Vasile Muscă: Note privind condiţia etică a lumii de azi
Nu prea mai găsim timp unii pentru alţii şi nici să dăm cu adevărat atenţie celor care se petrec în jurul nostru. Suntem cu adevărat preocupaţi numai de noi înşine într-un subiectivism radical ce tinde să-l impună pe fiecare egoist în centrul lumii. Dar ceea ce facem noi altora când le întoarcem spatele ne fac şi alţii nouă tratându-ne cu aceeaşi indiferenţă. Viteza vieţii ne împiedică să sesizăm valoarea unică, să adâncim irepetabilul care se ascunde în fiecare dintre noi, şi în toate faptele existenţei
Trăsătura probabil cea mai caracteristică a modernităţii este aşezarea lumii sub semnul inconfundabil al unei permanente deveniri. Factorul decisiv, hotărâtor, l-a constituit Marea Revoluţie franceză de la 1789, care a trasat graniţa despărţitoare dintre aşa zisa „lume veche” – l’ancien régime – şi ceea ce prin 
opoziţie s-a putut numi „lumea nouă”. Sensul lumii vechi a fost stabilitatea, asigurată de un compromis politico-religios în care puterea emana de la persoana monarhului de drept divin ca reprezentant pe pământ al lui Dumnezeu din cer: „A sta pe loc, a evita orice schimbare care ar risca să distrugă un echilibru minunat: iată dorinţa perioadei clasice. Spiritul clasic în forţa sa, iubeşte stabilitatea, ar dori să fie stabilitatea însăşi.” Revoluţia franceză va muta lumea din loc pentru a o aşeza pe un alt făgaş, o pune în mişcare, în dezechilibrul care constituie motorul permanent al schimbării. Hegel, în Prelegeri de filosofie a istoriei, a salutat cu mult entuziasm evenimentul istoric al Revoluţiei franceze, drept „un minunat răsărit de soare” – „De când e soarele pe cer şi de când planetele se rotesc în jurul lui, încă nu s-a văzut ca omul să se orienteze după ce are doar în cap, adică după idee, construind realitatea în conformitate cu aceasta. Anaxagora a fost primul care a spus că νοῦς (noûs) guvernează lumea: abia acum însă omul a ajuns să recunoască faptul că ideea trebuie să guverneze realitatea spirituală. Acesta a fost deci un minunat răsărit de soare. Toate fiinţele raţionale au serbat această epocă. O emoţie sublimă a dominat în acel timp, un entuziasm al spiritului a cutremurat lumea, ca şi când abia acum s-ar fi înfăptuit împăcarea dintre divinitate şi lume.”
Schimbarea aceasta a ontologiei sociale prin trecerea de la stabilitate la instabilitate, de la echilibru la dezechilibru, într-un cuvânt de la existenţă la devenire a dus la elaborarea unui nou set categorial de înţelegere şi explicare a transformărilor produse. Se elaborează o nouă viziune a lumii având în centrul ei o logică a timpului. Vechea logică aristotelică era oarecum spaţială, conceptele sale se comportă mai degrabă ca nişte realităţi gândite spaţial între care se constituie relaţii ca între nişte figuri geometrice, de exemplu includere sau excludere. Logica aristotelică angajează ca fundal metafizic general stabilitatea substanţei. Noua logică hegeliană încorporează în aparatul ei conceptual ideea de timp ca adevărată dimensiune a lumii situată sub semnul devenirii. Timpul nu mai constituie cadrul exterior de desfăşurare a procesualităţii realităţii, ci reprezintă substanţa cea mai intimă a tot ceea ce există. Hegel a înţeles să nu mai încerce explicarea realităţii pornind de la categoria de existenţă, ci de la cea de devenire, care exprimă mai adecvat conţinutul realităţii din epoca sa.
***
Lumea modernă şi-a modificat coordonatele metafizice de bază, timpul şi spaţiul, datorită unui element component al ei, sosit în ea sub incidenţa progreselor tehnice tot mai de succes ale omului; este vorba de viteza proceselor în care omul se implică într-o măsură tot mai largă, prin acomodările sale tehnice. Trăim astăzi în „secolul vitezei” şi impactul ei asupra vieţii noastre zilnice este copleşitor. În reprezentările spaţio-temporale pe linia apriorismului kantian, spaţiul şi timpul, ca forme apriorice ale cunoaşterii poartă o încărcătură metafizică identică. Ele sunt universale, aceleaşi oriunde şi oricând şi omogene, aceleaşi în orice clipă şi în orice punct al lor. Cucerirea tehnică tot mai avansată a lumii face ca datorită factorului viteză, hotărâtor, omogenitatea timpului şi a spaţiului să se spargă. Viteza face ca diferenţele spaţiale (sus-jos, înainte-înapoi) şi cele temporale (succesiv-concomitent) să-şi piardă din importanţă, să nu mai conteze ca decisive. Datorită tendinţei de a creşte permanent viteza în timp, succesiunile tind şi ele să devină concomitenţe iar distanţele în spaţiu să devină tot mai reduse. Subordonarea tehnică a planetei permite ca din puncte spaţiale diferite să putem participa la nişte evenimente care se petrec aproximativ în acelaşi timp. Intervalele spaţio-temporale tind să se scurteze pentru a transforma totul în simultaneitate, în concomitenţe. Creşterea vitezelor afectează mai cu seamă condiţia timpului ca factor hotărâtor a ceea ce se întâmplă. Din cauza intervenţiei diferenţelor de viteză omogenitatea timpului se diluează până la dispariţie. Consecinţa e una paradoxală contrazicând o lege a fizicii clasice: se parcurg spaţii tot mai mari în timpuri tot mai mici. M. Heidegger va nota cu profunzime – „timpul nu mai e altceva decât viteză, instantaneitate şi simultaneitate, iar timpul ca istorie a dispărut din existenţa tuturor popoarelor.” Timpul, definit aristotelic ca numărare, unul după altul, din cauza vitezei mereu în creştere riscă să transforme totul într-un deodată în care distincţiile dispar. Efectele sunt în plan practic catastrofale. Tehnica cucereşte cu repeziciune până şi colţurile cele mai ascunse ale planetei pentru a le transforma în exploatări economice – spune Heidegger – din care natura este stoarsă până la ultima ei picătură. În plan teoretic, metafizic propriu zis, situaţia este şi mai gravă. Marea enigmă a existenţei, timpul îşi pierde misterul în miracolul vitezei. Noua reprezentare a timpului nu mai este în stare să asigure nici măcar consistenţa istoriei. Accelerarea proceselor vieţii, a vitezei lor, face să nu mai avem istorie în sensul consacrat al termenului ca schelet temporal stabil a ceea ce se întâmplă.
***
Sub forma ei ca grabă – toţi ne aflăm astăzi într-o permanentă grabă – viteza s-a instalat şi în viaţa noastră de zi cu zi ca factor hotărâtor. Consecinţele sunt şi de data aceasta devastatoare. Graba ca dereglare temporală constituie azi principalul duşman al spiritului şi al aprofundării spirituale. Ea este factorul care tinde să golească istoria considerată înainte terenul predilect al manifestării libertăţii spiritului (Hegel), de conţinutul ei specific, „Nici istoria nu este numai o istorie a spiritului, nici spiritul nu este pur şi simplu istorie. Pe de altă parte, nici istoria nu este numai o istorie a spiritului, nici spiritul nu pur şi simplu istoricitate… Omul este fiinţă spirituală, singura de acest fel pe care o cunoaştem. El nu este, cu siguranţă, „numai” fiinţă spirituală, ci chiar „şi” o fiinţă esenţialmente spirituală, căci o fiinţă fără spirit nu are nici o istorie.” Termenii vechii ecuaţii instituită de filosofia clasică, istorie şi spirit îşi pierd semnificaţia.
***
Grabei care s-a instalat în viaţa noastră, în plan auditiv îi corespunde dezordinea sonoră, zgomotul. Cu cât viteza a tot ce se întâmplă în jurul nostru creşte, este mai intens şi zgomotul produs, încât astăzi trăim într-un adevărat vacarm, haosul sonor ne invadează din toate direcţiile. Invocarea liniştii ca în celebra poezie a lui Goethe „Wanderers Nachtlied” – este o invitaţie la a medita asupra tăcerii definitive şi totale a morţii:
„Warte nur, balde
Ruhest du auch!”
Odată cu viteza vieţii sporeşte şi acompaniamentul ei auditiv, ce transformă lumea într-un haos sonor, într-un mare zgomot. Muzica contemporană ce pare să fi admis în programul ei distrugerea melodiei ne-o dovedeşte din plin: ea nu reuşeşte decât să surprindă un ecou din fundalul sonor al lumii de azi.
Pentru a-ţi face auzit mesajul în aceste condiţii acustice speciale trebuie să poţi acoperi cu glasul tău zgomotele lumii. Să vorbeşti, cu alte cuvinte, puternic. Este ceea ce a încercat încă din secolul al XIX-lea Nietzsche – să filosofeze cu ciocanul, pentru a fi auzit de cei prezenţi care, de fapt, nu reprezintă, publicul său, ce se ascunde încă în viitor şi urmează abia să vină. Pentru ca mesajul filosofiei sale să străbată în viitor, el trebuie să întreacă în intensitate zgomotele prezente ale lumii. A face filosofie înseamnă pentru Nietzsche a proceda zgomotos, cu ciocanul pentru a acoperi, cum spune în altă parte, în Zarathustra, bâzâitul muştelor din piaţa publică. A filosofa cu ciocanul constituie o specie specială a filosofării care se adresează auzului, „urechilor dionisiace” (şi care are urechi să audă, pare să fi spus cu mult înainte Heraclit din Efes într-unul din fragmentele sale) şi nu văzului, „ochilor platonicieni”, orientaţi către contemplarea ideilor. Adept al acestui mod zgomotos de a face filosofie cu ciocanul, urechea fin educată muzical încă din copilărie a lui Nietzsche resimte ca o permanentă suferinţă zgomotele lumii în care trăieşte. Obsesia muzicală a celui care a declarat că fără muzică viaţa nu merită trăită este doar replica conştiinţei sale la agresiunea sonoră a zgomotelor lumii.
***
Condiţia omului modern pe care Hartmann o analizează cu minuţiozitate pe numeroase pagini ale Eticii sale este afectată puternic de această performanţă extraordinară a vitezei în creştere permanentă în lumea de azi. Graba constituie un îndemn la, dacă nu chiar obligaţia de, a fi superficial. „Viaţa omului de astăzi, nu este favorabilă unei aprofundări. Ea duce lipsă de linişte şi contemplare, este o viaţă lipsită de tihnă şi grăbită, o încercare fără ţel şi sens. Cine stă o clipă liniştit, în clipa următoare este depăşit. Şi aşa cum sunt cerinţele vieţii exterioare tot astfel se aleargă după impresii, trăiri şi senzaţii.” Suntem obligaţi să trăim doar blocaţi la suprafaţa lucrurilor fără dorinţa şi nici putinţa de a intra în adâncul lor. „Trăim din senzaţie în senzaţie. Puterea noastră de penetrabilitate se aplatizează, sentimentul de valoare se toceşte în goana după senzaţional.” Senzaţionalul pare a fi hrana spirituală preferată a omului modern.
Omul modern este suspendat într-o indiferenţă de factură stoică, rece, în faţa lumii, într-un nou nihil admirari din care poate fi scos temporar doar de nevoia pur omenească de a admira. Omogenizarea datorată vitezei mereu în creştere a cursului vieţii îi oferă doar cu mare zgârcenie omului de azi prilejuri de a ieşi din indiferenţa banalităţilor zilnice. „De te îndeamnă, de te cheamă/Tu rămâi la toate rece” – este îndemnul stoic de viaţă şi al lui Eminescu. Dar goana permanentă după nou pentru a evita capcana plictiselii nu-i poate satisface omului nevoia sa organică de a admira. Sub acest aspect pare mai degrabă sortit sărăciei şi goliciunii. „Omul modern nu este numai un grăbit neobosit, el este totodată şi un apatic, un blazat pe care nimic nu-l mai înalţă, nimic nu-l mai zguduie din interior. În cele din urmă, el mai are pentru toate doar un zâmbet ironic cam obosit. El face, în fine, chiar o virtute din adânca sa stare morală. Nil admirari, incapacitatea sa de a admira, a uimi, a se entuziasma, a se teme, o consideră o atitudine statică, voită a vieţii.”
***
Graba ca trăsătură a vieţii nu permite privilegierea unor anumite momente scoase din curgerea lor monotonă în mare viteză. Oprirea în loc în faţa unor asemenea clipe pentru a gusta din farmecul lor trecător, acel îndemn goethean „Verweile doch, du bist so schön”, este cu neputinţă. Este ceea ce în Etica sa, N. Hartmann numeşte „trecerea pe lângă ceva”, situaţii de viaţă, întâmplări, persoane. Întâlnirea zilnică cu acestea, de fiecare dată altele în trecerea vieţii şi care formează farmecul vieţii se transformă într-o plicticoasă curgere monotonă lipsită de evenimente. A trece indiferenţi unii pe lângă alţii, oameni şi fapte, împinşi din spate de viteza tot mai mare a vieţii, de iuţeala şi graba evenimentelor, constituie, poate, caracteristica cea mai negativă a existenţei noastre. Nu prea mai găsim timp unii pentru alţii şi nici să dăm cu adevărat atenţie celor care se petrec în jurul nostru. Suntem cu adevărat preocupaţi numai de noi înşine într-un subiectivism radical ce tinde să-l impună pe fiecare egoist în centrul lumii. Dar ceea ce facem noi altora când le întoarcem spatele ne fac şi alţii nouă tratându-ne cu aceeaşi indiferenţă. Viteza vieţii ne împiedică să sesizăm valoarea unică, să adâncim irepetabilul care se ascunde în fiecare dintre noi, şi în toate faptele existenţei. „Oare întreaga mare dezamăgire generală a vieţii nu constă tocmai în aceasta – se întreabă N. Hartmann – să plecăm cu mâna goală, cu inima plină de dor, să fii în zadar prezent pentru alţii, să fii respins, să nu fii văzut, simţit, „reflectat şi apreciat de către aceştia.” Forma cea mai dureroasă a acestui refuz se petrece în relaţia deschiderii maxime, absolute către celălalt, care este iubirea când ea nu e împărtăşită reciproc. „Dacă iubeşti fără să speri/ De-a fi iubit vreodată/ Se-ntunecă de lungi păreri/ De rău viaţa toată” (M. Eminescu). Or, tocmai dimpotrivă, frumuseţea şi consistenţa vieţii constă din felul în care reuşim să ne ocolim, să ne evităm unii pe alţii sau din întâlnirile extraordinare unii cu alţii care ne îmbogăţesc pe noi şi viaţa noastră (Anton Dumitriu, Cartea întâlnirilor admirabile).
