Orientat în perspectivă universală (se mai foloseşte termenul nespecific istoriei literare, potrivit istoriei generale şi nu domeniale: globalistă), Ion Simuţ salută fără restricţii înnoirile pe care, după cutuma „progresistă”, le doreşte adoptate, nu şi neapărat adaptate, ca în trecut. Criticul face profesie de onestitate, mai degrabă de învăţăcel decât de învăţător, şi ca atare recunoaşte cât şi pe ce e stăpân: „Nu sunt sincronizat decât parţial cu aceste tendinţe, şi anume în direcţiile care valorifică instituţiile, ideologiile şi culturalul, ca argumente pentru o nouă contextualizare a literaturii”, precizează de la începutul cărţii sale (Cum se scrie istoria literară, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2022). E limpede că această sincronizare e cu totul alta decât aceea a lui E. Lovinescu, placată pe înnoirea artistică, a literaturii ca (simplă, suficientă sieşi) artă. E, aşadar, un sincronism extensiv (cel lovinescian era intensiv), nou în sensul de diferit, accentul şi după el tot demersul se mută de pe text pe context.
Model şi argument află la Paul Veyne, în Comment on écrit l’histoire, 1971, convins că istoria nu se repetă, nu se obiectivează în scris, nu e ştiinţă, ci mai curând specie literară, dramă, roman. E „poveste” (histoire), dar realistă, creditabilă, purtătoare de mărci auctoriale. De scris în „versiuni infinite”, cel puţin teoretic, fără restricţie. Astăzi, când există mai mulţi înfundători decât desfundători ai domeniului. Prin romanesc, se salvează doar G. Călinescu, despre care ştim bine şi de demult că face ca istoric literar ştiinţă inefabilă. Restul istoriilor literare uită de istorie‑poveste, călcând pe căile istoriografice.
Versiunile infinite sunt apoi reduse la variante de istorii literare. Ar exista şi aici un argument modelator: „Aşa cum există o istorie socială, politică, economică, religioasă, instituţională, statistică, naţională sau universalistă (sic), există şi variante de istorii literare de acelaşi fel”. Domeniile înşirate mai sus apar unitare, doar domeniul istoriei literare devine pluralist, „variantistic” (dar nu în siajul lui Gianfranco Contini), deşi într‑un fel paradoxal: „Variante de istorii literare de acelaşi fel”. Critic, precaut, Simuţ menţionează, întemeiat, că poate apărea şi o diversificare dăunătoare, precum s‑a mai cunoscut, aceea marxist‑gheristă. Aici pătrundem pe domeniul politic, ideologic, ce se cade discutat atent, aparte. Într‑o pledoarie‑manifest finală, el restrânge istoria literară, o desparte, fără a‑i mai admite vreo apropiere de critica literară: „Naraţiunea, documentul, mărturiile materiale sau spirituale, portretul sau biografia unei personalităţi, reconstituirea unui context sunt elemente cu care operează Istoria, nu critica literară”. La rigoare însă nimic nu interzice criticii literare abordarea vreuneia dintre părţile restituite integral acum istoriei literare. Determinant aici este faptul că el cere simplu şi cu tărie „mai multă istorie în istoria literară”. Ce înseamnă mai multă istorie vom constata de la el, pe loc, acum, şi observăm tot un accent extensiv, dincolo sau
dincoace de domeniul particular al literaturii, de acaparat mai ferm de domeniul general al istoriei.
De fapt, demersul istoriei literare autohtone la noi este acum generaţional, într‑un context istoric eliberat de cenzura politică şi ideologică. Clivaj oedipian psiho‑cultural. La numai trei decenii după comunism, Simuţ descoperă deja nu una, dar mai multe generaţii; de creaţie, de bună seamă, în sensul lui T. Vianu. Ele, „generaţiile mai noi de istorici literari, scientişti şi progresişti, unii neomarxişti, ferm internaţionalişti, racordaţi la înţelesul globalizant al World Literature”, produc ori forţează o înnoire în chip de adaptare, notată totuşi cu rezervă critică, faţă de un fenomen repetabil (istoria nu e repetabilă, ideologia da). Simuţ înclină spre convingerea că nu ar fi ceva cu adevărat nou în aceste „schimbări”, mişcări de ruletă cu opriri previzibile. Istoria se‑nvârte ca roata morii măcinând aceeaşi făină: viziune trans‑personală, stereotip popular, prezentă la el, care admite că în domeniul istoriei literare „direcţiile de înnoire sunt mai numeroase” şi repetă de câteva ori termenul pluralism. Simuţ restrânge, faţă de critica literară, istoria literară, altfel o poziţionează în căutare de „alianţe care să aducă literaturii profituri de cunoaştere”. Crede că o întăreşte prin uniune, scoţând‑o din unicitate. Însă istoria literară n‑a fost vreodată metodologic singularizată. Ea „s‑a combinat”, ca să‑i reiau verbul, mereu cu domenii mai apropiate sau mai îndepărtate. Pledoarie veche, ca atare, continuată. Câtă ordonare sau subordonare aflăm în combinarea domeniului cu pricina în discuţie nu e de neglijat, dar de atestat.
Noua istorie literară excelează mai cu seamă (mă întreb şi: doar?) prin obişnuita, la vreme slobodă, combativitate, dacă se ia act de „ofensiva recentă a noii istorii literare”, pe front larg, de la globalism la… regionalismul „nostru”, promovat ca excelenţă, azi, de Cornel Ungureanu. Ofensiva se poartă cu chef şi aplomb generaţional, tineresc, atacat în bibliotecă: un „banchet al internaţionalizării, al racordării la spiritul timpului, prin cei mai bine informaţi şi mai bine pregătiţi conceptual şi instrumental istorici literari din cele mai noi generaţii”. Iar Simuţ continuă: „Cărora mă raliez cu oarecare sfială şi scrutătoare îndrăzneală”. Termenul raliere aminteşte de G. Ibrăileanu care, în Spiritul critic în cultura românească, analizând specificul naţional, admitea că acesta poate fi ilustrat prin aderenţă şi de etnici străini ca el. Ion Simuţ se raliază în noua ofensivă‑banchet într‑un mod complicat‑ezitant, ambiguu, sfios şi îndrăzneţ, în egală măsură. Raliere tactică. În fond, principial împăcat cu toţi şi toate, el promovează o istorie care să fie atotcuprinzătoare, şi estetică, şi ne‑estetică, stilistică, formalistă, tematistă, contextuală, instituţională, culturală, geografică, generaţional‑creatoare (de grupuri), programatică, conceptuală. Şi nu uită nici el, după Ibrăileanu, obligaţia maximalist‑identitară: o istorie a literaturii trebuie să evidenţieze şi specificul naţional‑literar.
Ion Simuţ propune făţiş dintru început ca istoria literaturii să devină o scriere „totală”, largă, cuprinzătoare, într‑o modalitate „tehnică” proprie, aşa‑zicând pură, întrucât, în pofida (pre)judecăţii lui G. Călinescu, „tehnica criticii literare nu e aceeaşi cu tehnica istoriei literare”. Cu excepţia lui G. Călinescu, toţi istoricii literaturii părtinesc propria generaţie creatoare. Biografia morală e separată de opera estetică. Moralitatea istoricului literaturii devine invocată în câteva cazuri. Nemenţionarea bibliografiei rămâne un păcat extins; ceea ce, mai trebuie spus, nu împiedică lectura critică prin compararea sintezelor. În comunicarea surselor de idei, teze, concepte, E. Negrici e aflat „fără minima onestitate” în nerecunoaşterea împrumuturilor conceptuale de la, vai, Roller şi M. Iorgulescu. Pledoaria pentru proprietate este apropriată explicit de Simuţ însuşi. Ajunge premiat Alex Ştefănescu, apărând în totul „O garanţie de moralitate şi de competenţă”. Structural, istoria literaturii se cade dezbărată de dicţionar, eliminând programatic amestecul care a condus la eşecuri apropiate de diferite calibre: „Nu am avut nici dicţionare ireproşabile ca informaţie, nici istorii ale literaturii care să se preocupe exclusiv de argumentarea unei viziuni personale”. Unica excepţie este I. Negoiţescu, el scapă de „balastul dicţionarului”. Emil Baldan schiţează o istorie proletcultistă „născută moartă.” D. Micu scrie una lungă şi largă estetic‑didactică. Lui Ion Simuţ îi e mai pe plac masiva sinteză parţială a lui Alex Ştefănescu, întrucât „transmite fiorul unei drame a literaturii române în comunism”. N. Manolescu, criticul neîntrecut în postbelic, neomodernist conservator „fără ideologie”, e istoricul literar al cărui „monument impunător şi durabil al culturii române are de suferit din cauza autorului”. Mihai Iovănel face istorie ideologică într‑o variantă validată „pe axa conservatorism‑progresism”.
Examinând domeniul istoriei literare româneşti, cu deosebire istoriile literaturii române, Ion Simuţ acordă o notă care pare cel puţin satisfăcătoare (nu ştiu de ce‑am aşeza satisfacţia atât de jos), dacă nu chiar bună ori foarte bună. E oricum euforic, admiţând un „bilanţ îmbucurător”.
Piatra de încercare, ajunsă acum şi o piatră de poticnire, este esteticul, criteriul literar hotărâtor, într‑o lungă perioadă istorico‑literară autonomizat ori relativizat în două moduri, prin funcţiune înglobantă (fie şi adiacentă, aş spune chiar… raliantă!) a altor criterii ori prin excluziune. Simuţ nu înlătură, de bună seamă, esteticul, nici nu‑l singularizează (n‑a făcut asta nimeni), doar îl recunoaşte printre altele, însă neapărat după criteriul politic: „Nu sunt împotriva criticii estetice, chiar dacă am optat pentru o istorie politică a literaturii în volumul meu Literaturile române postbelice”. Poziţie aplicată indiferent de regimurile politice succedate în întreaga istorie în care a existat literatură română.
Într‑un alt loc şi timp voi urmări mai stăruitor gândirea conceptual‑analitică despre estetic, politic, ideologic, etic etc., aplicată aici la istoria literară românească.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
