Impresionante urme de hrisoave se aştern sub paşii exegetului. Care, impenitent, stăruie în a desluşi sensuri şi forme, clădind, în felul său lipsit de ostentaţie, o altfel de istorie a literaturii române. Mulţi nu deţin în întreaga bibliotecă volume câte smălţuiesc parcursul lui Adrian Dinu Rachieru, căci despre el este vorba, şi paradoxal, poate, numărul exterior, intimidant, semnalează raritatea, indicând spre numărul interior, dens, adunat, cernând cu mână sigură şi ochi scrutător un alt tip de a face critică literară. Neconflictualitatea omului ce s‑a ferit mereu de clanuri şi încrengături oportuniste transpare la fel de limpede şi din scriitura care, odată depăşit momentul unei nedumeriri liminare – chiar e nevoie de atâtea ghilimele? – se desfăşoară suplu şi riguros, fără parti‑pris‑uri evidente sau execuţii sumare.
Ceea ce poate fi şi o mască inocentă a celui care, nu degeaba, s‑a ocupat de spectacolul disimulării într‑unul dintre cele mai pătrunzătoare studii despre hâtrul humuleştean. Căci, dincolo de bonomia aparentă şi de moderaţia senină a comentariilor, spiritul critic e mereu ascuţit, maliţios uneori, dar fără cinism, cu acel umor englezesc căruia francezii îi spun pince‑sans‑rire, iar cine are răbdare şi ochi de citit printre rânduri descoperă adesea poziţionări în răspăr cu canonul sau cu modele timpului şi judecăţi de valoare tranşante, fără acrimonie. Onestitatea intelectuală şi formaţia sociologică de bază îl fac pe critic să se împrejmuiască de scurte citate, adesea doar sintagme definitorii, zvâcuri de gând sau sensibilitate, ce configurează profiluri de mare acurateţe. La suprafaţă, un portret à la Arcimboldo, cu litere şi cuvinte proprii scriitorului, în loc de fructe şi legume; în subteran, prin vasele comunicante ale fluidului hermeneutic, celălalt portret, al criticului, care îl urmează îndeaproape pe cel dintâi, fără a se lăsa însă aspirat, dând glas propriei lecturi şi viziuni prin fragmentele de frază intercalate. Iţindu‑se astfel pe după colţurile aisbergului spart al reţelei de citate, vocile comentatorului – căci are multe registre: sobru‑distant, empatic, tandru, melancolic, versatil, ironic, ambiguu – ţes un joc intertextual savuros, cu multiple ecleraje, stroboscop delectabil pentru cei care nu vor neapărat să li se spună cum să citească şi ce să înţeleagă dintr‑o carte, ci, cum ar putea să o facă. Fără complezenţe facile, fără temple encomiastice, fără crucificări revanşarde. Într‑un cuvânt, incomod.
Exegeţii au de multe ori idei, rareori stil. Adrian Dinu Rachieru are din amândouă, cum o demonstrează cu prisosinţă şi cel mai recent volum al său, Voci din exil (Editura Ideea Europeană, 2022), cu un deloc neutru subtitlu, enigmatic la o primă privire, Alte polemici de tranziţie. Titlul trimite, prin lipsa articolului, spre o firească şi decentă restrângere a ariei de acoperire, căci oricât de cuprinzătoare ar fi cercetările şi minuţioasele lecturi ale criticului, oricum vor exista mereu figuri ce vor aluneca prin ochiurile plasei, iar criterii de selecţie diferite vor aduce în atenţie alte şi alte personaje/ personalităţi. Echidistant, pe cât posibil, dar şi subiectiv, Adrian Dinu Rachieru este prezent în fiecare opţiune şi se dezvăluie, la rândul său, nu doar prin ceea ce scrie, ci şi prin ceea ce alege să lase deoparte, cu aceeaşi francheţe şi exigenţă. Subtitlul, care aruncă o punte spre un volum anterior, intitulat Polemici de tranziţie (2016), relevă o ipostază adesea trecută cu vederea de critica criticii, anume dispoziţia sa de polemist, cu atât mai redutabilă cu cât nu se divulgă vociferant şi acuzator, ci cu o reală plăcere şi vocaţie a dialogului, chiar a dialogului livresc purtat peste timp. Şi mai e ceva, un detaliu aproape anecdotic, ce iese la suprafaţă după parcurgerea mai multor pagini din bogata armătură a intelectualului bucovineano‑bănăţean. Nu‑l pot formula decât infantil, citând un adolescent, încântat şi derutat totodată, la sfârşitul unei conferinţe: „Dar dvs. ştiţi cuvinte, multe cuvinte!” Aşa e şi cu Adrian Dinu Rachieru. „Ştie” multe cuvinte, poartă în minte un dicţionar de sinonime, divers contextualizate, şi extrage din turbincă, cu un rar simţ al potrivirii şi cu un talent de povestitor bine strunit, nuanţa trebuincioasă momentului, în deplină congruenţă cu rostirea scriitorului în discuţie, într‑un transfer aproape imperceptibil de au(c)toritate. Din Polemicile din urmă cu şase ani ni se deschide un drum ideatic spre cele actuale, cu toată surdina subtitlului şi delicata umbră a parantezei: atunci, ca şi acum, criticul nu suportă iacobinismul celor care „împart verdicte”, „satanizând” nealiniaţii şi „afişând (câteodată) o bolnăvicioasă inclemenţă”.
Exegetul şi‑a delimitat, în timp, o zonă predilectă de analiză, un făgaş specific în care se adună elemente de ideologie, istorie, sociologie şi, evident, literatură. Nu o literatură ca suport ideologic, dar o literatură care se confruntă, uneori brutal, întotdeauna semnificativ, cu un orizont de aşteptare politic, cu instrumentele cenzurii şi, implicit, cu modalităţile de eschivă. Acest spaţiu al imaginarului îl interesează cu precădere, nu atât cel al ficţiunii pure (presupunând că există) şi această perspectivă legitimează şi selecţia operată printre vocile exilului. Interesat de curgerea – cu toate hopurile şi dâmburile ei – literaturii române postbelice, Adrian Dinu Rachieru nu putea ignora densul şi explozivul nucleu al exilului parizian. Prin urmare, filtrul acestui prim volum este „francitatea”, urmând ca cele ce se vor închega ulterior să străbată alte întinderi geografice cu amprente româneşti.
În spaţiul francofon, două ar fi principalele capcane în care poate cădea un comentator mai puţin experimentat: incapacitatea de a tria printre numeroasele voci pe cele care chiar au avut/ au ceva de spus şi absenţa distanţei critice, a relaţiei de cumpănită apropiere şi îndepărtare, nu doar pe cântarul literar, ci şi, sau în primul rând, pe cel al mitificării şi mistificării. Corolară celei de a doua este un soi de spaimă globală de a aduce atingere celor mari de „dincolo”, deveniţi în anii grei de botniţă comunistă nişte monştri sacri, sau nişte sfinte moaşte chiar din timpul vieţii, la care doar închinarea ritualică poate da măsura respectului, atunci când nu se produce, dimpotrivă, o revoltă a titanilor împotriva zeilor tutelari. Exilul românesc a produs, indiscutabil, numeroase şi înrâuritoare opere de valoare ce trebuie recuperate şi inserate acolo unde le e locul, dar cum îndreptăţit atenţionează criticul, aceasta trebuie să se întâmple „fără a considera interdicţia drept garant axiologic şi fără a activa în sens invers reprimanda”. Aş adăuga, eventual, şi fără a considera distanţa un garant valoric sau, dimpotrivă, a o ridiculiza şi respinge trecând‑o prin grila „salamului cu soia”. Adrian Dinu Rachieru are din belşug şi experienţa de lectură şi maturitatea decantărilor şi ponderaţia verdictelor, sau, mai precis, suspendarea lor, lăsând dreptei socotinţe a celor cât mai complet şi corect informaţi sarcina de a emite judecata ultimă. Sau nu.
Între infatuări şi denigrări, în egală măsură disproporţionate, visul reîntregirii culturii naţionale cu indispensabila recuperare a „marginalilor” se sfarmă adesea în gâlcevi, orgolii, inerţii şi, mai presus de toate, în frilozităţi revizioniste. Mulţi stau la poalele copacului în care se lăfăie canonizaţii literelor române, zgâlţâindu‑l cu convingere şi aplicaţie, sperând să pice unii şi să se aburce alţii, fie pentru că au fost mai rezistenţi la presiunea ideologicului şi – nu‑i aşa? – eticul trebuie să prevaleze asupra esteticului, doar nu mai trăim sub semnul parnasiano‑baudelairiano‑maiorescian al moralităţii imanente a artei, fie pentru că, pur şi simplu, trecerea timpului impune revizuiri ierarhice majore. Dincolo de cele şaisprezece portrete ingenios croşetate, traversând principalele valuri ale scriiturii noastre franco‑migrante, poate că meritul major al acestui volum de restituiri punctuale e acela de a trezi o reflecţie de fond. Pare simplu, privind superficial, să decizi că, odată ce cortinele de fier s‑au ridicat, pribegiile încetează de la sine prin dispariţia raţiunii lor prime, iar reîntoarcerea şi reintegrarea, dacă nu fizice, măcar culturale, se petrec senin, cu fireşti incorporări. Or, lucrurile nu au cum să stea aşa, indiferent din ce parte le priveşti. La fel ca timpul, canonul are nevoie de repere stabile la care să se raporteze pentru a putea fi măsurat, statornicit. Cei plecaţi, însă, rămân într‑un dublu interval: o dată faţă de limbă (dacă perseverează în a scrie în română, aceasta îşi va altera oricum conturul, devenind un organism smuls din humusul natural, un fel de rădăcină zburătoare; timp în care, în ţinuturile de obârşie, limba îşi continuă relaţia cu sine, cu vorbitorii şi cu lumea pe alte coordonate), a doua oară, faţă de realitatea pe care limba o reflectă în reciprocă interacţie şi care nu mai este aceeaşi, cu care nu mai poate creşte împreună; intervine un decalaj, un hiatus, referentul se abstractizează, sau se refugiază în limbajul oniric, sau recurge la generalizarea unor experienţe, sperând că ecoul lor în spaţiul de origine va răsuna autentic şi verosimil, fără acel aer de înstrăinare pe care îl căutăm, îl revendicăm în creaţia alogenilor, dar pe care nu‑l suportăm, fie şi inconştient, la cei care ar fi trebuit să rămână „ai noştri”. În sens invers, operele şi autorii lor autohtoni s‑au aşezat cumva într‑o matcă, într‑un sistem rizomic din care cei „plecaţi” s‑au autoexclus în momentul săvârşirii rupturii, chiar dacă aceasta nu a fost dorită. Prin natura lui, creierul nostru are tendinţa de a simplifica şi delimita astfel încât să ne uşureze raportarea la un univers năucitor de solicitant, aşa că nu e surprinzătoare – şi nici de condamnat în sine – tentaţia decomplexificării unei realităţi polimorfe, greu de descâlcit în sine şi cu atât mai greu de asimilat. Cioran spunea că nu locuim o ţară, ci o limbă, dar care limbă? Şi care e locul acestei literaturi a exilului în cadrul culturii române? Ar trebui, oare, ca reprezentanţii ei să fie inseraţi cronologic printre celelalte figuri canonice? Sau trataţi ca o categorie aparte, fără conotaţii peiorative, dar şi fără o absorbţie reală, sub eticheta „scriitori români de expresie franceză”, sau „scriitori francezi de origine română”, aşa cum, în bună măsură, fac şi astăzi obiectul unor cursuri predate în facultăţile noastre de litere?
Un exerciţiu de circumscriere, în care să preluăm „metoda” lui Adrian Dinu Rachieru, ar putea da seamă de sinuozităţile şi ramificaţiile acestei probleme. Aşadar, de la exilatul planetar (Panait Istrati) la exilatul apatrid (Cioran), trecem prin exilul românesc al lui Ionesco şi mitologia unui cenaclu, cel de la Neuilly, al lui Leonid Arcade, în care Eliade se definise ca factor coagulant al rezistenţei prin cultură a primului val de pribegi (deşi el nu rămâne ancorat în „francitate”), pe urmele exilatului itinerant (Vintilă Horia) şi ale „clarvăzătorului” Constantin Virgil Gheorghiu, cu un popas de respiraţie în preajma duetului atoatevăzător – Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca –, înainte de a continua periplul prin alte valenţe ale exilului: mântuitor (Petru Dumitriu), recuperator (Basarab Nicolescu), curajos (Dumitru Ţepeneag), intermitent (Nicolae Breban), absolut (Paul Goma), irelevant (Virgil Tănase), atipic (Ilie Constantin), revelator (Bujor Nedelcovici) sau „navetist” (Matei Vişniec). Un portret colectiv, compozit, contradictoriu, complementar, un mozaic din care „piesele”, mai intens colorate sau mai palide, îşi schimbă adesea locul, traiectoria, sensul organizării. Lărgirea perspectivei este, fără tăgadă, posibilă şi necesară. Dar nu putem, oare, admite, că există şi strămutări ireversibile?
Şi aici, situaţiile diferă, iar gradele de recuperare şi revizuiri se înşiruie pe o scară cu multe trepte, pe care autorul vocilor în exil francofon o parcurge, extrem de atent la accentele receptării, deşi nu le secvenţionează ca atare. De la figurile majore, pătrunse în conştiinţa culturală universală înainte de a se întoarce iradiant în cea de origine, precum Cioran şi Ionesco (cu toate meandrele şi poticnelile cunoscute în cazul lui Panait Istrati, alungat şi reprimit în sânul literaturii ce i‑a dat naştere, plecat şi revenit într‑o limbă pe care a părăsit‑o adesea, dar căreia i‑a oferit unele dintre cele mai fermecătoare pagini), până la cele estompate într‑o nemeritată uitare, sau într‑un colţ elitist, ca Ilie Constantin, sunt examinate felurite relaţionări cu ideologia dominantă în ţara de origine şi/ sau în cea de adopţie, reflectată şi în mediile literare. Anii din urmă au adus oarece reparaţii, edituri româneşti de prestigiu au devenit accesibile nu doar restituirilor, ci şi editării operelor, în original sau traducere, ale multora dintre exilaţi. În toată această panoplie inegal ilustrată, există şi un caz singular, de fericită şi totală reuşită a pătrunderii în ambele spaţii culturale, cu egală recunoaştere şi valorizare: e cel al „navetistului” Matei Vişniec, pentru care acasă e şi limba cerului parizian şi cea a şinelor de tren abandonate din Rădăuţiul natal.
Fără a‑şi propune exhaustivitatea, criticul izbuteşte să reconfigureze inspirat constelaţia exilului, indicând orbite de evoluţie vechi sau potenţiale şi, odată cu împrospătarea memoriei, reafirmând imperativul despătimirii comentariilor şi istoriilor literare, abordarea cu calm a eventualelor rescrieri şi rectificări, oprirea cruciadelor şi a reglărilor de conturi, deschiderea binevoitoare şi tolerantă către o aşezare justă, coerentă şi cuprinzătoare a faptului literar românesc. Întreprinderea nu e la îndemâna oricui şi probabil că mai este nevoie de timp până ce rănile se vor cicatriza, de o parte şi de alta, iar limpezirile adevărate vor fi posibile. Există deja demersuri încurajatoare în acest sens, iar volumul Voci din exil al lui Adrian Dinu Rachieru vine să argumenteze convingător, cu adâncă înţelegere, că operele pribegilor nu trebuie neapărat să (mai) aibă un destin rătăcitor. Şi, la urma urmei, ce poate fi mai îmbucurător pentru o literatură decât să aibă atâta bogăţie la îndemână încât să nu mai prididească cu (re)sistematizarea ei?
■ Profesor, critic şi istoric literar, eseist, traducător
Simona Modreanu
