Piteşteanul NICOLAE OPREA are faţă de autorii despre care scrie o atitudine obiectivantă, de explorator literar sobru, disciplinat şi temător de a intra în desişuri neverificate, dar bine pregătit în bibliotecile de tip tradiţional, ceea ce înseamnă că el nu agreează aventurile critice hazardate sau jocul liber al ipotezelor hermeneutice şi nici nu prea opreşte asupra unor cărţi care l‑ar duce înspre asemenea ispite alexandrine, în pofida faptului că este autorul unei lucrări fundamentale dedicate mitologizărilor intrinseci din spaţiul ficţional românesc, intitulată Provinciile imaginare (1993), neîntrecută până astăzi. I se adaugă alte volume cu care Puncte de reper în istoria literaturii române (Ed. LIMES, Floreşti‑Cluj, 2022) intră direct în rezonanţă, lăsând impresia că ar face parte dintr‑un atelier care le precede: unul despre Macedonski în 1999, despre I.D. Sîrbu în 2000, despre V. Voiculescu doi ani mai târziu şi unul despre Literatura „Echinoxului” în 2003, plus o carte substanţială dedicată Şcolii de la Târgovişte acum doi ani, consecvenţa lor şi regularitatea sintezelor indicând calitate incontestabilă convertită în notorietate.
Ca istoric literar, baza de lucru a lui N. Oprea o reprezintă fişa de lectură scrupulos cartografiată, cu ajutorul căreia i se stabileşte scriitorului o biografie şi un spaţiu de orientare în istoria literaturii române, i se selectează o etichetă validată de exegeză („filologul cu pregătire clasică Cezar Papacostea”; „neobositul Perpessicius”, „filosoful‑eminescolog Constantin Noica”), i se enumeră temele pe care le‑a abordat (ca de pildă „motivul fântânii”, al muntelui etc.) şi, nu în ultimul rând, apartenenţa la diferite curente sau tendinţe literare.
Nu e, aşadar, deloc de mirare că suprastructura critică a medalioanelor concepute de către istoricul literar argeşean în volumul de faţă se limitează la exegeza „canonului” sfinţit de numele consacrate, cel mai tânăr (şi singurul) nume de intelectual ce coboară sub vârsta lui N. Manolescu şi a lui I. Negoiţescu, pomenit aici, fiind cel al lui Sorin Antohi, cu Utopica din 1991, dacă o excludem pe Ioana Em. Petrescu şi pe autoarea unei lucrări de doctorat citată în treacăt, sau dacă facem abstracţie de secţiunea finală a volumului, dedicată aniversării semicentenare a Echinoxului, unde, în mod inevitabil, apar şi câteva nume ce aparţin promoţiilor mai noi ale revistei. Deşi participativă pe alocuri, abordarea de ansamblu a capitolului tinde înspre distanţare, indicând şi faptul că N. Oprea e omul care filtrează imprevizibilul vieţii prin disciplina cotidiană a bibliotecii, ale cărei etichetări sistematizatoare i se par întotdeauna o garanţie de seriozitate decantată din taximonie.
E reprezentativă, în acest sens, circumspecţia cu care el aminteşte de percepţia distorsionantă a unor lucrări de după 1989 dedicate comparaţiei dintre Cenaclul de Luni şi echinoxism, în care „lunediştii” sunt lăudaţi pentru radicalismul lor protestatar de dinainte de Revoluţie, în timp ce clujenilor li se rezervă compasiunea de a fi rămaşi blocaţi în „estetismul neangajat, caduc, alexandrin” şi livresc al zonei (citatul îi aparţine lui Dinu Flămând). Însă, dacă tot a invocat‑o, ne‑am fi aşteptat ca Nicolae Oprea să ia şi atitudine critic‑explicativă în privinţa ei, măcar în calitate de fost redactor şi cronicar literar al Echinoxului, numai că n‑o face, preferând să rezolve dilema prin delegaţie, adică pasând‑o în curtea lui Adrian Popescu, respectiv în aceea a deja citatului Dinu Flămând, cu care nu se lămuresc prea multe.
E îmbucurător, pe de altă parte, că N. Oprea include în calupul echinoxist şi câteva rânduri despre memorabila întâlnire dintre membrii Cercului literar de la Sibiu şi echinoxişti din data de 13 aprilie 1973, de la Facultatea (pe atunci) de Filologie din Cluj, prilej cu care el ne dezvăluie şi faptul că pe vremea studenţiei ţinea un jurnal, etichetat concesiv drept „boală a tinereţii”, dar din care ar fi interesant să se publice selecţii semnificative, cu atât mai mult cu cât, cu minime excepţii ocazionale, cum ar fi cazul lui Augustin Pop sau călătoria lui Virgil Podoabă în Italia, nu sunt consemnate, după ştiinţa mea, pagini de jurnal intim publicat de către optzeciştii clujeni, deşi există declaraţii că ei nu s‑au ţinut departe de această utopie. În privinţa prezenţei din ’73 a cerchiştilor la Cluj, când ei au sărbătorit trei decenii de la constituirea grupării – „împreună cu Echinoxul şi nu cu redactorii celor două reviste profesioniste din Cluj, Tribuna sau Steaua”, aşa cum precizează Nicolae Oprea –, ar fi de menţionat numeroase detalii de un sublim neverosimil, estetizant, cum a fost costumul de catifea mov în care a apărut I. Negoiţescu, însă întâlnirea nu a avut loc într‑o „aulă” a facultăţii, ci într‑o sală relativ meschină, ticsită de lume, improprie, „regia” din fundal prevăzând şi alte „strâmbe” subtile, cum a fost absenţa celor din conducerea facultăţii şi a câtorva profesori pe care ni s‑ar fi părut normal să‑i vedem acolo, sau „delegarea” unor literaţi agreaţi de cele două reviste „profesioniste”, pentru a pune întrebări menite să sugrume magia reuniunii (ceea ce nu s‑a reuşit).
Carte de atelier fiind, Puncte de reper în istoria literaturii române se structurează în patru secţiuni distincte, marca dominantă fiind aceea a istoricului literar echidistant, care păşeşte pe terenuri sigure, dublat de un critic care lucrează exclusiv de pe poziţia selectorului de valori şi idei consacrate. Fişele pot constitui un reper util pentru oricine (Eminescu, Blaga, L. Rebreanu, M. Sadoveanu, istoriile noastre literare de după 1989, respectiv cenzură etc.), disponibilitatea sintetizatoare a criticului lucrând la turaţie maximă în abordările analitice de largă respiraţie, cum este aceea dedicată „Nocturnelor” lui Macedonski, unde, după stabilirea reperelor de încadrare (influenţa lui Alfred de Musset, parnasianism, simbolism etc.), criticul demonstrează, cu suficiente exemple relevante, logica duală a gândirii macedonskiene, comună, măcar prin contagiune ‑ am adăuga noi ‑, cu decadentismul de sfârşit de secol XIX şi cu ezoterismul, despre legătura lui Macedonski, respectiv a Literatorului cu Al. Bogdan‑Piteşti, care a organizat, în 1898, vizita lui Sar Péladan la Bucureşti, vorbind între alţii şi Constantina Raveca Buleu în Splendor singularis. Studii despre esoterism. Nicolae Oprea rostuieşte perfect coordonatele duale ale imaginaţiei macedonskiene (două feluri de nopţi, albă, respectiv neagră, două căi de abordare a Absolutului, cea sublimă şi cea grotescă), reconsideră Noaptea de ianuarie, scrie despre cele „două ipostaze” ale psihologiei macedonskiene, cea „sceptică şi dezabuzată”, respectiv cea „vitalistă, sau revoltată şi reformatoare”, însă medalionul pare să evolueze înspre un Macedonski mai degrabă tras înapoi, înţeles în cheie tradiţională, mai puţin inovator şi atipic decât a fost el în realitate, mai ales că, iată, despre condiţionarea ezoterică a „nopţilor” macedonskiene a scris şi Radu Cernătescu în Literatura luciferică.
Ceva similar se întâmplă şi în textul dedicat „romanului sadovenian al călătoriei iniţiatice” (Creanga de aur), despre care se ştie că a fost unul al angajamentului ezoteric, N. Oprea menţionând el însuşi iniţierea lui M. Sadoveanu în francmasonerie. Nu intrăm în detaliile diferendului cu Jean Pangal şi în cele al secesiunii masonice române din decembrie 1932, însă apartenenţa lui Sadoveanu la masonerie era, pe vremea respectivă, un fapt de notorietate publică, ceea ce ne determină să presupunem că nu mărturisirea de penitenţă corectivă pe care N. Oprea o citează („Practica mea personală este ortodoxia”) a fost aceea care a contribuit la subaprecierea critică a romanului („Cred că asemenea mărturisiri despre adeziunea la societatea iniţiatică şi simbolică au influenţat negativ opinia critică a vremii”, p. 70) şi la ignorarea sa de către G. Călinescu, ci lipsa disponibilităţii speculative a criticilor, care ar fi permis o evaluare justă a mesajului spiritualist al cărţii, în acord cu intenţiile autorului.
Lectura lui N. Oprea reprezintă o ilustrare perfectă a fenomenului. Dacă el spune că, printre alte impulsuri sincretice ale romanului (Pârvan, Blaga, dacismul, zamolxismul), s‑a aflat şi „spiritul esoterismului Masoneriei”, devine dificil de înţeles de ce criticul nu a încercat până la capăt şi o lectură ezoterică de tip universalist, decriptând mitologiile spiritualiste şi simbolurile ascunse în cheia cărora Sadoveanu a trăit şi a gândit cartea. De exemplu, probabil că Muntele Om din roman, sediul „neamului oamenilor bălani”, nu este Masivul Omul din Bucegi, aşa cum concesiv se prezintă la pag. 72 ca fiind „identificat de unii cercetători”; aş înclina, în schimb, înspre silaba sacră OM a hinduismului, mai cu seamă că e şi locul în care toate culorile devin albe („neamul oamenilor bălani”), acesta fiind un scenariu regresiv prezent inclusiv în Gnoză, deopotrivă cu motivul „nunţii spirituale”, bine decriptat de autor, dar pus pe seama interdicţiei „iubirii trupeşti”, pe filiera eminesciană clasică a „hyperionizării” pe care a lansat‑o Marin Mincu.
Secţiunea a doua a volumului propune fişe de lectură de bună factură dedicate lui Arghezi, Blaga, Bacovia, Pillat, Ion Vinea, Vasile Voiculescu şi Gellu Naum, revelaţia parţială constituind‑o partea a treia, împărţită între mici studii dedicate literaturii române clasice cu substrat utopic (I.L. Caragiale, I. Ghica, V. Voiculescu, I.D. Sîrbu) şi câteva cazuri de experienţă concentraţionară atroce (din nou V. Voiculescu şi I.D. Sîrbu, plus Paul Goma şi Petru Dumitriu), această secţiune reconfirmând pe alocuri, într‑o cheie sufletească personală, ataşamentul lui Nicolae Oprea faţă de regiunea în care trăieşte, evocată şi în două texte anterioare, cel dedicat lui Liviu Rebreanu (Laboratorul de creaţie de la Valea Mare) şi cel în care se vorbeşte despre Ion Pillat (Poezia toamnei argeşene). S‑a scris enorm, după 1989, despre utopie şi distopie la noi şi aiurea, tema constituind unul dintre domeniile de predilecţie ale doctoratelor şi colocviilor academice de profil. N. Oprea îl reţine doar pe Sorin Antohi, dar e reconfortant să constaţi că o revenire la Insula Prosta a lui Ion Ghica sau Lobocoagularea frontală a doctorului V. Voiculescu e mereu binevenită. Lipseşte, întrucâtva, curioasa nuvelă Spiritele anului 3000, de Take Ionescu (1875), pentru a întregi o serie tematică inaugurală căreia îi aparţine şi Victor Anestin.
Ultima secţiune a volumului, dedicată Cercului literar de la Sibiu, conţine şi o reconstituire dramatizată a istoriei grupării (Utopia „Euphorion”), care reprezintă şi un indiciu al disponibilităţii lui N. Oprea de a reficţionaliza ludic segmente de istorie literară, distanţându‑se, preţ de câteva licenţe, de climatul poate excesiv de catedratic al exegezei pe care o frecventează.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
