Revanşa lui Marx. Identitatea de idei între marxism şi corectitudinea politică. Denunţarea religiei

Nici liberalismul şi nici conservatorismul nu vor putea opri în viitor infuzarea societăţilor occidentale cu marxism. Unul din domeniile în care contagiunea marxistă se va afirma fără drept de apel este religia. Dacă modernismul a propus laicizarea (înţeleasă ca eliminarea religiei din societate), separarea bisericii de stat (eliminarea Bisericii din instituţii) şi secularizarea (naţionalizarea averilor instituţiilor religioase), fără a apela la vreo formă de interzicere a religiei ca atare, marxismul (care s‑a înţeles pe el însuşi ca o formă de modernism, cu care avea indiscutabil în comun desprinderea de religie şi desprinderea de trecut, în sensul cel mai larg şi cel mai brutal) a dus atitudinea antireligioasă la extrem, propunând eliminarea bisericii ca instituţie şi a religiei ca practică. Pentru Marx, religia are două funcţii: este un instrument de exploatare şi o formă de inhibare tacită a forţelor revoluţionare ale omului, prin inducerea ideii că ordinea şi societatea perfectă sunt în lumea de apoi. Plecată din filosofia lui Feuerbach (Esenţa creştinismului, despre care Marx spunea că a avut pentru el un profund efect eliberator) în care Dumnezeu este înţeles ca externalizarea şi idealizarea esenţei umane însăşi, gândirea lui Marx despre religie intra în paradigma generală a marxismului. Dacă Feuerbach a tratat problema religiei strict din punct de vedere teoretic, Marx s‑a grăbit să‑i aplice paradigma practică a marxismului.

Recunoscând, totuşi, că protestantismul a fost religia modernităţii (sau modernitatea religiei), religia este caracterizată de Marx ca expresia unei relaţii de putere, un instrument opresiv şi exploatator în mâinile burgheziei. Odată câştigată lupta cu burghezia, religia va dispărea de la sine: odată instaurat comunismul, pentru om creştinismul va deveni o credinţă lipsită de sens, pentru că beneficiile paradiziace vor infuza societatea comunistă. Comunismul este un paradis terestru; aşadar, statul marxist este în mod necesar unul ateu, ceea ce se simte în toate politicile publice referitoare la religie/ biserică. În societăţile din Europa Centrală şi de Est conduse după principii marxiste însă, nici eliminarea bisericii ca instituţie şi nici a religiei ca practică nu au reuşit, în ciuda politicilor publice duse în mod deschis (persecutarea cultelor religioase, închiderea de biserici, eliminarea sprijinului statului pentru culte, limitarea învăţământului religios, înregimentarea politică a capilor bisericii) sau a practicilor poliţiei politice faţă de biserici.

Neomarxismul a preluat ca atare ideea lui Marx că religia este o formă de control şi o forţă conservatoare, care se opune schimbării (Althusser). Şcoala de la Frankfurt, noua casă a marxismului, inaugurată la propriu şi la figurat în anii ’20, acceptând constatarea lui Georg Lukacs că în calea unei revoluţii bolşevice generale în societăţile occidentale stă însăşi cultura acestora (Lukács se întreabă: „Ce ne va salva de cultura occidentală?”) a renunţat complet la focusul tradiţional economic al marxismului. Acest think‑tank avant la lettre a inventat un nou marxism prin aplicarea legilor marxiste culturii; astfel, dacă pentru Marx, în societatea burgheză, individul este exploatat economic, pentru Şcoala de la Frankfurt individul este supus unei permanente represiuni culturale. Revoluţia politică ce urmează să răstoarne burghezia nu şi‑ar atinge obiectivele fără revoluţia culturală care ar urma să schimbe mentalităţile, aducându‑le în marja revoluţiei. Şcoala de la Frankfurt renunţă, aşadar, să‑şi mai propună o critică a capitalismului occidental şi îşi asumă sarcina uriaşă a criticii civilizaţiei occidentale ca fenomen cultural; nu mai avem de‑a face cu o critică a eticii economice, ci cu o critică a conştiinţei însăşi. Omul trebuie să dezmembreze dominarea culturală la care este supus în societatea occidentală, respingând cultura tradiţională, normele morale, etice sau estetice ce i‑au fost inculcate. Subiectul a fost înghiţit de cultura tradiţională; emanciparea marxistă înseamnă ieşirea din cultura tradiţională prin respingerea ei. Lucrarea fundamentală pentru acest nou curs al gândirii Şcolii de la Frankfurt este Dialectik der Aufklarung (Adorno, Horkheimer). Teoria critică (în fond o desfiinţare a civilizaţiei occidentale bucată cu bucată) a fost aplicată tuturor domeniilor culturii tradiţionale, valorilor şi instituţiilor sale. Nazismul a forţat membrii Şcolii de la Frakfurt să emigreze în SUA, prima universitate americană contaminată de noua gândire marxistă fiind Columbia University. Mediile universitare americane au fost puternic influenţate în anii ’50 şi ’60 de gândirea neomarxistă, în special, de gândirea lui Herbert Marcuse, care nu s‑a întors după război în Germania, activând în SUA ca profesor; universităţile americane au fost focarul de unde a iradiat neomarxismul, transformat într‑un fenomen de masă, contaminând întreaga civilizaţie occidentală, cu ajutorul direct şi nemijlocit al mass‑media.

Unul din elementele-cheie ale respingerii culturii tradiţionale (în fapt o despiritualizare a omului occidental) este denunţarea religiei. Pentru gândirea neomarxistă, a fi religios înseamnă a fi nemodern; religia este o formă primitivă de gândire (Habermas) ce nu‑şi mai are locul în modernitate, este o formă de control al conştiinţei individului. Sub acest asalt, credinţa religioasă şi biserica privită ca instituţie au intrat într‑un declin constant, pierzând practic toate generaţiile ce au urmat războiului. O evaluare sumară a situaţiei religiei în societăţile postmoderne occidentale arată câteva lucruri certe: numărul persoanelor care se declară adepte ale unor credinţe religioase este deja nesemnificativ.

Eurobarometrul este un instrument de lucru ce oferă date relevante în acest sens: dacă în 2015 – 72% dintre germani se declarau creştini, acest număr a scăzut la 61% în 2019, majoritatea declarându‑se însă nepracticanţi. În Franţa, acelaşi barometru ne arată că dacă în 2015 – 54% dintre francezi se declarau creştini, în 2019 numărul acestora a scăzut la 47%. Ponderea persoanelor care se declară atee este de 40% în Franţa, 34% în Suedia sau 27% în Belgia. Pe acest fond, bisericile, parte integrantă a culturii occidentale, monumente de for public, monumente istorice, devin „clădiri nefolosite”, cărora autorităţile le caută utilizări, pentru a nu deveni „sarcini” pentru bugetele publice. Biserica St. Joseph din Arnhem a devenit un park de skating pentru copii; alte biserici au devenit săli de fitness, magazine, restaurante sau, într‑un caz fericit, muzee. Biserica Anglicană închide circa douăzeci de lăcaşuri de cult pe an. În ultimii zece ani Biserica Catolică din Germania a închis peste cinci sute de biserici. Circa o mie de biserici, catolice sau protestante au fost închise în Belgia sau Olanda. Aceste statistici, vulgarizând, exced orice vis al marxismului. Ceea ce dictaturile marxiste din Europa Centrală şi de Est nu au reuşit prin forţă, neomarxismul a reuşit de o manieră care i‑ar face invidioşi pe bolşevici. Corectitudinea politică şi mişcările politice progresiste (invariabil atee) vor scoate definitiv religia din societatea occidentală, privând Occidentul de un element de bază al ideologiei sale identitare şi grăbindu‑i astfel sfârşitul.

■ Prozator, eseist

Mirel Taloș