Trecând dincolo de momentele de revoluţie vremelnică, lectura aplicată textelor literare revine în acelaşi punct de analiză. Evoluţia se constată numai la nivel tematic, noile tehnici de creaţie fiind, în realitate, reiterări ale unora deja cunoscute. Noul este, de fapt, o interpretare a vechiului
Rostul literaturii, aşa cum îl înţelegem astăzi, conţine mai multe contradicţii, divagaţii, intersecţii, ce privesc, mai degrabă, o resituare în lume, în sens eliadesc (căderea în istorie sau teroarea istoriei reprezintă metafore ale pierderii echilibrului, simbol al unei căutări şi permanentă rătăcire într-un 
parcurs iniţiatic) şi o reluare a dialogului cu ceilalţi şi, mai ales, cu sine. După o zbuciumată evoluţie tehnicizată, o hibridizare a tot ceea ce ne înconjoară, inclusiv a fiinţei umane, se pare că literatura îşi reclădeşte o altă matcă, una diferită, dar stabilă şi profundă. Tzvetan Todorov (în Literatura în pericol), făcând o pledoarie emoţionantă pentru actul lecturii şi pentru literatură, stabilea drept conexiuni fundamentale „posibilitatea de interacţiune cu ceilalţi”, faptul că literatura face ca „lumea reală să devină mai frumoasă” şi tot ea „permite fiecăruia să răspundă mai bine vocaţiei sale de fiinţă umană”. Ceea ce condamna Todorov, „maniera ascetică” de a privi literatura, aceea făcută prin intermediul conceptelor, şi mai puţin prin substanţa textului, echivalează cu o pierdere a sensului adevărat al actului de a scrie. Evoluţia teoriilor literare şi a studiilor culturale propune, din ce în ce mai insistent, o privire de panoramare, în defavoarea unei analize aplicate nemijlocit textului literar (un exemplu de lectură de panoramare îl constituie noua grilă de lectură, distant reading, teoretizată şi aplicată de Franco Moretti. Pornind de la grafice, structuri arborescente şi statistici, cercetătorul american de origine italiană face o călătorie narativă prin recursul la cartografiere, folosind analize cantitative ale textelor literare, pentru a oferi o metodă alternativă de cercetare). Este iniţiată astfel o hibridizare a instrumentelor de lucru, prin accesul la un stimulent teoretic împrumutat din ştiinţele exacte, ce-şi propune încorporarea unor zone periferice ale literaturii, fie că vorbim despre spaţiul naţional sau cel universal. Deşi îşi doreşte, într-o anumită măsură, dezambiguizarea şi acoperirea unui teritoriu vast, care nu ar putea fi altfel cuprins la pas, printr-o lectură continuă, „fotografia aeriană” pe care o face Moretti provoacă, însă, într-o anumită măsură, opacizarea, căci criteriile nu mai ţin de lectura provocatoare, ci de existenţa simplă a textului şi de publicarea lui. Într-o societate în care reperele fundamentale se află pe nisipuri mişcătoare, iar „cultura vitezei” determină mutaţii ale modului uman de a gândi, în care am devenit puncte/date/ pin-uri într-o reţea stabilită de şi prin tehnologie, ca un macroorganism, cu organele interconectate perpetuu, literatura însăşi devine o formă de proces tehnologic, făcut după un algoritm. Aceasta echivalează nu cu o salvare a ei, ci cu o aneantizare, prin smulgerea esenţei pentru care a fost creată. Scepticismul în faţa tehnologiei nu este nou. Îl găsim la Platon, care în Despre adevărata înţelepciune (Phaidros), în dialogul cu Socrate, aduce în prim plan neîncrederea în noi forme de înmagazinare a ştiinţei umane („lenevindu-le ţinerea de minte; punându-şi credinţa în scris, oamenii îşi vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, şi nu dinlăuntru, prin cauză proprie. Leacul pe care l-ai găsit tu nu e făcut să învârtoşeze ţinerea de minte, ci doar readucerea aminte”). Remarca cea mai importantă, şi de departe foarte actuală, ni se pare aceea că fiinţa umană devine doar un instrument, vas ce adăposteşte informaţii, un depozitar umil, fără puterea de a pune în relaţie cunoştinţele culturale obţinute de-a lungul generaţiilor şi, în acelaşi timp, de a le transforma. Interconectivitatea propune însă omului şi o ficţiune devenită realitate, pe de o parte a vitezei şi a mobilităţii de mişcare şi pe de alta, a circuitului dinamic al informaţiilor. Aplicată literaturii, aceasta devine o mărturie învederată a unei alte raportări la lume, la mediul înconjurător, de unde şi relativ noile preocupări critice legate de ecocritică, geocritică, cybercritică. E un proces ce duce la o periculoasă masificare, în care identităţile se pierd, contururile dătătoare de stabilitate se volatilizează, literatura fiind sacrificată în numele globalizării, produse de mediatizare şi de cultul imaginii.
Îndrăznim să spunem că literatura rămâne, la final, după analiza dezbrăcată de concepte, metode şi teorii, o „metodă de îngrijire a sufletului”, după afirmaţia lui Todorov – şi nu e o lapalisadă – martor comod sau incomod al transformării umanităţii, ci sursa primă, esenţială de reconfigurare a spiritualităţii actuale. Ostoirea elanului tehnicist şi aproape depăşirea (în sensul în care se vorbeşte şi de un anti anti-umanism) post-umanismului devin modalităţi de reaşezare în matca cercetării de profunzime a textului literar. Close-reading-ul, adică analiza de text sau explicaţia textului, rămâne metoda fundamentală aplicată în studiul literaturii. Încă din 1950, tipul acesta de lectură a reuşit să producă cele mai multe analize, în pofida noilor direcţii, de la structuralism, poststructuralism, studiile de gen, cele postcoloniale, cybermitologia, world literature, care au determinat alte tipuri de abordări, rămânând însă autosuficiente. Diferitele încercări de a descoperi unghiuri inedite de abordare, de adaptare la viteza cu care sunt publicaţi autorii, din dorinţa de reînnoire, uneori gratuită, s-au făcut prin recursul la diferite tipuri de lectură precum surface reading sau symptomatic reading, care însă, la fel ca şi mai cunoscuta distant reading au un statut paradoxal: deşi încearcă să se situeze în opoziţie cu ceea ce numim close reading, îi rămân tributare, prin găsirea unor criterii şi interpretarea datelor obţinute, chiar ca urmare a unei analize de tip cantitativ.
Dar să înţelegem mai bine la ce se referă close reading-ul. Această lectură „de aproape” s-ar putea defini drept o interpretare atentă a unor fragmente de text, care acordă o importanţă mărită unor cuvinte, unor relaţii care se stabilesc între cuvinte şi între propoziţii. Cu siguranţă, orice cititor a aplicat-o, în funcţie de scopul lecturii. Teoretizată de cercetători precum Ivor Armstrong Richards, William Empson, F. R. Leavis, Louise Rosenblatt, ea îşi are originea la începutul secolului al XX-lea. În critica franceză a fost folosită de Gustave Lanson, apoi de Jacques Derrida (vezi eseul Ulysses Gramophone. Deux mots pour Joyce), Roland Barthes ş.a.m.d. Profesorul de la Cambridge, Ivor Armstrong Richards, a făcut un experiment cu studenţii săi, cărora le-a dat fragmente de texte poetice, fără a le spune autorii, pentru a le interpreta şi a recunoaşte paternitatea acestora. (În paranteză fie spus, câte texte din cele publicate astăzi pot fi atribuite cu certitudine şi încadrate într-o formulă originală, dincolo de orice discuţie?!). În Practical Criticism, carte publicată în 1929, Richards prezintă rezultatele studiului său, observând un „răspuns organizat”, care determină beneficii asupra modului de a gândi. Este primul pas pentru fondarea Noii Critici (New Criticism), care dezbrăca textul poetic de inserţiile legate de epocile culturale, concentrându-se pe existenţa de sine stătătoare, considerând că sensul acestuia poate fi găsit printr-o lectură „de foarte aproape”. „Orice poezie respectabilă invită la close reading. Se încurajează atenţia la sensul literal, pentru a fi detectată de discreţia cititorului, libertatea căruia poate servi scopului poemului mai bine decât fidelitatea faptelor sau coerenţa strictă în privinţa ficţiunii. Acesta cere cititorului să îşi amintească că scopurile sale sunt variate şi nu întotdeauna ceea ce aşteaptă” scria Richards, sintetizând beneficiile metodei de lectură.
Acest tip de lectură a devenit principalul instrument de analiză şi interpretare critică pentru Noua Critică (un „avatar al deconstructivismului”, în viziunea lui Paul de Man), fiind folosit apoi şi în anii ‘40, ‘50, ‘60. Actualitatea lui este dată şi de utilizarea eficientă drept instrument pedagogic. Trecând dincolo de momentele de revoluţie vremelnică, lectura aplicată textelor literare revine în acelaşi punct de analiză. Evoluţia se constată numai la nivel tematic, noile tehnici de creaţie fiind, în realitate, reiterări ale unora deja cunoscute. Noul este, de fapt, o interpretare a vechiului. Aşa cum au constatat de la Gilles Deleuze, la Lyotard, Bourdieu, Broyard sau Barth, cel din urmă statuând în The Literature of Exhaustion că originalitatea nu mai există, nimic nou nemaiputând apărea. Pentru criza constatată încă de la sfârşitul anilor 60 şi continuată până în prezent nu a fost găsită vreo rezolvare, ci numai ornamente menite să aducă în atenţie divagaţii pe aceeaşi temă. Kenneth Goldsmith merge şi mai departe, spunând că nu există decât uncreative writings, pentru că a scrie a devenit un act-copie, atât prin mijloacele folosite (calculatorul sau alte dispozitive inteligente), cât şi prin conceptul de readymade. Aceasta echivalează cu o adecvare la mediocritate, o uniformizare evidentă, cu efect distructiv. Ideea fusese iniţiată de Marjorie Perloff, în Unoriginal Genius: Poetry by Other Means încă din 2010.
Apropierea literaturii de alte ştiinţe, parcursul sinuos al unor concepte menite să traseze noi abordări, în speranţa obţinerii unor rezultate specioase sunt încercări, de multe ori eşuate, din simplul motiv că literatura, cum scria şi Derrida, trebuie citită cu atenţie, fără a recurge la prejudecăţi, convenţii sau, uneori, logică. Căci, formula lui Sartre, prin care definea literatura, este me-reu actuală şi elocventă pentru situaţia contemporană: „Când geometria nu mai convinge, emoţia se naşte din nou”. Dincolo de conceptualizarea uneori excesivă, literatura rezistă prin relaţia pe care o stabileşte cu sensibilitatea şi cu emoţia umană. Deşi instrumentele conceptuale sunt eficace, pentru o scurtă demonstraţie, în final îşi scot la iveală ariditatea, lipsa de voluptate, ineficienţa. Şi ce pledoarie mai bună pentru fiinţa umană să fie alta decât literatura însăşi?
