Mai mult decât o fişă de observaţie
Scrisul şi‑a îndeplinit rolul terapeutic: l‑a re‑făcut pe cel care s‑a livrat cuvântului. Cuvântul constructor, tămăduitor etc. Acest proces de reconstrucţie scripturală se întâmplă în romanul Aviatorul de Evgheni Vodolazkin, unde protagonistul, decongelat, în urma unui experiment consumat în anii terorii staliniste, îşi reface viaţa cu ajutorul rememorării susţinute de consemnări într‑un jurnal. „Recuperat”, Innokenti Platonov se gândeşte să oprească scrierea jurnalului său: „Am ţinut jurnal cât se poate de bine o jumătate de an…” O jumătate de an a durat aducerea lui Innokenti în/ la viaţă deplină. A continua să noteze în jurnal ar fi, după opinia lui, un angajament de continuare a unui experiment, pe care vrea să‑l oprească pentru trăirea efectivă a vieţii recâştigate, purtat de firea activă a Nastiei „în noul lui timp”. Poate că şi până atunci scrisul nu a fost pentru protagonist o simplă terapie. Geiger observă pertinent: „Mie nu ştiu de ce mi se pare că scrisul este pentru Innokenti o plăcere. Un fel de a înlocui pictura, la care ceva nu mai merge. Iar în ultima vreme nu mai scrie pentru că viaţa este acum mai importantă pentru el decât creaţia”. Până acum Innokenti s‑a creat prin scris.
Pe lângă terapie, scrisul era asemenea picturii – o umplere de imagine, de „carnaţie” a existenţei. Dar acum, prin dragoste, prin procreaţie, viaţa devine „carnaţie” în sine, de existat‑ul nu mai este
doar aspiraţie, devine existenţă dată. Innokenti iubeşte, chiar cu o „dragoste dublă”, după cum notează Nastia, înlocuieşte scrisul cu vorbele, cu vorbele de dragoste, şi zâmbeşte. Geiger insistă ca pacientul lui (sau fostul pacient) să continue jurnalul, devenit pentru acesta „ceva organic”. Ca să‑l convingă şi să‑l încurajeze pe Innokenti să scrie în continuare în jurnalul său, Geiger propune ca şi el şi Nastia să ţină câte un jurnal. Geiger nu‑i foarte convins că jurnalul lui, al martorului‑medic, ar avea un rost, câtă vreme, după cum se exprimă, „tot ce îmi trebuie să scriu despre Innokenti se află, în general, în jurnalul de observaţii”, în notele sale medicale. Dar, gândind la asta, la tot ce conţin observaţiile medicale, are o îndoială: „Sau nu totul?” Mai e problema visului, a zborului, a plăcerii „ca viaţa să‑şi dea singură la iveală bogăţiile în faţa lui”, a celui care o trăieşte. Mai ales că, „uneori, ceva greu de făcut în condiţii obişnuite reuşeşte mai lesne pe hârtie”. Jurnalul/ scrisul e mai mult decât o fişă de observaţie.
Istoria, după cum singur recunoaşte Platoşa (cum îl numeşte Nastia), i‑a „mai dat o dată şansa de a trăi”, dreptul la înviere, la intrarea pe făgaşul fericirii. La suspendare în timp, cum trăieşte „troica” celor prinşi în povestea noastră, care decid să se scrie împreună. Trăire ciclică – dată de înscrierea în ordinea zilelor săptămânii şi nu în datele calendaristice ale timpului liniar. Iar fericirea nu poate fi trăită de unul singur. E nevoie de măcar o „troică”: tu, ea şi celălalt, cel care asigură într‑un fel autoritatea şi validitatea trăirii, obiectivarea acesteia, cu toţii dând un anume „format”, contribuind la organizarea unei lumi, cum ar spune un fost profesor de pictură, invocat la un moment dat de Innokenti. Sau descoperind intimitatea oferită de un joc cât se poate de domestic. O lume care se lărgeşte prin lectură („Citesc acum despre cosmos”), în care Nastia „e un pic (mereu – n.n.) alta”, în care îţi reevaluezi propria experienţă umană („Eu ştiu ce înspăimântătoare e viaţa. Ea nu ştie”), învăţarea de a‑i măsura corect cu mintea ta pe ceilalţi…
Îndeletnicirea lecturii are şi ea dificultăţile ei. Lectura înseamnă lărgire a universului de interes, sau descifrare a propriei existenţe, dar obişnuinţele se schimbă în funcţie de evoluţiile societăţii. Chiar dacă evoluţiile sunt vegheate/ tutelate de zeiţa Themis, care acum nu mai are balanţa ruptă, „noua viaţă nu predispune la citit”. Prioritate are priza directă la viaţă. Scrisului i se descoperă o anumită aroganţă, preeminenţă în distribuirea evenimentelor, o afectare deliberată a cursului firesc. Innokenti scrie acum cu ajutorul computerului, dar: „În computer există un program‑redactor, care corectează automat greşelile. Am rămas cu strania impresie că uneori redactorul meu are plăcerea de a corecta mai mult decât e necesar: adaugă câte ceva, iar câte ceva, invers, şterge. Sunt convins că îşi arogă cam mult. Din pricina acestui program am în permanenţă senzaţia unei prezenţe străine…”. (s.n.) Pe lângă aceste inconveniente, există dispreţul pentru scrisul birocratic, oficial, de care se fereşte, ca şi de convenţiile pe care le aduce, scrisul sec, gol de sens. Când primeşte actul de reabilitare, prin care statul îl declară nevinovat în privinţa acuzelor prin care a fost arestat şi dus în lagăr, Geiger observă că „pe Innokenti nu l‑a impresionat această hârtie”, Innokenti conchizând că „nevinovat te poate declara numai Dumnezeu. Iar ceea ce face statul nu e chiar aşa de important”. E vorba, nu?, de un stat obişnuit să cântărească faptele cu o balanţă defectă.
Scrisul se identifică şi se disimulează în mărunţişurile existenţei. Nastia – ieşire din cercul unui eu care şi‑a învins limitele? – constată privitor la… celălalt: „Ce m‑a mirat însă cu adevărat la aceste însemnări: cât de detaliat descrie fiecare amănunt, şi cu o dragoste cu atât mai mare, cu cât sunt mai de demult!” Netrăitul, trecutul recuperat prin amintire… descrise devin un trăit mai intens. Într‑un discurs îndrăgostit? La comentariile Nastiei, Innokenti răspunde că „scrie la un proiect de viitoare reconstrucţie generală a lumii”. (s.n.) Lumea e reinventată prin scris, sau, mai ales, completată, îmbogăţită, încărcată cu mai multă simţire, căci, privind „amănuntele”, vorba Nastiei, „trebuie totuşi să le îndrăgească şi să le descrie şi pe ele cineva, altfel lumea va rămâne incompletă”. Implicată în exerciţiul ţinerii unui jurnal personal, Nastia îşi problematizează demersul: „Interesant, oare în acest proiect amintirile lui Platoşa au aceeaşi valoare cu amintirile altor persoane – de exemplu, cu ale mele? […] Ce aş putea să descriu eu?”, când, recunoaşte tânăra, trecutul ei nu poate avea relevanţă „la scara istoriei” şi „nu e încă trecut: e prezent”. Interesantă poate fi problematizarea propriului scris de altcineva şi aducerea acestei probleme în prezent, într‑o exponenţialitate de gânduri împărtăşite („îi împărtăşesc gândul meu Nastiei”). E de umplut un gol. Gestionat de trecut, dar tot atât de bine de prezent. Scrisul completat de sensuri, care devin constructive. Precum fraza care i‑a dat cândva lui Innokenti avânt – „du‑te fără frică!”, în viaţă, sau în moarte –, pe care nu o găseşte înscrisă pe mormântul celui care a rostit‑o, observând că: „Ea, cine ştie de ce, nu este scrisă, dar nu se scrie totul pe lume”. Observaţia nu reprezintă o negare a scrisului, ci mai mult o fundamentare, indirectă, a acestuia. Acesta se insinuează în modul de a fi al fiecăruia, vorba Nasiei: „Platoşa ne‑a molipsit cu descriptivismul lui. Repetă întruna: descrieţi cât mai mult!”. Într‑o existenţă refăcută mereu. Distopic sau utopic? Scrisul înseamnă stabilire şi menţinere de legături, însufleţire, continuitate, rezistenţă a omenescului, ştiut fiind, după Innokenti, că „descrierile trebuie să fie legate de ceea ce nu ocupă un loc în istorie, dar rămâne în inimă pentru totdeauna”. Da, e vorba de continuitate.
Înlocuirea absenţelor
Scrisul a recuperat fiinţa, o existenţă alcătuită din impactul unor evenimente istorice, dar mai ales din mici întâmplări care s‑au aşezat într‑un fel de memorie ascunsă şi de acolo au fost trezite la viaţă. Lucruri care nu au putut fi congelate, doar acoperite de mantia terorii. Având în vedere că memoria recăpătată prin scris a putut fi activată, scrisul poate deveni şi memorie transmisă, viaţă însufleţită prin cuvânt şi care învinge prin cuvânt, în continuare, în deschideri spre viitor. Innokenti mărturiseşte spre finalul romanului: „I‑am spus lui Geiger zilele trecute că nu am de gând să mai scriu. Iar acum înţeleg că am de gând. Din cauza fetiţei (pe care o aşteaptă de la Nastia – n.n.). Dacă nu‑i este dat să mă vadă viu, o să mă prezint, în faţa ei, ca să spun aşa, în scris”. (s.n.) Cu puterea de a înlocui o absenţă. Într‑un moment de pesimism (dar şi de scrutare lucidă a propriei condiţii), Innokenti mărturiseşte: „Pentru mine nu mai există loc în acest viitor. Singura soluţie e să transfer eul meu în ei. Sau să intru chiar eu în ei. Nu exclud ca, în mişcarea noastră, să ne întâlnim la jumătate, şi eul nostru să devină comun”. Cuvintele au astfel puterea de a reuni, de a da un sens social autentic existenţei şi, mai ales, de „a exprima ceea ce nu este încă exprimat”, de a înainta în inexprimabil şi de a‑i da acestuia forme exprimate. Un fel de a fi în şi prin ceilalţi. Şi, vorba lui Geiger, care o îndemnă pe Nastia să descrie, în cuvinte, cununia ei cu Innokenti, nu să o filmeze, „până la urmă rămâne numai cuvântul”. Ca şi, între altele, existenţa prin scrisul celorlalţi, al Nastiei, de exemplu. Ca şi puterea textului de a umple un suflet de sensibilitate, cum se întâmplă în cazul tânărului Ivan Aleksandrovici, „actorul” din piesa Revizorul pusă în scenă la gimnaziu, unde acesta trăieşte o tandreţe neaşteptată în prezenţa colegei de scenă şi, la repetiţie, „simţind braţul fetei prin ţesătura deasă a rochiei, se emoţionează”, rosteşte textul „cu multă sensibilitate” şi „nu este exclus să se îndrăgostească din pricina a ceea ce spune”. Sau, cineva, din pricina a ceea ce citeşte, am adăuga. „Scrierea noastră comună este, aş spune (conform lui Geiger – n.n.), o încercare de a ne transmite experienţa către urmaşi”. O încercare de a ne transmite dragostea către urmaşi, de a‑i însufleţi cu dragostea noastră. Supremul rol acordat scrisului este acela de prezenţă vie, de întrupare a fiinţei, de victorie a fiinţei. Însufleţit de cuvânt, aviatorul îşi ia totuşi zborul, „minunat în singurătatea sa”.
■ Prozator, eseist, publicist
Olimpiu Nuşfelean
