ar fi putut reduce la paradigme atât de stricte şi, în fond, simpliste şi simplificatoare. Dialectica marxistă (un nivel de contradicţii este depăşit de o altă fază, care le include) presupune o unitate între trecut şi prezent; trecutul este baza pe care s‑a ajuns la prezent, dar el trebuie integrat în practica prezentă; orice experienţă nouă a prezentului (iar analiza şi înţelegerea marxistă a prezentului sunt, desigur, cele mai cuprinzătoare) duce la o înţelegere mai bună şi mai amplă a trecutului. Istoria, din punct de vedere marxist, trebuie, deci, rejudecată permanent şi rescrisă din perspectiva strictă a grupurilor sociale „dominate”, ca o critică la clasele „dominante”. Scopul ştiinţei istorice este studierea claselor oprimate (Walter Benjamin).
Această ambiţie a marxismului (înţeles de marxişti ca ambiţie de a explica realitatea în integralitatea sa, un fel de ştiinţă globală) de a rescrie istoria pentru a încăpea într‑o paradigmă este acum reluată de neomarxism/ corectitudine politică. Prăbuşirea comunismului în Europa de Est, care a avut fundamental cauze economice, precum şi atingerea de către „clasa muncitoare” din societăţile capitaliste a unui nivel de trai care practic satisface exigenţele marxiste au permis dezlănţuirea marxismului în zona culturală. După ce au aplicat principiile marxiste în plan cultural/ civilizaţional, în primul rând, prin Şcoala de la Frankfurt, activiştii neomarxişti solicită de pe poziţii intolerante rescrierea istoriei pentru a asigura respectarea unor „valori” care nu aparţineau epocilor respective. Se creează o presiune pe istorici, dinspre acea parte neomarxistă a opiniei publice, să se scrie într‑un fel sau altul despre fapte sau personaje istorice sau să scrie pe teme care au sau nu relevanţă istorică, dar au relevanţă pentru agenda neomarxistă. Istoria nu trebuie scrisă şi nici rescrisă într‑un alt filtru decât filtrul epocii. În diferite perioade istorice societăţile s‑au condus după anumite valori, care s‑au schimbat în timp. Democraţia şi libertăţile individuale sunt de dată recentă. Poate fi judecat Cicero pentru că era stăpân de sclavi, atâta vreme cât a avea sclavi în proprietate era în acea perioadă din istoria romană un lucru acceptat? Aristotel era un proprietar de sclavi şi considera că poziţia femeii în societate trebuia să fie inferioară celei a bărbatului, dar asta nu face din el un sclavagist şi nici un adversar al feminismului, pentru că sclavii şi o anumită viziune asupra femeii erau valori acceptate ale acelei epoci.
Actuala etapă a culturii occidentale este una nefastă. După ce zeci de ani au fost demontate mituri şi distruşi eroi, în numele unor teorii politice, ale deconstructivismului sau invocându‑se, pur şi
simplu, un pretins adevăr, începând din 2020, cultura europeană este supusă unui asalt direct din interior, căruia încep să‑i cadă victime oameni de cultură ce păreau pe un piedestal solid. Europa, care nu mai are ideologia identitară a creştinismului, care „s‑a deconstruit”, în sens peiorativ, şi‑a distrus miturile şi, mai ales, simbolurile, a făcut tabula rasa din tradiţii, din cutume, trece la etapa în care îşi elimină cultura, într‑un efort unic în istorie de autodistrugere civilizaţională. Asaltul de tip inchizitorial, cu accente vădit politice, prin care un imens şi splendid patrimoniu de idei, de valori şi de cunoaştere sunt „purificate” în numele corectitudinii politice pare să fi intrat în faza sa violentă. Dacă acum un secol se ardeau cărţi, acum se distrug statui. Valul acesta pare că nu are opoziţie, contrazicând principiul al treilea al mecanicii newtoniene, cu aplicare în ştiinţele sociale, anume că orice acţiune are o reacţiune. De fapt, un trecut solid şi nobil este judecat în numele unui prezent gol. Ghilotinei corectitudinii politice nu i‑a scăpat, de exemplu, Dante Alighieri. O organizaţie italiană al cărei nume nu merită evocat, dar despre care este important de spus că are statutul de consultant al Organizaţiei Naţiunilor Unite, a cerut eliminarea lui Dante din şcolile italiene pentru că opera lui este „islamofobă, rasistă, homofobă şi antisemită”. Ceea ce noi considerăm o capodoperă, unii consideră o „operă otrăvitoare”. Editura Blossom books a cenzurat Cântul al XXVIII‑lea, în numele aceleiaşi corectitudini politice. Dante a intrat în categoria onorabilă a personalităţilor ce trebuie eliminate din istoria culturii, pentru că nu mai corespund unor standarde cu forţa totalitară, care pare că nu întâmpină nici o reacţie. Marxismul clasic a fost salvat de nenumărate ori de teoreticienii marxişti, în căutarea unor argumente pentru erorile acestuia (Kautsky, Rosa Luxemburg, Gramsci, Lukács, Şcoala de la Frankfurt). Cu fiecare evidenţă istorică cu privire la caracterul profund eronat al comunismului, un val de istorici marxişti s‑au grăbit să astupe găurile şi să‑l reamenajeze; cu alte cuvinte, marxismul are o capacitate excepţională de a se reinventa. Acum, această mişcare de rescriere a istoriei nu ar trebui privită naiv, ca o căutare a unei consolări, pentru că marxismul are încă o forţă semnificativă de seducţie, mereu cu potenţial politic.
■ Romancier, eseist
Mirel Taloş
