Educaţia este şi a fost totdeauna o carte fără sfârşit. Nimeni, niciodată nu poate afirma că le ştie pe toate. Orice zi ne poate oferi o nouă lecţie de viaţă, indiferent de vârsta pe care o avem. În calitate de elev/ student eşti permanent actorul ghidat de dorinţa de a afla cât mai multe lucruri, de a acumula cât mai multe cunoştinţe în vederea reuşitei la examenele vieţii. În calitate de profesor, eşti regizorul ce poate realiza un film bun, poate îndruma o echipă de actori extraordinari ce promit un viitor de excepţie.[1] „Realitatea educaţională românească” se află în continuă transformare. Este supusă necontenit unor schimbări bulversante, incoerente sau indecise pentru cei puşi s‑o facă, dar şi pentru beneficiarii ei. E un „şantier permanent”[2], remarca Constantin Cucoş înainte de declanşarea pandemiei de coronavirus.
Până acum trei ani, auziserăm că erau universităţi din afara ţării care aveau programe ce se desfăşurau doar în online şi răsleţ în ţară. Odată cu răspândirea virusului Sars‑Cov 2 şi ca măsură de protecţie pentru copiii şi tineri, învăţământul românesc a fost nevoit să pătrundă mai mult în ceea ce înseamnă predarea şi învăţarea online. Cu siguranţă că toţi am gândit că este cea mai bună soluţie, având în vedere că nu ştiam cu ce ne confruntăm nici noi şi nici medicii care, în ciuda acuzelor şi jignirilor venite din partea unora, depuneau eforturi inimaginabile pentru salvarea vieţilor. Da, putem spune că decizia luată de Ministerul Educaţiei de a închide şcolile fizic şi a suspenda cursurile faţă‑n faţă şi a trece „şcoala” în mediul online venea ca o recunoaştere a gravităţii situaţiei prin care treceam şi ca o măsură de responsabilitate faţă de tânăra generaţie. Însă toate acestea au forţat sistemul învăţământului să se reorienteze către noi metode de comunicare, astfel încât să asigure continuitate învăţării. Dacă până la momentul respectiv utilizarea calculatorului era o practică pentru profesorii mai tineri, cu scopul unor prezentări mai dinamice, iar elevii şi studenţii îl foloseau pentru că le uşura partea de cercetare, având acces la mult mai multe informaţii, iată că acum utilizarea calculatorului devine o necesitate în condiţiile dezvoltării şi continuării studiilor.[3] Aşadar, având în vedere secolul în care trăim şi faptul că dezvoltarea tehnologiei ne‑a ajutat şi ne‑a uşurat munca în multe aspecte şi domenii, am fi zis că suntem pregătiţi să facem faţă unei schimbări în mediul online, că nu suntem străini de tehnologie, că am înţeles rolul şi scopul cunoaşterii şi acumulării informaţiilor venite în această etapă a şcolarizării, prin diferitele instrumente pe care tehnologia ni le‑a pus la dispoziţie.
În era digitală în care trăim, paradigma cunoaşterii trebuie să fie una a dialogului, educaţia trebuie să meargă dincolo de intrumentele culturale specifice, dar fără a fi redusă la abstracţia oferită de psihologia cognitivă. Dezvoltarea educaţiei în direcţia dialogului nu poate fi decât rezultatul unui mod de predare‑învăţare‑evaluare la un nivel de conceptualizare mai ridicat decât în trecut. Pentru că dialogul presupune deschidere, lărgirea orizontului şi adâncime, acest mod de învăţare este atât o direcţie individuală pentru elev, cât şi una socială pentru şcoală ca întreg.[4]
Totuşi, eram pregătiţi pentru o asemenea provocare? O provocare care s‑a dovedit a fi atât pentru elevi/ studenţi, cât şi pentru profesori. Cunoşteam noi tehnici şi metode pentru ceea ce însemna predarea în online? Evident că nu, unii poate aveau doar idee, pentru că şcoala din România mereu a mers în sistem clasic. Am asistat la situaţii în care profesorii nu ştiau cum să pornească o sesiune video, iar elevii şi studenţii se ascundeau în spatele unei camere oprite. Dacă nu exista interactivitate nu ştiai cine mai e cu adevărat prezent sau doar a lăsat sesiunea deschisă şi a plecat. Cu bune, cu rele, să spunem că s‑a încercat salvarea unor ani de studii, dar care au fost şi sunt costurile azi?
Brian Tracy spunea că „dacă vrei să faci un lucru, vei găsi o cale. Dacă nu vrei să‑l faci, vei găsi o scuză”.[5] Cam aşa s‑au întâmplat lucrurile şi în sistemul de învăţământ din România, pus în faţa unei situaţii de criză. Experţii ne‑au avertizat cu privire la efectele psihologice asupra copiilor şi tinerilor, lipsa de socializare, înstrăinarea, instalarea depresiilor etc., dar „şcoala” cu toate atributele sale (mediu pentru dezvoltare, izvor de educaţie şi cultură, responsabilitatea elevilor şi studenţilor, pregătirea pentru viaţă) şi‑a mai împlinit aceste calităţi în toată această perioadă? Au ştiut profesorii să‑şi adapteze programele, să se reinventeze pentru a nu pierde legătura cu elevii şi studenţii? Au continuat elevii şi studenţii să se raporteze la „şcoală” cu responsabilitate şi rigoare aşa cum o făcuseră până atunci?
Au existat profesori care s‑au dedicat meseriei şi au schimbat metodele de predare, s‑au reinventat de dragul profesiei de dascăl şi pentru a ţine viu interesul pentru studiu al elevului/ studentului. În egală măsură trebuie să recunoaştem că această perioadă a fost şi ca un test pe care multe cadre didactice l‑au picat şi nu au reuşit să meargă mai departe reinventându‑se. De cealaltă parte nu putem să nu remarcăm faptul că şi elevii, şi studenţii s‑au împărţit în două categorii: unii care nu au pierdut din vedere rolul şi scopul pe care şcoala îl are în viaţa lor şi au depus eforturi pentru a nu rămâne cu goluri în informaţii şi pentru a face faţă noului sistem de învăţare, iar alţii care au crezut că este o altfel de „vacanţă”, mulţumindu‑se cu „măcar să trecem clasa/ să nu rămânem cu restanţe/ doar n‑o să ne pice/ lasă că nu ţine minte profesorul”.
Educaţia a însemnat, de‑a lungul vremii, o continuă încercare. Învăţător şi învăţat deopotrivă, într‑o comunicare cu un sens şi cu un ţel formator, fac obiectul provocărilor realităţii. De cele mai multe ori, din păcate sau, poate, dimpotrivă, realităţile care dau peste noi sunt inedite, la limită, greu de acceptat în datele pe care le avem până în acest moment.[6]
Efectele suportate după toată această perioadă sunt incomensurabile. În mintea multora „şcoala” deja a căpătat o imagine distorsionată, iar responsabilitatea şi respectul au început să‑şi piardă din putere. În lipsa unui set de reguli clare pentru ceea ce a însemnat „şcoala online”, elevii şi studenţii au profitat de această vulnerabilitate, care a însemnat şi o schimbare de traiectorie, şi s‑au detaşat rapid de lecţii, şcoală, ritm de acumulare a informaţiilor.
Astăzi, uitându‑ne la ce a fost şi cum s‑au desfăşurat cursurile nu putem spune că a fost cineva avantajat de „şcoala online”. Dacă suntem realişti şi ne gândim la felul în care am auzit sau chiar noi am interacţionat cu elevii/ studenţii, am putea spune că aceştia nu s‑au simţit tocmai într‑o zona de confort. Să vezi cum cei din familie se uită la tine, să nu te poţi manifesta interacţionând cu colegii. Elevii, dar şi studenţii s‑au ascuns, efectiv, în faţa monitorului. Au fost tăcuţi, nu au comunicat, nu au interacţionat, decât când erau numiţi de profesor, dacă erau numiţi, ruşinaţi poate în faţa privirilor celorlalţi membri din familie. Am pierdut ceea ce ne unea: solidaritatea, comuniunea şi relaţia care se clădea între profesor şi elev/ student prin comunicare, aşa cum remarcă şi Sorina Milea: „Comunicarea, în mod real, înseamnă (şi nu doar ritmologic), «comuniune» (împărtăşire), vorbire împreună, dar cu sens şi cu emoţie. (…) Tocmai fiindcă şcoala online suspendă prezenţa fizică, ex. catedra, a învăţătorului; suspendă un tip de autoritate pe care lecţia clasică o presupune; anulează acea persuasiune a discursului care venea din nonverbal, paraverval, din «regia» orei de curs pe viu. În «online» nu rămâne decât «conversaţia» – ea singură trebuie să convingă, să argumenteze, să «scrie pe suflete»”. (cf: Platon – „Phaidon). [7]
Am crezut că revenirea la şcoala în format fizic atât pentru elevi, cât şi pentru studenţi va fi primită cu mare entuziasm, din punctul de vedere al reluării legăturilor stabilite, al comunicării vii şi socializării, dar şi al rolului pe care această instituţie îl joacă de ani de zile în vieţile noastre, al tuturor celor care suntem conştienţi că şcoala ne‑a fost rampă de lansare pentru dezvoltarea de care aveam nevoie în viaţă. Menţionez că nu mică mi‑a fost surprinderea să constat că nu doar elevii şi studenţii aveau şi încă au nevoie de readaptare la mediul fizic, ba chiar şi mulţi profesori.
■ Jurnalist cultural
Note:
[1] Livia Silvia Marcu, George Panţică, Corina Simionescu, (coordonatori), Şcoala Online. Aspecte. Provocări. Soluţii., Editura Cartea vrânceană, Focşani, 2020, p. 57.
[2] Constantin Cucoş, Educaţia. Reîntemeieri, dinamici, prefigurări, Editura Polirom, Bucureşti, 2017, introducere.
[3] Livia Silvia Marcu, George Panţică, Corina Simionescu, (coordonatori), Şcoala Online. Aspecte. Provocări. Soluţii., Editura Cartea vrânceană, Focşani, 2020, p. 47.
[4] Livia Silvia Marcu, George Panţică, Corina Simionescu, (coordonatori), Şcoala Online. Aspecte. Provocări. Soluţii., Editura Cartea vrânceană, Focşani, 2020, p. 25.
[5] Livia Silvia Marcu, George Panţică, Corina Simionescu, (coordonatori), Şcoala Online. Aspecte. Provocări. Soluţii., Editura Cartea vrânceană, Focşani, 2020, p. 47.
[6] Livia Silvia Marcu, George Panţică, Corina Simionescu, (coordonatori), Şcoala Online. Aspecte. Provocări. Soluţii., Editura Cartea vrânceană, Focşani, 2020, p. 51.
[7] Apud. Livia Silvia Marcu, George Panţică, Corina Simionescu, (coordonatori), Şcoala Online. Aspecte. Provocări. Provocări. Soluţii., Editura Cartea vrânceană, Focşani, 2020, pp. 52-54.
Mihaela Rusu
