Gelu Negrea: Doctor Jeckyll – Mister Hyde à la haimanale
♦ Rondul de zi ♦
Avanpremieră editorială Editura Academiei Române
Precizarea este absolut necesară pentru că autorul Scrisorii pierdute este fericitul beneficiar a două mame. Din punctul de vedere al stării civile, cel puţin. Şi când spun aceasta nu mă refer (doar) la împrejurarea că tatăl său, Luca, a avut două neveste
În incipitul Prefeţei la prima ediţie, din 1940, a volumului Viaţa lui I.L. Caragia
le, Şerban Cioculescu formulează o aserţiune deosebit de incitantă: „Dintre toate figurile noastre scriitoriceşti, nici una nu ispiteşte mai mult biografia decât aceea a lui Caragiale. Prin originalitatea temperamentului, cât şi prin aspectele variate ale existenţei, omul suger[eaz]ă tot atâta dacă nu mai mult decât însăşi opera lui. Ca şi Oscar Wilde, scriitorul român ar fi putut spune că şi-a pus geniul în viaţă şi numai talentul în operă”.
Patru ani mai târziu, în Medalionul care deschide Caragialiana, criticul recidivează fără rezervă: „O operă literară (…) ca aceea a lui Caragiale, oricât ar fi de susceptibilă de varii interpretări, este mai puţin enigmatică decât fizionomia lui. Într-adevăr, omul e mai interesant şi mai nepătruns decât opera…”.
Desigur, Şerban Cioculescu are dreptul democratic să se lase fascinant în mai mică măsură de creaţia lui Caragiale decât de biografia lui: de gustibus non disputandum… Ar putea exista şi o altă explicaţie: este bine ştiut că oamenii sunt tentaţi să amplifice semnificaţia şi importanţa lucrurilor care le reuşesc. Cioculescu nu se poate sustrage acestei ademenitoare perfidii intelectuale: biografismul este spaţiul superlativ de performanţă exegetică al reputatului caragialeolog, iar el e prea inteligent pentru a nu fi conştient de asta. Şi atunci nu ezită să plaseze scrierile lui Ion Luca – în comentarea cărora înregistrează performanţe mai puţin strălucite – pe planul secund.
După circa trei sferturi de veac, raportul interesului suscitat de viaţa şi, respectiv, de opera literară a lui I.L. Caragiale nu mai gravitează în jurul subiectivei sale opinii; dimpotrivă. Ceea ce nu înseamnă că nu există câteva segmente ale biografiei scriitorului mai pasionante şi mai nepătrunse, vorba lui Cioculescu, decât unele fragmente ale creaţiei sale.
Unul dintre acestea priveşte relaţia lui Caragiale cu mama sa. Mai exact, cu mama care i-a dat viaţă. Precizarea este absolut necesară pentru că autorul Scrisorii pierdute este fericitul beneficiar a două mame. Din punctul de vedere al stării civile, cel puţin. Şi când spun aceasta nu mă refer (doar) la împrejurarea că tatăl său, Luca, a avut două neveste mai mult sau mai puţin legitime. Chestiunea este ceva mai complicată atâta timp cât fiul însuşi le evocă alternativ ca mame adevărate pe ambele consoarte de facto ale părintelui. Şi asta la maturitate, în circumstanţe oficiale, nicidecum în vreun oarecare text de factură literară – unde scriitorul îşi putea permite să jongleze, după voie şi după imaginaţie, cu datele realităţii – ci în situaţii de viaţă concrete. Acelea în care autorităţile statului, de exemplu, îl somează cu legitimă seriozitate: stimabile, docomentul! Dar s-o luăm în ordine…
Despre mama naturală a lui Ion Luca Caragiale, Ecaterina, născută Chiriac, nu se ştiu foarte multe. Sigur este că pe 26 septembrie 1815 este botezată la biserica grecească din Braşov ca a doua fiică a negustorului Luca Chiriac (Caraboa) şi a Elenei, fiica bogatului negustor Mihail Alexovici. La vârsta de 37 de ani, în iarna anilor 1851 – 1852, ea devine mama celui care va fi cunoscut şi recunoscut în literatura română de la origini până în prezent drept Caragiale Întâiul. Filiaţia rezultă fără dubii din ceea ce a fost multă vreme singurul document scris provenit dintr-o sursă instituţională privitor la eveniment: copia după extrasul de naştere a pruncului, înregistrat la numărul 3/1852 din registrul stării civile şi eliberat la cerere în noiembrie 1906 de Primăria comunei Haimanale. Sursa principală: condica bisericii din localitate. Dar, nota bene: eliberarea documentului s-a făcut după prealabila confruntare cu originalul – lucru atestat ca atare în mod expres. Pentru sporirea coeficientului de autenticitate, trebuie adăugat că el poartă semnăturile olografe ale primarului şi secretarului primăriei, fiind, de asemenea, întărit cu numele şi autoritatea ecleziastică a preotului din localitate. Documentul a fost solicitat în vederea depunerii la dosarul procesului de succesiune al moştenirii unei mătuşi a scriitorului, Anastasia, cea mai mică dintre surorile tatălui. Are următorul conţinut:
Din anul una mie opt sute cincizeci şi doi luna 1 februarie, botezat la 7 februarie, numele de botez al pruncului Ion de secs bărbătesc. Tatăl pruncului Luca Şt. Carageale şi mama Ecaterina din satul Haimanalele. Numele naşei Maria Carageale. Obrazul bisericii Preotul Sterie. Prezentul Extract fiind comparat cu originalul se atestă de noi
Primar ss D. Grigorie (?) secretar ss indescifrabil
1906, noiembrie 26
Actul a fost de natură să limpezească misterul datei de naştere a lui I.L. Caragiale, întreţinut cu nefirească perseverenţă ani de-a rândul de el însuşi, dar şi să ateste în chip indubitabil că menţionata Ecaterina este, fără nici o îndoială, mama scriitorului. Ce se mai ştie despre dânsa?
Conform relatării dintr-un interviu al fiicei scriitorului, Ecaterina Logadi, persoana la care ne referim, bunica sa paternă, Ecaterina Chiriac-Caraboa nu era la primul mariaj (la fel ca şi bunicul dinspre tată, de altfel). Nu sunt cunoscute detalii privitoare la căsnicia femeii, dar informaţia are un grad înalt de probabilitate dată fiind vârsta acesteia – circa 35 de ani, împliniţi la ora cunoştinţei cu părintele scriitorului. Care cunoştinţă s-a petrecut cam între 1850 (anul despărţirii acestuia de prima nevastă) şi 1851 (anul în care a fost conceput, cu a doua, Ion Luca). Luca Caragiale îşi făcuse o temeinică încălzire în materie de căsnicie, fiind căsătorit timp de 12 ani, între 1838 şi 1850, cu o actriţă bine cunoscută în epocă, Doamna Caliopi sin Luxandra, văduvă Caloropolo. După ce relaţia sentimentală s-a destrămat, iar cei doi nu mai erau soţi de facto, ei au rămas, în continuare, de jure, o familie, Luca şi Caliopi nedivorţând vreodată. O neglijenţă care îi va crea, alternativ, şi unele facilităţi, şi anume dificultăţi lui Ion Luca Caragiale, primul născut din această a doua legătură matrimonială a bărbatului neglijent cu starea sa civilă. Dar cum aşchia nu sare departe de trunchi, ilustrul fiu va lăsa, la rându-i întâii sale progenituri, Mateiu, o moştenire situaţională nici ea tocmai conformă cu legea. Necăsătorit cu Maria Constantinescu, colega de serviciu de la Regia Monopolurilor, cu care îl concepe pe autorul Crailor de Curtea Veche, Ion Luca se comportă aproape toată viaţa faţă de el ca un tată adevărat. Adică, aşa cum procedase la timpul lui şi Luca sin Ştefan, care şi-a asumat de la bun început paternitatea Iancului şi a surorii sale, Lenci, cu toate că nu a legalizat niciodată mariajul efectiv cu mama acestora, Ecaterina Chiriac-Caraboa. Gest nici practic, nici tocmai frumos, între noi fie vorba, mai cu seamă pentru un secretar de mânăstire cu veleităţi de avocat, aşa cum se afla pe-atunci domnul Luca Caragiale.
Să punem însă toate acestea pe seama bâlbâielilor inerente unei birocraţii administrative incipiente şi să revenim la mama lui Ion Luca, numita Ecaterina, plasată în amonte şi în aval de un lung şir de rubedenii purtătoare ale acestui prenume. Am putea vorbi chiar de o obsesie pentru numele Ecaterina: la capitolul onomastică feminină, clanul Caragiale nu stă deloc grozav! Îl poartă, aşadar, mama scriitorului, dar şi nevasta lui Mihai Alexovici – respectiv, bunica maternă a acesteia – precum şi una dintre cele şase fete ale potentatului negustor braşovean. Pe vara primară a mamei lui I.L. Caragiale o cheamă, aşijderea, Ecaterina: Ecaterina Momolo-Cardini, şi este nimeni alta decât celebra Momuloaia. Partea din substanţiala ei moştenire, dobândită de scriitor după îndelungi tergiversări juridice, îi permite acestuia materializarea unei vechi intenţii: părăsirea României şi stabilirea pentru totdeauna la Berlin. Altă Ecaterina este o mătuşă a lui Ion Luca, sora tatălui său şi a cunoscuţilor pionieri ai teatrului românesc, Costache şi Iorgu. Nevasta celui din urmă se numeşte şi ea – aţi ghicit! – Ecaterina. Dar lista purtătoarelor regescului nume nu se încheie aici: fiica lui Caragiale, născută în 1894 şi căsătorită Logadi, este aşijderea o Ecaterina.
Ne aflăm în faţa unei mici ciudăţenii onomastice. Până la un punct, explicabilă: în multe familii persistă şi astăzi tradiţia ca nou-născuţii să fie blagosloviţi cu numele unor rude apropiate – părinţi, bunici, naşi, unchi şi mătuşi, cumetri… Bizareria, în cazul lui I.L. Caragiale, rezidă în aceea că obsedantul nume se regăseşte atât pe ramura genealogică maternă, cât şi pe cea paternă până, hăt, către gradul al cincilea. În această situaţie, pentru scriitor devine aproape datorie de familie să-şi boteze fiica Ecaterina. Făcând-o, probabil că Nenea Iancu s-a considerat exonerat de orice obligaţie faţă de numele-fetiş al neamului. Aceasta ar putea fi explicaţia că nici un personaj feminin important din opera lui literară nu se cheamă Ecaterina! Sunt tentat chiar să risc afirmaţia că în paginile beletristicii sale nu întâlnim nici măcar un personaj episodic al cărui nume să invoce ideea de puritate, curăţenie, nevinovăţie (conform etinomului grec al Ecaterinei) sau de tortură ori coroană (după alte etimologii). Mărturisesc: aprecierea are la bază răsfoirea paginilor literaturii lui Caragiale, nu verificarea ipotezei prin recitirea atentă, rând cu rând, a textelor. O poate face însă oricine are suficientă răbdare şi curiozitate şi aş fi la fel de bucuros dacă aş primi o confirmare ori o infirmare a prezumţiei. Dacă recursul la această nu foarte subtilă stratagemă s-ar dovedi câştigător, iar numărul celor care l-ar (re)lectura pe Caragiale – fie şi numai în căutarea unei morganatice Ecaterina – ar spori semnificativ, m-aş declara, copleşit de mândrie patriotică, dacă nu cel mai eficient caragialeolog în viaţă, măcar cel mai viclean caragialeofil!
■ Din volumul în pregătire
Doamnele domnului Caragiale
