„Celor care ne acuză că am rămas la Eminescu le răspund: la Eminescu abia dacă se ajunge.”
Grigore Vieru
De multe ori când ne aflăm departe de ţară ori de cei dragi şi dorim să ne alinăm dorul, ne gândim în mod special şi la cel care a reuşit să‑i unească pe români prin sensibilitatea poeziilor sale şi prin dragostea sa faţă de idealurile româneşti: Mihai Eminescu. Cu atât mai mult când este ziua lui de naştere ori a trecerii sale în veşnicie, ne aducem aminte de credinţa, vibraţiile, întrebările şi marele aspiraţii pe care le‑a avut poetul naţional al românilor.
Frumoasele evocări ale scriitorilor, dar mai ales inspiratele lui versuri şi cântări ni‑l aduc aproape, în contemporaneitate. În multe locuri din ţară şi dincolo de graniţă, în comunităţile de români, am întâlnit, în numeroase publicaţii, articole, poezii, gânduri închinate lui Eminescu. Dincolo de ocean, unde un preot cărturar tipăreşte revista Lumină lină, în cenaclul cu acelaşi nume, fiecare întrunire începe cu un vers sau un gând din Eminescu. Eminescu este astfel împreună cu fraţii români.
Dincolo de cuvinte, discursuri, texte scrise, de ceea ce se petrece în împrejurările cotidiene, cea mai înaltă şi curată formă de aducere aminte a lui Eminescu rămâne rugăciunea în stare de evlavie.
Când ne aflăm lângă mormântul cuiva, principala îndatorire este să ne reculegem şi să‑i îndemnăm pe cei de lângă noi să facă acelaşi lucru. Continuăm astfel o veche tradiţie a slujitorilor Bisericii, a scriitorilor, a savanţilor şi a oamenilor simpli, cei care l‑au simţit pe Eminescu ca fiind al lor, un simbol, un model.
În vasta lui creaţie, însumând, cum mărturisea Titu Maiorescu, 15.000 de pagini, Eminescu a făcut adeseori referire la cuvintele Evangheliei, la cele ale marilor Părinţi ai Bisericii, la Sfântul Vasile, la Cuviosul Nicodim Aghioritul, la Sfântul Ierarh Dosoftei al Moldovei, la Sfântul Mitropolit Varlaam şi la alţi slujitori ai cuvintelor, mai ales ai Cuvântului, din care a citat. Eminescu a citit diferite ediţii ale Sfintei Scripturi. Pe unele dintre acestea le‑a comandat în vremea când era bibliotecar la Iaşi, insistând pentru obţinerea unor fonduri în vederea achiziţionării acestora. Nu putem uita că poetul avea în biblioteca sa mai multe versiuni ale Sfintei Scripturi (la care făcea referire în opera sa, printre care şi ediţii vechi, cum era şi cea tipărită la Blaj, la sfârşitul veacului al XVIII‑lea, văzută în timpul călătoriei sale în Transilvania). S‑au descoperit şi se descoperă încă însemnările lui Eminescu de pe anumite manuscrise. De pildă, un Pateric care a aparţinut Mănăstirii Agafton, aflat la Biblioteca Academiei Române, are sublinieri şi adnotări eminesciene, ceea ce ne arată vastitatea preocupărilor.
Eminescu a fost pelerin la Mănăstirea Neamţ, numită Mănăstirea Mănăstirilor, sau la Mănăstirea Râşca, popas despre care se ştie mai puţin. Augustin Z.N. Pop scrie că Eminescu a rămas la Râşca 11 luni. A fost pelerin la Agafton, Văratec, Golia, Galata, Cetăţuia, Caimata din Bucureşti şi în alte multe locuri. Şederile la vetrele sacre erau expresia dorinţei sale de a asculta slujbele şi a se bucura de marile frumuseţi ale acestor lăcaşuri şi mai ales spre a se cumineca cu tainicele rugăciuni. A poposit în preajma marilor mănăstiri, fiind în mod special legat de Mănăstirea Agafton, unde se nevoiau mai multe rudenii ale sale, surori ale mamei poetului, Raluca, una fiind, pentru o perioadă, stareţă. S‑au păstrat frânturi din gândurile poetului, transpuse ca tulburătoare mărturisiri în poeziile lui: „Crăiasă alegându‑te/ Îngenunchem rugându‑te,/ Înalţă‑ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie:/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea‑ţi adorată/ Asupră‑ne coboară,/ O, maică prea curată,/ Şi pururea fecioară,/ Marie!// Noi, ce din mila sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu‑ne‑ndurărilor,/ Luceafărului mărilor;/ Ascultă‑a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!”
Despre Eminescu s‑a spus că dacă s‑ar fi născut francez, cu siguranţă, ar fi fost considerat cel mai mare poet al veacului său. Deşi nu a fost întru totul recunoscut de la început, a devenit, treptat, apreciat în toată lumea. Sunt nenumărate ediţii publicate în aproape toate limbile de circulaţie, iar traducerile din opera lui continuă. Nu putem uita ce a spus un înţelept apropiat de Biserică, care şi‑a consacrat viaţa marilor frumuseţi şi adevăruri, Constantin Noica, care l‑a numit pe Eminescu „omul deplin al culturii române”. Un om deplin întruneşte toate calităţile, mai întâi credinţă, apoi talent, inspiraţie, sentiment, înfiorare, freamăt şi putem adăuga multe altele.
Eminescu a fost prieten şi admirator al scrierilor sfinte, al slujitorilor Bisericii şi al învăţăturii de credinţă. Descoperim, recitind anumite articole, pe lângă versurile deja foarte cunoscute, că poetul a contribuit la consemnarea unor repere din istoria Bisericii noastre, fiind preocupat de diverse subiecte. A scris câteva editoriale despre făuritorii limbii literare vechi, despre Sfinţii Mitropoliţi Dosoftei şi Varlaam. Ne‑a lăsat însemnări despre păstorii de dincolo de Prut. Pe unii i‑a întâlnit, de alţii doar auzise. Îl evoca pe unul dintre apărătorii românilor din Bucovina de Nord, Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici, un păstor model şi mare luptător. De asemenea, a fost impresionat de activitatea unor ierarhi din Transilvania, între care Mitropolitul Miron Romanul, care, sub presiuni uriaşe, apăra românii, nedreptăţiţi atunci de stăpânitori străini.
Eminescu a primit ca răspuns la dragostea faţă de Biserică o atenţie deosebită din partea slujitorilor ei, cum a fost întâiul Patriarh al românilor, Miron Cristea, care, din vremea studenţiei (1891‑1895), i‑a dedicat o lucrare de doctorat, susţinută la încheierea studiilor de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Regale din Budapesta. Manuscrisul lucrării de doctorat a vrednicului de pomenire Patriarh Miron Cristea, publicat la Gherla la puţin timp după prezentare, a fost descoperit, scris în limba maghiară, în anii ′80 ai veacului al XX‑lea, de Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, în Arhiva Centrului eparhial, unde întâiul patriarh a fost, o vreme, ostenitor. Mitropolitul Antonie a tradus lucrarea şi a tipărit‑o, împreună cu un comentariu, la Editura Minerva.
Deşi nu este o abordare de istorie literară întinsă, lucrarea de doctorat a viitorului Patriarh al României vorbeşte despre viaţa şi opera „poetului nepereche”, sintagmă care a fost folosită, se pare, întâia dată de Miron Cristea. De asemenea, în paginile Telegrafului Român, revista Bisericii din Transilvania, Eminescu a fost evocat adeseori, nu numai la zilele de aducere aminte, de naştere sau de trecere din această viaţă.
Eminescu s‑a aflat în grija unor cunoscuţi clerici ai Bisericii sau apropiaţi ei, între care protoiereul Partenie Trombiţaş de la Târgu Mureş. A fost găzduit în casa acestuia (mai‑iunie 1866). Protoiereul Bratu din Răşinari, bunicul lui Octavian Goga, l‑a ajutat să treacă Carpaţii. Gala Galaction, pr. D. Furtună‑Dorohoi, pr. Al. Bardieru din Botoşani, profesorul de teologie Alexandru Elian, pr. Petru Rezuş, pr. Gh. Cunescu, Vasile Goldiş, acad. Virgil Cândea, acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga (Maica Benedicta), Antonie Plămădeală, şi exemplele pot continua, au lăsat pagini memorabile despre creaţia eminesciană.
I‑a dedicat pagini inedite Dimitrie Vatamaniuc, care a publicat până aproape de noi, continuând truda jertfelnică a lui Perpessicius, monumentala Ediţie a operelor eminesciene, antume şi postume. Constantin Noica, un spirit apropiat mult de Biserică, cel care îşi doarme somnul de veci lângă bisericuţa Schitului Păltiniş, a fost un pledant neostenit pentru facsimilarea manuscriselor eminesciene, operă fundamentală în cunoaşterea moştenirii tezaur a lui Eminescu. Acest măreţ proiect a fost împlinit prin strădaniile de mare preţ ale academicianului Eugen Simion, printr‑o ediţie de mare valoare bibliofilă în mai multe volume, concepută de graficianul Mircia Dumitrescu. Nu putem uita contribuţia academicianului Zoe Dumitrescu‑Buşulenga, care a dedicat o parte a cercetărilor sale vieţii şi operei lui Mihai Eminescu.
De la moartea poetului până în vremea noastră, aproape că nu a fost slujitor al Bisericii care să nu‑l pomenească pe Eminescu. Au făcut‑o ierarhi, preoţi, profesori de teologie şi monahi, fie prin rugăciuni, evocări ori dedicarea unor pagini importante, unele dintre ele completând bibliografia vastă a poetului. Aşadar, sunt multe mărturii pe care Biserica le pune la inima fiilor ei mereu, dar mai ales în zilele când ne aducem, iarăşi şi iarăşi, aminte de Eminescu. În asemenea momente ne vin în minte acele frumoase cuvinte închinate de Eminescu Maicii Domnului: „Maica darurilor,/ Regina tăriilor,/ Limanul sărmanilor,/ Soarele anilor,/ Balsamul răniţilor,/ Izvorul îndurărilor”. Acestea şi multe altele vorbesc de la sine despre un poet, un om iubitor al frumosului şi al armoniei, un căutător al veşnicelor străluciri.
Eminescu a numit Biserica Ortodoxă, a fraţilor săi de credinţă, „mamă spirituală a poporului român”. Sunt cuvinte care îl definesc. E înţelegerea profundă a sensului istoriei zbuciumate, prin care el, cu întregul neam din care provine, a trecut cu o vibraţie greu de egalat. Biserica îi este recunoscătoare marelui poet! Aşa cum în chip tainic, în rugăciuni rostite mereu, înainte de începerea Sfintei Liturghii, la săvârşirea Proscomidiei, dar şi în timpul dumnezeieştii Jertfe Euharistice, slujitorii Sfântului Altar îi pomenesc pe toţi fiii ei, chiar dacă sacerdotul nu‑i poate numi pe fiecare după numele primit la Botez. Ca fii şi fraţi ai noştri în credinţă, sunt pomeniţi toţi care au murit între nădejdea învierii şi a vieţii veşnice.
Nu mai puţin important e faptul că mulţi teologi au cercetat poeziile inspirate din cuvintele Sfintei Evanghelii şi au descoperit versete din Evanghelia după Sfântul Ioan în manuscrisul Luceafărului. S‑au aflat multe însemnări pe care poetul le‑a dobândit în vremea popasurilor sale la Mănăstirea Agafton, unde a auzit la bătrâna călugăriţă Zenaida o versiune populară a lui „Călin, file din poveste”.
Eminescu a reuşit să adune, în jurul zilelor sale de naştere, respectiv trecerii din această viaţă, la începutul şi la jumătatea anului, pe românii din ţară şi dincolo de hotare. În ultimii ani, am citit că în multe parohii româneşti, atât în luna ianuarie, cât şi în luna iulie, românii au făcut pomeniri, simpozioane, cenacluri literare şi au vorbit despre Eminescu, ori au recitat versurile poetului. Aşadar, Eminescu îi adună pe români şi acum, la peste un secol de la trecerea sa la cele veşnice. Unul dintre poeţii noştri spunea: „Orice s‑ar spune, sub aureola lui ne adunăm toţi”. Nu este puţin lucru ce afirma un poet român, din Spania, parafrazându‑l pe Sfântul Apostol Pavel: „Mai presus de toate rămâne Eminescu…”, deşi cuvântul scripturistic era: „Mai presus de toate rămâne iubirea”…
Unul dintre marii scriitori români contemporani, membru al Academiei Române şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu, în lucrarea Galaxia Grama, spunea următorul lucru: ,,Sunt oameni care numai dărâmă”, făcând referire la un obscur profesor din Transilvania, Grama, care, în loc să‑şi fi urmat misiunea de profesor, a luptat toată viaţa pentru a‑l „demola pe Eminescu”, punându‑l în comparaţie cu mari spirite ale Europei şi ale lumii şi afirmând că Eminescu nu a reprezentat nimic, iar românii în scurt timp vor trage linie sub el. Acad. D.R. Popescu continuă: ,,Au mai cunoscut istoria şi alţi demolatori, care au fost împotriva dreptăţii, a culturii şi mai ales a recunoştinţei în strânsă legătură cu Evanghelia de astăzi”. În aceeaşi linie se aşază şi profesorul Grama cu a sa lucrare împotriva lui Eminescu. Cândva, în istorie, au mai fost astfel de oameni. Grama oricum nu se poate compara cu ei, dar a preluat din spiritul lor malefic, al lui Ponţiu Pilat, Brutus şi Herostrat (piroman grec care dorea să rămână celebru prin dărâmarea templului zeiţei Artemis din Efes).
Şi în zilele noastre sunt unii oameni preocupaţi numai de demolări, persoane care nu creează nimic, dar în mod frecvent infirmă valoarea altora. Românii nu au fost de acord cu astfel de atitudini. Aşa se explică permanenta aducere aminte a operei, vieţii şi simbolului care a fost şi rămâne Mihai Eminescu.
Eugen Lovinescu, în opera Critice, spunea despre Eminescu că „se întinde o umbră uriaşă, de care nu putem scăpa”. De fapt, strălucirea lui inspiră românii căutători ai luminii şi înţelepciunii care vin de la Dumnezeu.
■ Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Timotei Prahoveanul
