Centenarul Constituţiei României Mari. Evaluări, îngrijorări şi speranţe
„Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil. Teritoriul României este nealienabil.”
Constituţia României din 1923, art. 1‑2
Constituţia adoptată de Parlament şi promulgată de Regele Ferdinand I la data de 28 martie 1923, publicată apoi în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923, a consacrat juridic desăvârşirea procesului de formare a statului naţional unitar român, ea fiind piatra de temelie a democraţiei constituţionale. După o scurtă perioadă de aplicare, din 1930 a fost supusă revizuirilor carliste, pentru ca la 11 februarie 1938 să fie abrogată şi înlocuită cu legea fundamentală a regimului de dictatură personală.
Un monument al constituţionalismului românesc
Valorificând experienţa constituţională europeană avansată de până atunci şi cadrul stabilit la 1866, Constituţia României Mari a reprezentat o operă de sinteză, realizată pe baza unei ample dezbateri naţionale, la care au participat profesorii de drept constituţional din centrele universitare ale ţării reîntregite – Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, cărora li s‑au alăturat sociologi, istorici, economişti. Au fost elaborate şi publicate patru anteproiecte, exprimând tot atâtea curente politice. Merită apreciate contribuţiile deosebite ale profesorului Constantin G. Dissescu şi prelegerile susţinute de Dimitrie Gusti. Lui Nicolae Iorga i se datorează definiţia constituţională a României ca stat naţional unitar, Regele Ferdinand şi prim‑ministrul său, Ion I. C. Brătianu, având un rol decisiv în finalizarea reformei constituţionale, o reformă prin care s‑a putut materializa politica de dezvoltare „Prin noi înşine”.
Pactul fundamental proclama România ca stat naţional unitar şi indivizibil, teritoriul fiind inalienabil. Erau garantate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, fără deosebire etnică, de limbă sau religie, egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor, libertatea conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului. A fost instituit votul universal, egal, direct obligatoriu şi secret. Un progres în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti îl reprezenta şi faptul că acestea erau trecute enunţiativ, nu limitativ. În planul „drepturilor sociale”, se recunoştea „egalitatea femeii cu bărbatul înaintea legilor”, precum şi libertatea muncii lucrătorilor. Constituţia aducea o avalanşă de prevederi modernizatoare, de mare importanţă şi astăzi, de la introducerea de noi dispoziţii vizând controlul bugetului, al banului public, la răspunderea materială a miniştrilor şi funcţionarilor, în vederea limitării abuzurilor administrative. O atenţie specială a fost acordată rezolvării problemei minorităţilor prin recunoaşterea dreptului acestora de a folosi limba maternă în administraţie şi justiţie, libertăţii religioase şi egalitatea pentru toate confesiunile. Cu această ocazie, au fost incluse şi prevederi cuprinse în Rezoluţia de Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.
Statul român nu se mai putea limita doar la atribuţii de ordin politic, ci trebuia să devină un factor de orientare şi de coordonare a vieţii economice, sociale şi culturale, de dezvoltare a ţării reîntregite. Astfel, au fost introduse principii noi, precum cel al naţionalizării bogăţiilor subsolului, în scopul valorificării lor în interes general. Ion C. Filitti arăta că dreptului de proprietate, în noile condiţii, capătă o puternică funcţie socială, naţionalizarea subsolului, iniţiată în vederea exploatării minelor, urmând să se facă „în folosul naţiunii şi al statului român”. De asemenea, se urmărea evitarea acaparării avuţiilor, „în special a petrolului de către finanţa internaţională”.
Prin organizarea României ca stat unitar, cu un regim politic democratic şi de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, Constituţia României Mari a fost un factor de promovare a unităţii şi identităţii naţionale, un act de creaţie juridico‑instituţională naţională, o sinteză de elemente politice, juridice şi sociale, de tradiţii şi experienţe europene în vederea construirii şi afirmării specificului românesc, a statalităţii noastre moderne, de tip european.
Desuveranizarea României, pas cu pas
Construcţia statului naţional modern român începută în 1859 a cunoscut un proces continuu, trecând prin reformele modernizatoare din timpul lui Alexandru Ioan Cuza, prin cele două aşezăminte constituţionale, din 1866 şi 1923, prin desăvârşirea unităţii naţionale în 1918, prin procesul ulterior de integrare, modernizare şi dezvoltare. În anii din urmă s‑a uitat cu totul că la temelia edificiului nostru naţional numit România se află şi jertfa de sânge pentru ceea ce numim suveranitate, fără de care statul nu există. În Războiul de Independenţă şi cele două războaie mondiale s‑a plătit un tribut de sânge pentru a avea independenţă şi suveranitate, pentru a ne croi singuri destinul. Dacă prin Constituţia din 1991 calea deschisă în 1923 părea a fi reluată, după 2002 aceasta a fost rătăcită, manifestându‑se fenomenul desuveranizării, Constituţia în vigoare fiind încălcată sistematic. Astfel, proiectul paşoptist numit România, proiectul statului naţional român suveran şi independent, a fost înlocuit cu proiectul statului bine eşuat. Când legea supremă într‑un stat, Constituţia, este afectată în favoarea unei voinţe suprastatale, vom constata un proces de desuveranizare, adică o cedare neforţată a suveranităţii. O astfel de situaţie au cunoscut Principatele în perioada fanariotă. Nu este nevoie de demonstraţii savante pentru a arăta că statul fără suveranitate este unul aservit, având o existenţă formală. Procesul desuveranizării a început cu privatizările frauduloase a unor întreprinderi strategice, precum Petrom, cu înstrăinarea resurselor subsolului, deşi Constituţia spunea altceva la articolul 136.3, iar la articolul 135.2d preciza clar că „Statul trebuie să asigure exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional”. Pas cu pas, legislaţia a fost modificată în favoarea unor entităţi străine. Aşa am ajuns fără economie naţională, adică fără suveranitate. Geografia economică a României a fost înlocuită cu geografia dezindustrializării, a sărăciei şi depopulării. Politica înstrăinării unor resurse strategice, precum petrolul şi gazele, a dus la criza actuală, la lipsa resurselor bugetare pentru domenii precum Educaţia şi Sănătatea. Dintr‑un program de sprijinire a refacerii economiei după criza provocată de pandemie, PNRR‑ul a fost transformat într‑un program de guvernare al Bruxelles-ului în România, într‑un instrument de federalizare a UE, fondurile fiind acordate pe criterii politice, nu economice. Pasul decisiv în direcţia desuveranizării a fost făcut anul trecut când, după 145 de ani de independenţă, în Senat s‑a votat ca judecătorii să poată trece peste deciziile Curţii Constituţionale a României şi, implicit, peste Constituţia României, ceea ce însemna renunţarea la supremaţia ei în justiţia naţională, fapt echivalând cu negarea valorilor fundamentale care definesc identitatea noastră naţională. În ciuda apelurilor făcute, senatorii nu au conştientizat importanţa votului, nu au înţeles că miza era însăşi existenţa României ca „stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, după cum spune Constituţia la articolul 1. Prin aceasta, orice judecător, într‑o speţă civilă, spre exemplu, privind restituirea de proprietăţi, poate aplica o lege de aiurea ca fiind europeană sau poate susţine că România nu mai este „stat naţional unitar”, textul constituţional putând fi interpretat ca „antieuropean”. Prin pierderea pe nesimţite a suveranităţii naţionale, asistăm sideraţi la momentul istoric al pierderii statalităţii României.
O moştenire risipită, un model ignorat
Constituţia din 1923 rămâne un model nu numai pentru noi, ci şi pentru naţiuni aflate la început de drum, precum cea ucraineană. Când în 1918, după secole de stăpânire străină, Transilvania se unea cu România, a fost făcută promisiunea asigurării drepturilor fireşti minorităţilor, drepturi de care majoritatea românească nu a beneficiat în secolele când respectivele minorităţi făceau legea în provincie. Filosofia politică românească a toleranţei a fost exprimată de Iuliu Maniu în formula conform căreia românii nu vor ca din asupriţi să devină asupritori. Modelul românesc ar trebui studiat cu mare atenţie de autorităţile de la Kiev, atunci când se hazardează în politica epurării etnice. În loc de promovarea valorilor europene, prin Legea minorităţilor se lasă impresia că o ştafeta nevăzută a fost preluată de naţionaliştii de la Kiev de la imperialismul dualist austro‑ungar, ţarist şi sovietic. Românii nu pot uita politicile de deznaţionalizare forţată din perioada stăpânirilor străine. Nu am uitat când generalul Kutuzov spunea că „Nu voi lăsa românilor decât ochii ca să plângă!”, ori când generalul Adolf Nikolaus von Bukow ordona distrugerea mănăstirile ortodoxe cu tunurile. Nu au dispărut din istorie legile contelui Apponyi de maghiarizare completă a românilor din Transilvania, nici rusificarea din perioada sovietică. Cum bine arăta Mircea Florian în „Recesivitatea ca structură a lumii”, scopul nu scuză mijloacele, pentru că un scop nobil nu poate fi atins cu mijloace contrare naturii lui. Oricum am privi lucrurile, persecuţiile rămân persecuţii, indiferent de cauzele măreţe invocate de propaganda de război. Este totuşi greu de crezut că oficierea liturghiei în limba română în bisericile şi mănăstirile ortodoxe din Bucovina de Nord, ori învăţământul în limba română în şcolile din Cernăuţi, ar putea duce la victoria ruşilor pe frontul din Donbas, iar respectarea drepturilor minorităţilor ar fi fatală rezistenţei Ucrainei. De fapt, tocmai politica de anulare/anihilare a minorităţilor este de natură să servească propagandei putiniste şi radicalizării ruşilor, nu construcţiei statului democratic ucrainean.
Constituţia din 1923 a avut drept funcţie majoră integrarea statală pe baza principiul autodeterminării naţiunilor. Prin sistemul juridico‑instituţional modern creat, locuitorii provinciilor româneşti au primit garanţii solide pentru un viitor prosper şi democratic în cadrul statului naţional român. Constituţia României Mari a fost apreciată drept una dintre cele mai moderne şi democratice legi fundamentale din Europa acelui timp. Spiritul şi principiile ei sunt de mare actualitate şi importanţă, moştenirea sa fiind extrem de preţioasă, impunându‑se a fi valorificată.
■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Constantin Toader
