Într‑o monografie recentă despre Est&Vest, numită De ce Vestul deţine încă supremaţia? Şi ce ne spune istoria despre viitor (Editura Polirom, 2012), autorul Jan Morris deschide povestea cu o mărturisire despre o inversare ipotetică a istoriei, încă din Evul Mediu. Pentru că în acea perioadă istorică cea mai dezvoltată forţă economică a lumii era China, iar autorul îşi închipuia joncile chinezeşti tehnologizate suficient de bine pentru a traversa oceanele planetei, astfel încât să aducă mesajul împăratului la Londra, cu cerere de supunere necondiţionată şi recunoaştere a supremaţiei Chinei. Iar regii Angliei aşteptau smeriţi şi preocupaţi mesajul împăratului Chinei. Desigur, ieşind din metaforă, autorul descrie de ce nu a putut ajunge China aici în urmă cu 700 de ani. Cât de mult se reconfigurează Răsăritul în parametrii civilizaţiei contemporane astfel încât povestioara lui Jan Morris să prindă contur? Un Răsărit care‑şi exportă paradigmele şi tiparele de civilizaţie unui Vest obosit de plictiseală şi prea plin? Precum putreziciunea socială a Romei imperiale din ultimele ei secole?
Amintim, cu acest prilej, o serie de cărţi despre aceste schimbări aflate în desfăşurare. Avem întâi foarte bine documentat un studiu de caz, privind două ţări surori, pentru că vorbim despre acelaşi popor, care trăieşte de peste 50 de ani în două viteze diferite de dezvoltare şi tipare de civilizaţie. Este vorba despre cele două state coreene. Volumele Coreea de Nord. Viaţă dincolo de clişee (Daniel Tudor şi James Pearson, Corint, 2022) şi Coreea de Sud. Povestea unui fenomen economic, politic şi cultural (Daniel Tudor, Corint, 2022) ne oferă o cartografie obiectivă în timp real şi bine documentate în evoluţia lor. Avem, pe de o parte, un sud spectaculos, de la economie la cinematografie, cu sertare particulare de civilizaţie, exportate cu succes în Orientul Îndepărtat, dar unde competiţia şi dorinţa de succes elimină confortul timpului dedicat pasiunilor şi dorinţelor. Pe de altă parte, există un nord criogenat ideologic, advers, unde combativitatea este colectivă, ca prelungire anatomică a liderului. Sub această crustă supravieţuirea în clişeele sale parcă ne este familiară, nouă, celor din România, ca o poveste revizitată, pentru a nu fi uitată. Două sisteme aflate în competiţie şi confruntare, împărţind o peninsulă la marginea Asiei şi un popor de cca 70‑75 milioane de coreeni.
Cât despre China şi opţiunile oferite de un viitor mediu, Graham Allison îşi îndreaptă privirea către metafora numită în istorie „capcana lui Tucidide” sau în ce măsură poate fi evitat un război dintre o putere conducătoare şi o putere în ascensiune. Autorul volumului Capcana lui Tucidide. Mai pot evita Statele Unite şi China războiul? (Corint, 2022) oferă, după o analiză holistică despre situaţii similare din trecut (Atena şi Sparta, Marea Britanie şi Germania etc.), şi perspectiva imersiunii în strategia Chinei, de unde ne relevă opţiuni de a se remodela, în ultimii 30 de ani, precum şi obiectivele prioritare pentru următorii 30 de ani, să spunem. Civilizaţiile s‑au mai ciocnit în trecut şi numai sporul de tehnologie a făcut diferenţa dintre învingători şi învinşi, precum oprirea arabilor la Poitiers de franci în 732, dar şi înfrângerea chinezilor la Talaş de arabi în 750, de pildă. Din sumarul exemplelor oferite de autor, războiul a fost mai prezent în istorie atunci când două puteri, una conducătoare şi cealaltă în ascensiune, s‑au întâlnit. Deşi spaţiul larg al comerţului a frânat războiul întotdeauna, iar mai nou, accesul la tehnologie a devenit la fel de important în modificarea strategiilor. Oprirea accesului temporar la noile tehnologii aflate în dezvoltare înseamnă pentru orice naţiune un regres considerabil, cu atât mai mult o mare putere nu şi‑l doreşte şi preferă negocierea. Însă, revenind la „capacana lui Tucidide”, aceasta capătă o altă realitate, când este de făcut primul pas între cele două puteri. Deşi autorul nu se referă la exemplul Romei antice, a mai existat o situaţie similară cu problema China/ Taiwan în trecutul îndepărtat. O altă insulă şi două puteri mari: una consolidată şi recunoscută (Cartagina) şi cealaltă aflată în ascensiune (Roma). Numele insulei: Sicilia. Au fost trei războaie punice teribile preţ de câteva generaţii, însă primul a însemnat preluarea insulei de către Roma, după cum şi China doreşte preluarea insulei Taiwan. Dar avem un detaliu care separă exemplele: calul troian. Fenicienii din trecut nu e
rau singuri în Sicilia, partea de est a insulei era dominată de oraşe greceşti, care s‑au simţit în pericol şi au solicitat sprijin Romei antice. Însă acest prim război pentru Sicilia a însemnat controlul deplin al Mediteranei centrale şi Mării Tireniene de la nord, ceea ce pentru comerţul Romei a fost cea mai mare victorie pe termen lung. După cum şi Taiwan se află între Marea Galbenă şi Marea Chinei de sud. „Capcana lui Tucidide” se află undeva pe insulă.
Dar nu putem părăsi această zonă a Orientului Îndepărtat fără a evoca o altă carte dedicată Chinei şi scrisă de un chinez. Este vorba despre volumul Dezvoltarea economică a Chinei şi implicaţiile în lume, scrisă de Cai Feng (Ideea Europeană, 2022). Avem în faţă radiografia contemporană a unui vechi imperiu, în sens de străveche civilizaţie, care îşi modelează valorile, strategiile de dezvoltare şi obiectivele de viitor, vindecând chiar şi decizii care au precarizat structural eşafodajul social, precum „capcana lui Malthus” sau „capcana veniturilor medii”. Imperiile nu se grăbesc, iar Cai Feng dezvoltă încrederea în evoluţionism, răbdare în remodelarea noilor elite pentru a le pregăti să folosească updatat noile dinamici stabilite drept strategii de termen lung: „infiltrare” şi „penetrare” economică. Cât timp este numai economic nu este război (vezi exemplul clivajului Spania vs. Portugalia din secolul XVII, când Spania a anexat temporar Portugalia, prin negociere), însă dacă intervine ideologia, atunci războiul este pregătit să apară.
În final, nu putem să ne lipsim de un alt „imperiu” de tradiţie, şi anume Rusia. Sunt o serie de cărţi despre regimul lui Putin, dar eu am ales pentru completarea acestui scurt material despre Răsărit o carte mai veche despre Rusia, care l‑a format pe Vladimir Putin. O carte publicată în 2004 şi care se numeşte La pas prin noua Rusie, scrisă de Georges Nivat. La pas prin noua Rusie este o lucrare care readuce în actualitate întrebarea misionarilor anului o mie, dar şi a călătorilor care le‑au urmat: „Sunt ruşii altfel decât oamenii cu care istoria i‑a pus în contact?” De fiecare dată când s‑a vorbit de spaţiul rus, s‑a creionat imaginea unei Europe răsturnate şi întoarsă spre alte orizonturi. Rusia întruchipează „dublul chip al lui Ianus”, care va dura „cât va dura Rusia: Asie prin imensitatea ei, prin moravurile ei nomade, prin refuzul de a se instala în existenţă şi prin solidaritatea de clan; Europă prin cultura ei, prin religia greacă, prin antichitatea o
mniprezentă, prin bogăţia intelectuală şi prin acea înrădăcinare în frumuseţe care dă vrajă oraşului răsărit în deltă (…).”
„Axa eurasiatică” îşi aşază eşafodajul entografic şi antropologic: „Rusia este mai mult Asie decât Europă”, fiind „permanent nomadă, îşi aglutinează limba, aşa cum se întâmplă cu limbile siberiene”. Şi aceasta poate pentru că Rusia „este în continuare o ţară imensă”, ale cărei graniţe „sunt resimţite într‑un chip profund diferit”. Graniţe aparente şi limite imaginare, tributare unui adevărat „genocid toponimic”, caracterizat printr‑un „caracter vag al limitelor” şi al numelor care se schimbă cu repeziciune de mai multe ori într‑o singură generaţie. Astfel, „Rusia nomadă” şarjează pe axa euroasiatică, menţinând ţara într‑o „stare de «flu» în materie de habitat”. Rusia apare asemenea „unui spaţiu necompartimentat, fără garduri şi împrejmuiri”. Rusia rămâne în geografia simbolică o perspectivă controversată. Pe când Europa construieşte cu naivitate proiecţia unei Rusii victimizate, proiecţie focalizată pe ideea că „a avut ghinionul de a fi smulsă din Europa de tătari”, ruşii contrapun propria lor proiecţie‑simbol: „Rusia le datorează mai mult tătarilor decât Kievului”.
În spaţiul vast al frontierelor simbolice care trebuie intuite sau ghicite, „viaţa socială e în regres. Oamenii nu se mai vizitează ca înainte: nu numai pentru că nu se mai găsesc produse ieftine, ci, mai ales, pentru că nu mai au tragere de inimă. (…) Teatrele de revistă au dispărut, au dispărut şi comicii, teatrul trece printr‑o criză majoră. Sălile de cinema sunt aproape goale. Moscoviţii se adună în sânul familiei, la televizor, se hrănesc cu noile seriale, dintre care cel mai cunsocut acum, comentat de toţi în toate mediile, e faimosul telefilm mexican Chiar şi bogaţii plâng. Fără îndoială, pentru că oferă toate ingredientele din visul clipei prezente: un mediu bogat, cu locuinţe de vis, un context social de lumea a treia, de care Rusia nu e departe, cel puţin pe plan psihologic, şi, mai ales, filosofia simplă, consolatoare: Şi bogaţii plâng….”
În „spaţiul care rămâne pe loc”, te întrebi „unde se situează acum Saratov în spaţiul rus?” Oraşul care la începutul secolului al XX‑lea, pe harta imperiului, „era departe de toate frontierele”, astăzi „Rusia se opreşte la doar câţiva paşi de Saratov”. Deşi spaţiile devin alunecoase, memoria istorică „evacuată” din Europa occidentală, în Rusia fixează puncte de repere, delimitează spaţii, creează bariere. Dezastre îndepărtate, petrecute, de pildă, în secolul al XVII‑lea, „nu evocă un episod îndepărtat, ci livrează o memorie vie…”. Şi aceasta în ciuda faptului că „civilizaţia sovietică a omogenizat o ţară imensă; pe toţi pereţii au apărut aceleaşi lozinci, panouri de propagandă aidoma; s‑au înstăpânit peste tot aceeaşi ierarhie, acelaşi vocabular politic de sus până jos, o televiziune unică, plină de filme de război”. S‑a conservat şi mitul tătucului, al „salvării care vine de sus”, libertatea nefiind trăită ca o realitate colectivă.
Rusia „ţine Asia pe genunchi” – realitate pe care România a cunoscut‑o timp de peste patruzeci de ani –, iar îngemănarea de Europă şi Asie care sălăşluieşte în spaţiul rus face din acesta un „celălalt” de care „avem nevoie, individual şi cultural”.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
