În al doilea an al pandemiei Covid‑19, s‑au împlinit două sute de ani de la publicarea primului sonet românesc (1821), operă a lui Gheorghe Asachi, tipărită sub titlul Sonet a lui Gheorghe Asachi, inclus în prefaţa la romanul Bordeiul indienesc, versiune în limba română a cărţii Chaumière Indienne a lui Bernadin de Saint‑Pierre (1790), tradusă de Leon Asachi, tatăl poetului. Textul e reluat în volumul Poezii a lui Aga G. Asachi, Mădulariu Academiei de Roma (Tipografia Albinei, Iaşi, 1836) sub titlul La introducerea limbei naţionale în Publica Învăţătură în Moldova, la 1828. O carte despre cele două secole de sonet românesc a publicat Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti (2022), semnată de Florica Gh. Ceapoiu, sub un titlu auster: File din istoria sonetului românesc, care este o continuare a cercetării Din laboratorul lui Mihai Eminescu: sonetul, carte apărută tot la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române (Bucureşti, 2018) în coautorat cu muzicianul Florian Chelu Madeva. Lucrarea a fost încununată, pe 15 ianuarie 2019, Suceava şi Putna, cu Premiul Naţional „Mihai Eminescu” pentru exegeză eminesciană, ediţia a XXVIII‑a.
Născută la 10 iulie 1948 (Bucureşti), Florica Gh. Ceapoiu are pregătire inginerească, performând cu lucrări şi invenţii recunoscute la nivel naţional, pentru ca după 1989 să‑şi deschidă creativitatea şi spre literatură, fiind membră a echipei redacţionale a revistei „Paradox”, Timişoara (2003‑2009), extinzându‑şi colaborarea, între altele, şi la „Convorbiri literare”, „Poezia”, „Portal‑MĂIASTRA”, „Plumb”, „Literatorul”, „Curtea de la Argeş”, „Bucureştiul literar şi artistic”, „Bucovina literară”, „Lumină Lină”, „Destine literare”, „Oglinda literară”, „Litere”, „Vatra veche” ş.a. S‑a remarcat îndeobşte ca poetă, autoare a cincisprezece volume, cultivând mai cu seamă poezia cu forme fixe (sonetul, rondelul, trioletul, catrenul, haiku, tanka, tanrenga, dar şi versul liber), debutând editorial cu Melodii din taina serii (2004). Nu e de mirare că a fost atrasă de studierea sonetelor eminesciene (dar nu numai), cu subtitlul „ingineresc” Lucrare tehnică şi estetică, ingerinţă care a putut să‑i displacă lui Nicolae Manolescu în cronica din „România literară” (nr. 10‑11 din 2 martie 2018), latura tehnicistă fiind insuficientă pentru editologie şi exegeză. Mai mult, autoarea amestecase oarecum criteriile tradiţionale ale editologiei eminesciene axate pe antume şi postume, introducând, în schimb, pe acela tematic: sonete erotice, ale mării şi satirice. Precedente, totuşi, au existat: D. Murăraşu a realizat o ediţie critică cronologică (în trei volume[1]), de real folos, cum o consideră şi Eugen Simion, reeditând‑o, recent, în două volume, în seria ediţiilor critice de tip Pleiade[2]. Ediţia sonetelor a luat şi la Petru Creţia împărţirea tematică în sonete lirice şi satirice, eminescologul recurgând însă la reconstituiri abuzive de poeme (cum le consideră, îndrituit, N. Georgescu) din fragmente manuscrise răzleţe.
Dar stâlpul de susţinere al metodei editologice a doamnei Florica Gh. Ceapoiu este comparatistic, metodă îndelung exersată, relativ la opera lui Eminescu, de către eminentul eminescolog N. Georgescu, cel mai bun cunoscător al tuturor ediţiilor eminesciene, autor al masivei cercetări în două volume şi în două ediţii, Eminescu şi editorii săi, I, II, Editura Floare albastră, Bucureşti, 2000. Modelul, împărtăşit de autoare, este, altminteri, recunoscut şi apreciat de către Nicolae Manolescu. Mircea Coloşenco, unul dintre cei mai harnici autori de ediţii critice de azi, a atras şi el atenţia asupra imperfecţiunilor şi lacunelor din istoria editării sonetelor eminesciene într‑un corpus comun, începând cu prima tentativă, în transpunere franceză a nouă sonete de către preotul catolic Louis Barral (1933), şi continuată abia cu ediţia critică a lui Petru Creţia din 1991, care cuprinde 31 de texte cu 32 de reproduceri după manuscrise. Au urmat ediţia bilingvă româno‑franceză a lui Emanoil Marcu (Elegii şi sonete / Élègies et sonnets, 1994) şi cea a lui Ion V. Boieriu (Sonete, Cluj‑Napoca, 1995). „Niciunul dintre aceşti editori/ îngrijitori/ traducători – remarcă Mircea Coloşenco – nu s‑a preocupat de a respecta identitatea/ autenticitatea/ textul original al Poetului. S‑au bazat pe antecesori, de unde constatarea alarmantă a prezenţei de inadvertenţe/ transcrieri defectuoase/ interpretări diferite de lectură/ omisiuni”[3]. Lacune pe care le corijează N. Georgescu (pentru sonetele antume) şi Florica Gh. Ceapoiu privitor la toate cele 33 de sonete, cu numeroasele variante, între care numai Veneţia numără 24. Năzuinţa atingerii voinţei auctoriale (formele ne varietur) ajunge strâns legată nu doar de lecţiunile cât mai apropiate de perfecţionismul poetului, dar şi de respectarea punctuaţiei şi prozodiei textelor, între care cele patru forme de apostrof utilizate de Eminescu (dar şi de înaintaşii sonetişti) sunt esenţiale pentru restituirea armoniei muzicale, care este problemă centrală a esteticii eminesciene. Avantajul de la care porneşte Florica Gh. Ceapoiu este acela de a fi avut la îndemână cele 38 de volume digitalizate ale manuscriselor (visate de Constantin Noica şi realizate de Eugen Simion sub egida Academiei Române).
Am insistat asupra cărţii Din laboratorul lui Mihai Eminescu: sonetul, întrucât cea de a doua cercetare, File din istoria sonetului românesc, face corp comun cu prima, extinzând problematica sonetului eminescian la întreaga istorie de două secole a sonetului românesc, specie care a atins cote estetice impresionante între literaturile naţionale ale lumii. Iar primul dintre indicii este tocmai Eminescu, adevărată axis mundi a liricii europene a sonetului, de la Petrarca şi Michelangelo până la Shakespeare, la parnasieni, la Baudelaire sau Rainer Maria Rilke. Cert e că alături de Eminescu s‑au ivit maeştri români ai speciei, ca Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Topîrceanu, Mihai Codreanu, Mateiu I. Caragiale, Ion Pillat, Dan Botta, Ion Vinea, Radu Gyr, Aron Cotruş, Vasile Voiculescu, Marin Sorescu, Anatol Codru, Romulus Vulpescu, Radu Cârneci, Emil Brumaru, Şerban Codrin, Emilian Marcu, geniul speciei culminând, la noi, şi cu traducători geniali ca Tudor Arghezi sau regretatul C.D. Zeletin. Un eveniment în istoria sonetului românesc l‑a constituit apariţia Antologiei sonetului românesc, în trei volume, realizată de Radu Cârneci[4], cuprinzând peste 450 de autori de toate dimensiunile. Florica Gh. Ceapoiu face trimiteri permanente la această antologie. De precizat că autoarea îşi rezervă incursiunea în istoria sonetului de la primii creatori până la Eminescu, lăsând deschisă perspectiva istoriografică posteminesciană. Iată capitolele: I. Primele sonete româneşti publicate în presă, II. Recitind sonetele lui Mihai Eminescu, III. Sonetul literar – sonet muzical. Acestea sunt precedate de o sintetică introducere, La două sute de ani de la tipărirea primului sonet românesc şi o Notă asupra ediţiei, ambele pe deplin lămuritoare pentru obiectivele şi structura cărţii. Autoarea îşi sprijină demersurile pe metodologia comparatistică a lui N. Georgescu, pe ediţia academică a lui Perpessicius, analizele stilistice ale lui Ladislau Gáldi (1964), Adrian Voica (1996), dar şi pe documentaristica lui Mircea Coloşenco şi ediţia sonetelor realizată de Petru Creţia, ajungând, finalmente, la lucrarea compozitorului şi muzicologului Florian Chelu Madeva, SONET. Antologie românească, operă literar‑muzicală în cinci părţi (Oradea, Editura Primus, 2012‑2015).
Etapa de început a sonetului românesc este una de imitaţie, dacă ne raportăm la teoria sincronismului lovinescian, dar, în acelaşi spirit, şi de diferenţiere (tot în spirit lovinescian), în conformitate cu personalitatea autorilor, cu natura limbii române, a ethosului etnic şi a contextului istoric. Scriitura textelor introductive şi a primului capitol pare prea tehnică, fiind puţin ispititoare pentru un lector neinteresat de amănunte aparent lipsite de importanţă. Tenacitatea demersului îşi arată însă roadele pentru istoria literară, în pofida unor repetiţii şi reluări, semnalate/asumate chiar de Florica Gh. Ceapoiu.
Dezvoltarea presei, a învăţământului, a ştiinţelor, deschiderea către europenitate, în pofida îngrădirilor venind dinspre suzeranitatea Porţii, pe de o parte, şi „protectoratul” ţarist, pe de alta, din vremea Regulamentelor organice, toate ducând către revoluţiile paşoptiste din cele trei ţări româneşti şi către Unirea de la 1859, constituie cadrul istoric şi cultural al consacrării sonetului românesc, de la Gheorghe Asachi şi Iancu Văcărescu până la Ion Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu, Alexandru Pelimon, Ioan Catina, N. Capeleanu, George Creţeanu, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri, spre a culmina şi a se împlini, la nivel de universalitate, prin Mihai Eminescu. Între multiplele aspecte decelate voi sublinia doar câteva care mi se par mai reprezentative pentru stadiul cercetării istorice, culturale şi estetice la care a ajuns Florica Gh. Ceapoiu în raport cu evoluţia sonetului românesc. Prima întrebare care îşi găseşte un răspuns întemeiat este aceasta: de ce a învins formula sonetului italian pus în balanţă cu cel elisabetan? Este vorba de legăturile scriitorilor cu Italia, în literatura căreia au descoperit fascinanta specie cu formă fixă, cea mai dificilă între toate, cu origini în jurul anului 1200, ca întemeietor fiind identificat Iacolo da Lentini. Asachi a stat la Roma patru ani (1808‑1812), obţinând şi titlul academic cu care se mândrea: Mădulariu Academiei de Roma. Legăturile cu Roma, prilej de redescoperire a identităţii naţionale, au generat latinismul ponderat al Şcolii Ardelene şi pe cel extrem al lui Timotei Cipariu[5], având ca variantă în Ţara Românească italienismul lui Heliade, care n‑a fost o simplă rătăcire lingvistică, precum au susţinut unii, ci izvoarele unei mişcări naţionale care implica abandonarea alfabetului chirilic în favoarea celui latin, dar şi unitatea spirituală şi politică a tuturor românilor, cum o atestă sonetul Pacea, creaţie a lui Iancu Văcărescu, structurat în dodecasilabi trohaici, de muzicalitate folclorică (publicat în „Curierul românesc”, 7 iunie 1829), sonet a cărui idee militantă era pacea între toţi românii.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Eminescu, Poezii, I‑III, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, ediţie critică de D. Murăraşu.
[2] Eminescu, Opere. I Poezii (1866‑1877), II. Poezii (1878‑1883), ediţie critică de D. Murăraşu, Cuvânt-înainte de Eugen Simion, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2017.
[3] Mircea Coloşenco, Sonetele lui M. Eminescu, în „Limba Română”, Chişinău, nr. 5‑6 (247‑248), 2018, p. 21‑40.
[4] Radu Cârneci, Antologia sonetului românesc, I, cuvânt introductiv al autorului, postfaţă de Constantin Ciopraga, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2007; II, postfaţă de Dumitru Micu, aceeaşi editură, 2008; III, postfaţă de acad. Mihai Cimpoi, aceeaşi editură, 2009.
[5] Transilvăneanul Ion Chinezu (1894‑1966), citat de Florica Gh. Ceapoiu după antologia sonetului realizată de Nicolae Albu, aprecia astfel personalitatea cipariană: „Dacă Timotei Cipariu s‑ar fi născut la Iaşi sau la Bucureşti, ar fi ajuns cea mai mare personalitate culturală din istoria noastră între anii 1830‑1860. Şi ar fi fost altfel orientat chiar şi în lingvistică; nu mergea de dragul romanităţii – la care îl împingeau realităţile politice din Transilvania – până la acel radicalism detestat de toată intelectualitatea cu bun simţ pentru limbă”.
Theodor Codreanu
