Doi prozatori canonici: Ion Druţă şi Vladimir Beşleagă
O singură frază „pe linie” se poate găsi în romanul lui Ion Druţă Clopotniţa, scris la Moscova în 1972 şi ajuns la ediţia a VII‑a[1]. Ea apare spre final, într‑un discurs ţinut de un biet profesor externat din spital (la Chişinău) şi revenit în satul (Căpriana) unde ambiţionase a forma învăţăcei.
Profesorul fiind de istorie, iar întregul roman fiind unul despre pierderea rădăcinilor, laolaltă cu a mărturiilor despre vechimea unei vetre, fraza cu pricina vine… ca nuca‑n peretele şcolii săteşti:
„— Cum se poate una ca asta, Marie?! Că doar istoria n‑o fi însemnând numai cioburi şi vase de lut scoase de savanţi la marginea Orheiului! Istoria nu se concentrează doar în icoane şi clopotniţe ridicate în vârfuri de deal, oricât de vechi şi oricât de măreţe ar fi ele. Istorie se cheamă şi zborul navelor spaţiale, şi ploaia din zece spre unsprezece aprilie, şi daravera din şcoala noastră.”[2]
Intervenţia aceasta pretins pedagogică mai continuă niţel, ca şi cum Druţă ar fi vrut să se asigure că mesajul, oferit ca o concluzie pentru Clopotniţa, este suficient de convenabil pentru „foruri”, legitimând ideologic romanul în ansamblu. Căci, altfel, acesta numai „căldicel” şi comod nu este, la începutul anilor ‘70, în Uniunea Sovietică[3] sau oriunde altundeva în interiorul lagărului socialist.[4]
În capitolul pe care i l‑a dedicat lui Druţă în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Mihai Cimpoi semnalează „refuzul convenţiilor ideologice oficiale”[5], pentru ca ulterior, începând cu 1994, atitudinea scriitorului să fie amendată astfel: „a pactizat în mod paradoxal cu cei care l‑au blamat”[6], istoricul literar făcând, din această perspectivă, observaţii şi asupra operei anterioare a lui Druţă: „în opera sa n‑au lipsit notele de regionalism literar cu o tendinţă estetică antiromânească”[7]. Într‑o „schiţă de portret” făcută lui Druţă la 80 de ani, Alexandru Burlacu va sintetiza astfel receptarea scriitorului după 1990: „atitudinile noastre faţă de Druţă s‑au polarizat şi radicalizat fundamental, oscilând între idolatrizarea şi damnarea scriitorului”[8].
În Clopotniţa, însă, Druţă a vrut şi a reuşit să publice o proză a identităţii comunitare, rurale şi naţionale, în cercuri concentrice pe care personajul central ajunge a le suprapune. În jurul lui se
paginează, aşa‑zicând, romanul, lipsit de un narator impersonal şi ştiutor. Fiecare capitol îl are în centru pe Horia Holban, bucovineanul ajuns profesor la Căpriana, după ce, ca student la Chişinău, promitea o carieră mai înaltă.
Aflăm aceste aspecte şi detalii biografice treptat, pe măsură ce romanul avansează şi profesorul se tot apropie de locul dăscăliei sale. Cartea începe cu un prezent confuz şi problematic al „eroului” care, externat din spitalul republican din Chişinău, deambulează prin oraş şi se lasă chinuit de amintirile proprii. Drumul spre casă al bolnavului de inimă durează aproape cât tot romanul şi, într‑un anumit sens, el nu se sfârşeşte niciodată.
Care este, cu adevărat, casa, locul în care protagonistul îşi poate regăsi identitatea profundă? Chişinăul studiilor superioare, al dezvoltării urbane şi al perspectivelor de carieră? Căpriana, sat vechi şi amărât cu copii care moţăie („picură”, scrie Druţă, cu unul dintre superbele regionalisme din carte) la ore fiindcă au muncit cu braţele toată săptămâna? Sau locul natal din Bucovina, ţara unde „era soare şi frumos” şi unde „anul întreg mirosea a stejar”?
Dacă personajul are o dramă a nefixării, însăşi punerea ei şi procesarea continuă a acestei problematici arată importanţa fiecărui termen de apartenenţă. În două dintre aceste locuri aproape sacre, pentru cât a investit eroul, sufleteşte, în ele, timpurile noi reprezintă o forţă deopotrivă destructivă şi autopropagată.[9] Prin cimitirul din Chişinău, cu nucul bătrân, în care fostul student îşi cheltuia romantismul, vor trece în curând troleibuze. Iar clopotniţei vechi de secole din Căpriana, ducându‑ne spre epoca lui Ştefan cel Mare şi legându‑se, la propriu, de aceasta, i‑a pus gând rău tocmai directorul şcolii din sat, personaj de o energie demonică, cu „spatele” asigurat de instanţele superioare de partid şi de stat. Bietul erou pozitiv are a‑i învăţa istorie, „la coada vacii”, pe nişte copii[10] dintr‑un sat dominat de un scelerat precum omologii din romanele lui D.R. Popescu; şi exact în Căpriana în care istoria este predată atât de frumos, clopotniţa străveche, pusă în titlul romanului, va fi până la urmă eliminată din decor.
Punctul forte al romanului nu stă totuşi în acest conflict, mai degrabă schematic, între vechi şi nou, tradiţie şi progres, vocaţie pentru o meserie şi interes de carieră şi parvenire. Clopotniţa devine un roman absolut remarcabil prin aceea că îşi „ascunde” conflictul şi chiar trama epică, interiorizând întâmplările şi faptele, făcându‑le să rezoneze în sensibilitatea rănită[11] şi în conştiinţa personajului pozitiv.
Tot ceea ce se întâmplă, semnificativ, în jur şi tot ceea ce s‑a petrecut, edificator, în anii din urmă este procesat şi reprocesat de un eu suferind, de un profesor tânăr parcă strivit de viaţa încă netrăită ca lumea. Repulsia „proaspătă” resimţită de pacientul abia externat din spital se amestecă încontinuu cu amintiri nu mai puţin dureroase, iar tânărul energic şi pozitiv pare că a lăsat acum locul unui îmbătrânit înainte de vreme, un personaj lovit şi căzut, devitalizat şi consumat.
Arta lui Druţă se vede nu numai în stilul naraţiunii şi în cele câteva tablouri realizate cu o mână de maestru, ci şi în această perspectivă romanescă incitantă: să vezi lumea prin ochii unui om care şi‑a pierdut interesul pentru ea; şi să cântăreşti o viaţă, sensul acesteia, cu conştiinţa lui deja formată că, pentru el anume, nu mai e niciun sens.
Episoadele deja consumate şi noile întâmplări prin care va trece „eroul” se vor adăuga acestui fond de conştiinţă „obosită”, epuizată şi de cunoaştere deja saturată. Pe când neobositul director este mereu proaspăt şi inventiv în ticăloşiile sale, omul cumsecade, cu dreptatea de partea lui, a devenit blazat şi apatic. Iar romanul ia coloritul şi ritmul deziluziilor celui de‑al doilea, nu dinamismul şi suculenţa epică a manevrelor celui dintâi.
Clopotniţa este un roman al identităţii, cum spuneam, dar scris dintr‑o perspectivă şi cu o viziune modernă, psihologizantă, aderentă la relieful interior. Prin ochii celui atât de îndrăgostit, cu câţiva ani în urmă, de actuala nevastă, aceasta se vede acum, brusc, îmbătrânită, lipsită de frumuseţe şi de viaţă. Dracul de fată care‑l pusese pe jar pe bucovineanul neexperimentat a devenit, în privirea aceluiaşi, un personaj ca oricare altul, o dezamăgire în plus. Probabil că şi reciproca e adevărată: tânărul energic şi idealist care însufleţea satul cu lecţiile şi exemplele lui s‑a transformat într‑un ratat.
Dacă paginile decepţiei şi ale blazării sunt foarte interesante prin această schimbare de perspectivă, implicând o observaţie mai crudă, mai realistă, scenele şi capitolele cu tinereţea plină de idealuri şi credinţe sunt scrise cu o pană lirică. Druţă este performant, stilistic, în ambele registre, însă ceea ce în portretul interior pretindea o doză de sadism, în tabloul liric cere „gingăşie” şi poezie. Scriitorul le găseşte, ca Sadoveanu[12], în contemplarea naturii şi, ca Preda[13], în descrierea meticuloasă şi cu umor conţinut a obiceiurilor şi sărbătorilor rurale. Iată mai întâi „zarea” dinaintea răsăritului, contemplată de doi îndrăgostiţi, copii de ţărani:
„Pământurile învălurate fugeau, rând pe rând, pierzându‑se într‑un fum subţirel tocmai hăt spre Nistru, spre Hotin, şi, dincolo de fumul cela subţire, se mai vedea ceva, dar ceea ce se vedea era mai mult pentru suflet decât pentru ochi. Văile suflau din plin, boarea lor se tot ridica în pături moi, albe, dar, răsfăţate cum erau, văile voiau să mai doarmă un pic. În zori, şi plapuma se întinde, şi păturile de fum s‑au tot lungit şi lăţit de‑au acoperit totul. Se vedeau numai crestele dealurilor plutind într‑o mare albă, liniştită, iar ei doi, pe‑o muchie de deal, pluteau pe acea mare.”[14]
Şi iată acum viaţa satului, ce se întâmplă „de hram”, povestit pe îndelete şi cu o duioasă ironie de către un cunoscător al obiceiurilor. Pagina este memorabilă: „Mai spre seară, începe poftirea musafirilor — ehei, şi apoi să vezi vorbă lungă, vorbă mustoasă, vorbă de la ţară. Da ia mai haideţi şi pe la noi, că pe la noi încă n‑aţi fost şi cum se poate una ca asta, zău, chiar vă rugăm, uite, vă rugăm şi vă poftim să treceţi numai pentru cât se închină un rând de pahare, pentru un rând de pahare, nu mai mult!
O parte din musafiri, mai ales femeile, continuă să facă mofturi, bărbaţii înclină să cedeze şi numai ce‑i vezi venind cârduri‑cârduri pe uliţele satului. Stăpânii merg înainte, musafirii vin în urma lor, dar iată că, la o răscruce, răsare ca din pământ un omulean vesel şi cumsecade, care nu a avut vreme să se repeadă până în mijlocul satului să‑şi poftească de acolo musafirii. Nevasta îi scoate peri suri că de ce adică stau ei cu masa gătită, iar la masă — nimeni. Atunci, bietul om ce să facă — iese în drum, îşi alege un cârd de musafiri invitaţi de altcineva, îi opreşte şi se jură că‑şi face seama dacă ei nu intră măcar pe‑o clipă în casa lui. Uite, leagă ştreangul de salcâmul cela de la colţ, vâră capul în laţ şi ar fi păcat, zău, că‑i om încă tânăr, are nevastă, copii.
Musafirii se opresc cu toţii, pentru că, oricum, rămâne o nevastă vădană, rămân copiii orfani.”[15]
Cinstirile „la hram” continuă… Clopotniţa este un roman puternic şi original, rezistent şi după patruzeci şi cinci de ani.
***
Tot un roman ce rezistă, în opinia mea, şi la cincizeci de ani de când a fost scris este Zbor frânt[16] de Vladimir Beşleagă, autor basarabean care l‑a pus pe hârtie în trei luni din 1965 şi l‑a revăzut, conform menţiunii din final, în 1997. Alexandru Burlacu, care i‑a dedicat lui Beşleagă în 2014 o întreagă carte[17], îl numeşte încă din preliminariile acesteia „cel mai important romancier al timpurilor noastre”[18] şi dedică romanului Zbor frânt primul capitol, cu aproape cincizeci de pagini de contextualizare, analiză şi interpretare critică.[19] O evaluare similară făcuse Ion Simuţ în volumul apărut anterior Europenitatea romanului românesc contemporan, în care titlul capitolului dedicat lui Beşleagă era elocvent (Vârful ierarhiei în proza basarabeană), cum edificator era şi paragraful final din analiza romanului Zbor frânt: „În opinia mea, Vladimir Beşleagă este cel mai important prozator basarabean al secolului XX, mai important pentru că e mai modern, mai tehnic şi mai complex decât Ion Druţă sau decât oricare alt scriitor al provinciei noastre de Est.”[20]
La polul opus al receptării prozei lui Beşleagă pot fi înscrise Istoriile literaturii române scrise de Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu şi Marian Popa. „Cel mai important romancier al timpurilor noastre”, „cel mai important prozator basarabean al secolului XX” nu apare nici măcar la Indice în Istoria lui Manolescu; nu are parte de niciun rând în Istoria lui Popa; şi apare o dată ca un nume într‑o enumerare în Istoria lui Ştefănescu.
Prozatorului basarabean i se dedică puţin mai mult de o pagină în Istoria lui Mihai Cimpoi[21], însă aici lipseşte o judecată de valoare explicit formulată. Observând asemenea sinuozităţi ale lecturii operei lui Beşleagă, în integralitatea ei, se poate spune că titlul romanului Zbor frânt[22] va fi fost premonitoriu pentru receptarea critică a scriitorului, în spaţiul literar basarabean şi în cel românesc.
Avem aici o proză în care elementul psihologic şi cel moral impregnează naraţiunea şi îi oferă drama. Pe un mal şi pe celălalt al Nistrului, în timpul luptelor susţinute dintre germani şi ruşi, în cursul celui de‑Al Doilea Război Mondial, un „băietan” de vreo 13 ani intră fără să vrea în rolul unui „spion” sau al unui „bolşevic” (în funcţie de tabăra în care nimereşte). E Isai un „pui de şarpe” care „s‑a dus cu nemţii” ca să‑i „slujească”? Ori este un „moldovean prost” care, cu o crescândă viclenie, îi duce de nas pe nemţi pentru ca satul lui de pe celălalt mal al Nistrului să nu fie făcut „ţărnă”?
Este o dramă similară celei din Pădurea spânzuraţilor sau din Iţic Ştrul dezertor de Rebreanu, complicată nu numai prin vârsta personajului, ci şi prin condiţia lui de basarabean. Chiar şi în contextul sovietic post‑stalinist şi post‑hrusciovist al lui 1965, an de maximă liberalizare în România, Beşleagă nu putea pune, în romanul său cu un fundal istoric atât de precis, punctul pe i.[23]
Tematica războiului din Est le fusese prozatorilor de limbă română fie interzisă, fie impusă într‑un mod distorsionat. Războiul din Est era unul hitlerist sau nu era deloc. Despre înţelegerea prealabilă dintre Hitler şi Stalin, despre împărţirea Europei printr‑un pact făcut între ei, despre ocuparea altor ţări de către Armata Roşie, romanul lui Beşleagă nu putea face vorbire în 1965, după cum niciun roman scris şi publicat dincoace de Prut, până în 1989, nu putea să pomenească.
Rusoaica lui Gib I. Mihăescu, deşi cu o miză complet diferită de cea a restituirii adevărului istoric, nu a putut fi reeditat mult timp, tocmai din cauza punctului său nevralgic, în ochii şi în grila Cenzurii. În Zbor frânt, pe sub drama băiatului prins între două tabere se ghiceşte, mai mult decât se expune, şi drama populaţiei basarabene implicate în războiul a doi ocupanţi. Este o temă sensibilă încă şi astăzi, fiindcă în cadrul istoric al conflagraţiei mondiale se cuprind milioane de cadavre şi orori inimaginabile. Dar autorul reuşeşte cumva să dea sugestia dublei mutilări a protagonistului şi — prin el — a „neamului” de care aparţine.
Nu numai că el este bătut şi umilit pe ambele maluri ale Nistrului, cel ocupat de nemţi şi cel apărat de ruşi; dar în câteva rânduri, în fluxul rememorării unor episoade din viaţa familiei şi a comunităţii, se distinge o scenă‑cheie, cu o semnificaţie aparte. Cei care vin noaptea şi duc oameni din sat undeva departe reprezintă, vai!, chiar măreaţa Uniune Sovietică, patria lagărelor dinaintea războiului în curs; şi de după el. Curajul lui Vladimir Beşleagă de a atinge în 1965, chiar dacă nu explicit şi tranzitiv, subiectul Gulagului sovietic şi al „familiarizării” basarabenilor cu el merită apreciat ca atare.[24]
Ca şi la D.R. Popescu, în povestiri şi în romane, în Zbor frânt adevărurile istorice sunt strecurate în pagini printr‑o scriitură complexă şi derutantă.[25] Romanul aşa‑zicând clasic şi transparent, cu un narator omniscient şi fapte ale personajelor uşor interpretabile prin sistemul de valori şi cel de semnificaţii, nu mai poate servi scopurile prozatorilor noştri prinşi în menghina Cenzurii şi confruntaţi permanent cu directiva ideologică.
Beşleagă nu poate aborda în stilul Preda istoria aceasta dureroasă a mutilării Basarabiei de către doi ocupanţi; şi atunci el o complică narativ, o interiorizează într‑o proză de formulă psihologică, îi schimbă perspectiva. Lucrurile nu mai sunt văzute de sus şi clar, ci din vălmăşagul de fapte, în care percepţiile sunt foarte vii, dar contururile reale nu pot fi corect apreciate.
Aşa a şi trecut probabil romanul de faţă de Cenzură: prin înceţoşarea perspectivei generale şi fragmentarea intrigii într‑o suită haotică de secvenţe, „agăţate” de personaje care nu ştiu exact ce li se întâmplă. Aproape fiecare scenă este „spartă” în bucăţi în care se reflectă, ca în nişte cioburi de oglinzi, un anumit moment din experienţa protagonistului.
Când în cuprinsul unei scene „eroul” nu mai este băiatul de 13 ani, ci „bunelul”, procedeul fărâmiţării epice pentru inducerea în eroare a cenzorului este reluat. Totul e neclar şi interpretabil — şi poate fi atribuit nu atât intenţiei auctoriale, cât halucinaţiei personajului. După cum a arătat şi Eugen Negrici, în mai multe rânduri, în Literatura română sub comunism. Proza[26], modernismul prozastic al generaţiei ‘60 (acea „ramură” interesată de recuperarea ficţională a adevărurilor istorice) este strâns legat de Cenzura vigilentă şi de strategiile folosite de romancieri pentru a o înşela.
În Zbor frânt, şi mai frântă decât viaţa personajului este chiar proza care o înfăţişează: de la o distanţă atât de mică, încât cititorul nu mai poate distinge între gestul firesc şi cel „eroic”, între adevărul istoric şi unul personal, între ceva ce are semnificaţie şi ceva complet absurd.
La limită, deşi taberele care se înfruntă sunt bine precizate, nu mai putem distinge între un mal şi altul al Nistrului. Romancierul evită cu inteligenţă artistică expunerea maniheistă (nemţii odioşi vs. ruşii buni de să‑i pui pe rană) şi complică narativ şi analitic lucrurile suficient de mult pentru ca apartenenţa la o tabără să nu mai conteze. Cu oricine ai fi, e rău; şi pe oricare mal ai ajunge, e jale.
Romanul, extrem de pregnant, cuprinde şi un fel de odă — dedicată, fireşte, nu ocupantului sau ocupanţilor, nici măcar celor ocupaţi (bieţii basarabeni), ci anume Nistrului[27] care îl fascinează pe Beşleagă precum Oltul pe Bogza. Stilul acestei „ode” este unul delicios, bătrânesc‑sadovenian; şi merită un fragment ilustrativ:
„Îi întunecat la chip Nistrul… Şi cum să nu fie întunecat şi supărat şi să nu se încreţească la faţă, dacă hăt cine ştie de când, din ce vremuri îndepărtate, pierdute în uitare (le ţine minte bine, pentru că atâtea câte le ştie el nu le ştie nimeni, atâtea câte a văzut apa lui n‑a văzut nimeni, şi dacă s‑ar apuca să povestească şi să spună măcar a mia parte din câte le‑a văzut şi le ştie, ar trebui ca să le asculţi nu o viaţă de om, dar cam tot atâtea vieţi de om câte s‑au perindat pe malurile şi peste valurile lui de la începutul începuturilor, când s‑a oglindit primul chip bărbos în oglinda lui şi s‑a aplecat mirat să vadă cine‑i acolo la fund, şi a dat cu mâna şi s‑a scos pe sine însuşi, dar sfărâmat, aşchii, şi până la pădurile de picioare de cai iuţi, mărunţi, ce‑au trecut fie înot, fie în vad peste dânsul, ca o ceaţă, ca o negură, pustiind malurile; de la păsările albe, care treceau de două ori pe an cârduri ori unghiuri sus în înălţime, şi până la ciorile acestea de fier negre, care vuiesc şi uruie acum zi şi noapte, cărând moarte, unele înspre răsărit, altele înspre apus), din vremurile acelea străvechi era deprins Nistrul, dacă ajungea la şesul acesta neted, să curgă în voie, lin, nestingherit de nimeni, să se bucure de verdeaţa pădurii, a livezilor, de cele două sate albe, unul pe un mal, altul pe celălalt mal”[28].
Ajuns la a opta ediţie, dată ca definitivă, după aproape cincizeci de ani de la prima, Zbor frânt este un roman basarabean ce ar trebui omologat critic şi integrat în literatura română de care în fond aparţine.
Fragment din volumul Scriitori din Basarabia (Studii literare), în curs de apariţie la Editura Ştiinţa din Chişinău, cu o postfaţă de Alex. Ştefănescu
■ Critic şi istoric literar, profesor
Note:
[1] Ion Druţă, Clopotniţa, roman, ediţia a VII‑a. Chişinău: Editura Cartier, 2015, 280 p.
[2] Idem, p. 271.
[3] Într‑o cronică la un volum relativ recent de proză memorialistică semnat de Druţă, Mircea V. Ciobanu face o referire directă la romanul Clopotniţa, pe care îl califică drept unul „subversiv”: „romanul subversiv al lui Druţă din anii ‘70 (Horia, personajul principal de acolo, era şi el venit din Bucovina, plai cu un loc aparte în memoria afectivă a lui Druţă)”. În art. Ce ascunde „căsuţa de la răscruce”?, „Viaţa Românească”, nr. 10, 2018.
[4] Într‑o contribuţie memorialistic‑critică nuanţată, Andrei Ţurcanu vorbeşte despre disidenţa lui Druţă, care ar fi avut, la propriu şi la figurat, regim de exclusivitate: „Povestea unui David basarabean care îl împunge cu peniţa de aur pe Goliatul sovietic e, eufemistic spus, puţin cam exagerată. Disidenţă a făcut numai Ion Druţă. Una cu intermitenţe şi ambiguităţi, personalizată la maximum într‑o confruntare dintre autorul cu cele mai vădite în epocă virtuţi de scriitor naţional şi prim‑baronul local al PCUS, Ivan Bodiul.”. În vol. Cartea din mâna lui Hamlet. Andrei Ţurcanu de vorbă cu Nina Corcinschi. Chişinău: Editura Cartier, 2017, p. 24.
[5] Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. Ediţia a II‑a, revăzută şi adăugită. Chişinău: Editura ARC, 1997, p. 178.
[6] Idem, p. 178. „Pactizarea” aceasta constă, în opinia formulată net a lui Cimpoi, în următoarele: Druţă ar fi manifestat „atitudini conservatoare de păstrare a «seminţelor socialiste», a moldovenismului şi creştinismului modelat după cel rusesc”.
[7] Ibidem, p. 178.
[8] Alexandru Burlacu, Texistenţe, vol. II: Scara lui Osiris, Chişinău: Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Filologie, 2008, p. 157. În acest mic studiu al receptării operei şi biografiei lui Druţă, criticul basarabean citează rânduri încă mai aspre ale lui Ion Simuţ: „dacă pactul său ciudat cu Moscova nu l‑ar fi compromis, am fi putut spune că Ion Druţă a dobândit pentru Basarabia rolul de scriitor naţional. Aşa nu putem spune decât tristul adevăr că prin biografia sa de la senectute Ion Druţă a rămas sovieticul romanului basarabean”. Apud Alexandru Burlacu, op. cit., p. 158.
[9] Linia de conflict între „timpurile noi”, industrial‑citadine, şi starea veche, ancestral‑rurală, este remarcată şi de Alexandru Burlacu, pentru care Druţă „e un exponent al ţărănimii împilate”, al omului „vechi”, în „dezacord flagrant cu dezideratele regimului de ocupaţie de a proslăvi, în limbajul epocii, omul nou”. Ibidem, pp. 160, 161.
[10] Andrei Ţurcanu rezumă astfel situaţia şi condiţia „eroului” pozitiv lăsat singur: „În confruntarea cu Baltă, Horia din Clopotniţa lui Druţă e şi mai singur, ceilalţi, inclusiv elevii săi, aflându‑se, de frică, din laşitate, sub vraja hipnotică a puterii.”. În vol. Cartea din mâna lui Hamlet. Andrei Ţurcanu de vorbă cu Nina Corcinschi, ed. cit., p. 139. Şi în continuare, cu referire directă la epoca Brejnev: „În Clopotniţa, scrisă pe când Brejnev era încă în forţă, elevii nu se solidarizează cu învăţătorul lor de istorie din teama de puterea vindicativă, necruţătoare a lui Baltă.”. Ibidem, p. 140.
[11] Nina Corcinschi a analizat, în romanul Frunze de dor apărut în 1957, în plin realism socialist, un „eros auroral” şi o aceeaşi condiţie de învins a personajului: „Personajul lui Druţă este un învins, iar la mijloc nu e doar un eşec sentimental. Erosul e doar cutia de rezonanţă cea mai sensibilă, care a developat fractura ontologică a universului patriarhal al personajului.”. În vol. Naraţiuni ale erosului, eseu. Chişinău: Editura Cartier, 2020, p. 74.
[12] Comparaţia cu Sadoveanu a făcut‑o, printre alţii, Mihai Cimpoi, în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, istoricul literar înscriindu‑l pe Ion Druţă în categoria „creatorilor rurali în literatură”. Ibidem, p. 179. Marian Popa consideră că tema „capitală” a lui Druţă este „ancestralitatea”, o temă pe care o numeşte „comodă”, „argumentând” în termeni mai mult decât discutabili: „poate fi acceptată în imperiul sovietic ca aspiraţie proto‑ sau preistorică pură, tratabilă în devălmăşie, iar de aborigenii săi drept revenire la sinele etnic.” În Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, Bucureşti: Editura Semne, 2009, p. 1097. De observat că în istoriile literaturii române opera lui Druţă nu ocupă un loc însemnat. În Istoria literaturii române contemporane. 1941‑2000, Alex. Ştefănescu îi dedică numai câteva rânduri, iar în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (ediţia a II‑a, revăzută şi revizuită), Nicolae Manolescu – niciunul, fixându‑l pe Druţă pe lista autorilor „de dicţionar”.
[13] Valeriu Cristea îl compară pe Druţă cu mai mulţi prozatori de factură realistă, printre care şi Preda: „…nu poţi să nu te gândeşti la Ion Slavici, Liviu Rebreanu, Pavel Dan sau Marin Preda. Într‑atât de puternic structurată e imaginea propriei lumi ţărăneşti pe care prozatorul basarabean o oferă, într‑o limbă de o rară frumuseţe.”. Apud Dicţionarul General al Literaturii Române. C/D. Coordonator general: Eugen Simion. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2004, p. 766. O observaţie validă a făcut Ion Simuţ în legătură chiar cu aceste apropieri critice: „critica de la Chişinău îl raportează pe Ion Druţă mai frecvent la Mihail Sadoveanu decât la Marin Preda”. În vol. Europenitatea romanului românesc contemporan. Oradea: Editura Universităţii din Oradea, 2008, p. 85.
[14] Ion Druţă, ed. cit, pp. 70‑71.
[15] Ibidem, p. 87.
[16] Vladimir Beşleagă, Zbor frânt, ediţia a VIII‑a, definitivă. Chişinău: Editura Cartier, 2013, 272 p.
[17] Alexandru Burlacu, Proza lui Vladimir Beşleagă. Hermeneutica romanului. Chişinău: Editura Gunivas, 2014, 132 p.
[18] Idem, p. 12.
[19] În aceeaşi carte, structurată didactic, Alexandru Burlacu schiţează şi o bibliografie critică a prozei lui Vladimir Beşleagă, cu critici şi istorici literari, de pe ambele maluri ale Prutului, care au avut contribuţii semnificative. La data apariţiei volumului (2014), bibliografia critică pe subiectul Beşleagă număra zeci de cronici şi studii literare, iar criticul român cu cele mai multe contribuţii era Ion Simuţ.
[20] Ion Simuţ, Europenitatea romanului românesc contemporan, ed. cit., p. 100.
[21] Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ed. cit., pp. 199‑200.
[22] Conform unei restituiri bibliografic‑editoriale, primul titlu al romanului ar fi fost Ţipătul lăstunului, la care scriitorul a renunţat în favoarea lui Zbor frânt. Această informaţie de istorie literară o oferă Aliona Grati: „Primul şi, deocamdată, singurul volum cu poezii al lui Vladimir Beşleagă a apărut în 2006, la Cartier, într‑o ediţie alcătuită de criticul literar Andrei Ţurcanu. Ţipătul lăstunului este o preluare a titlului abandonat la publicarea romanului Zbor frânt. Atunci scriitorul renunţase la această sintagmă frumoasă şi sugestivă tocmai pentru că i se părea prea poetică.”. Aliona Grati, în vol. Cronici în reţea, Iaşi: Editura Junimea, 2016, p. 181. În tabelul cronologic realizat de Alexandru Burlacu la volumul său Proza lui Vladimir Beşleagă. Hermeneutica romanului, titlul iniţial al romanului Zbor frânt diferă prin punerea lăstunului la plural: Ţipătul lăstunilor. V. Alexandru Burlacu, ed. cit., p. 7. Despre al doilea substantiv pus la plural vorbeşte scriitorul însuşi, care şi‑a tot „cântărit” cuvintele: „Titlul de lucru, cel notat în manuscris, e Ţipătul lăstunilor. După ce am prezentat manuscrisul la editură, după ce a fost făcută macheta, mi s‑a cerut să scriu un mic cuvânt introductiv. L‑am scris. Şi în drum spre editură mi‑a venit un gând că titlul este pretenţios… ţipător. Cuvântul ţipăt mi se păru prea direct. Am găsit un alt titlu şi editura l‑a acceptat. Poate că nici acesta nu e prea fericit. Nu ştiu de ce, dar aceşti doi r în zbor şi în frânt mi se părea că aduc o nuanţă de aspru, de dur, pe când dincolo în ţipătul şi lăstunilor cei doi de l parcă nu exprimau esenţa, atmosfera cărţii. Mi s‑a întâmplat să schimb şi titlurile altor cărţi. (…) Ţipătul lăstunilor îmi părea mie un titlu prea poetic pentru o carte ca aceasta…”. Apud Alexandru Burlacu, ed. cit., pp. 20‑21. În ambele variante, după cum se poate vedea, Beşleagă a renunţat la titlul iniţial din cauza poeticităţii sale.
[23] Andrei Ţurcanu înscrie apariţia romanului într‑un moment fast al romanului basarabean din timpul regimului trecut: „Zbor frânt, scris în 1965, a apărut în 1966, anul de graţie al romanului românesc basarabean postbelic.” În Proza lui Vladimir Beşleagă între bulversarea paternului şi mitologia maternului.
[24] Ion Simuţ l‑a apropiat pe Vladimir Beşleagă de Augustin Buzura, mai întâi printr‑o biografie „de scriitor incomod”, apoi prin confruntările dure cu Cenzura, iar la urmă prin chiar „sensibilitatea morală ultragiată ca problemă esenţială a omului”, din romanul Zbor frânt. Ion Simuţ, în vol. Europenitatea romanului românesc contemporan, ed. cit., pp. 95‑98.
[25] Sub raportul scriiturii, Beşleagă a fost comparat cu D.R. Popescu şi, într‑un context mai larg, cu Faulkner: „formula modernă evident proustiană şi faulkneriană” (Mihai Cimpoi, op. cit., p. 200); „în complexitatea sintactică a frazei narative, Vladimir Beşleagă concurează cu D.R. Popescu, N. Breban sau Augustin Buzura. E parcă mai apropiat de cel dintâi, în caracterul difuz şi oral al exprimării, în amestecul de timpuri şi senzaţii, având în comun, fără îndoială, o origine faulkneriană.” (Ion Simuţ, op. cit., p. 99).
[26] Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza. Bucureşti: Editura Fundaţiei PRO, 410 p. În sinteza lui Negrici este contextualizată şi apropierea prozei lui D.R. Popescu de cea a lui Faulkner: „La jumătatea anilor ‘60, primele traduceri din Faulkner produseseră – ne amintim – o puternică impresie cititorilor români, avizi atunci de nou şi de lumină. Nu e exclus ca la originea acestei depline sincronizări a romanului F cu proza modernă a secolului XX să fi stat şi contactul cu lumea cărţilor lui Faulkner, de care îl leagă pe autorul nostru câteva amprente stilistice” (p. 334).
[27] De altfel, Alexandru Burlacu include Nistrul în „sistemul de personaje” din roman, chiar dacă îl pune la finalul listei, după cele umane: „Este personajul fabulos cu destin pe potriva numelui.”. În vol. Proza lui Vladimir Beşleagă. Hermeneutica romanului, ed. cit., p. 39.
[28] Vladimir Beşleagă, ed. cit., pp. 63‑64.
Daniel Cristea‑Enache
