Teza lui E. Lovinescu – arta îşi este suverană – este bine păstrată. „În cazul acesta, după cum doar estetica pură este o cale morală, tocmai o abordare apăsat etică şi morală poate conduce la nimicirea moralităţii în cultură.” Dincolo de aceasta începe corupţia artei, prin etic, propagandistic sau orice altceva.
În postcomunism, se impune la noi un maximalism etic, discreţionar, întors chiar şi împotriva lui Goma. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca susţin mai departe partitura unui etic insuficient şi a unui estetic tot insuficient (129). Publicându-şi jurnalul, cea dintâi nu şi-a ascuns cosmetizarea sa estetică. Peste tot, există lupta politică, în care părţile se autolegitimează cu absolută perseverenţă, evitând disidenţa de linie doctrinară, dacă nu este şi partinică. Nicoleta Sălcudeanu dezvăluie, cu o anumită naivitate, intensa şi exclusiva legitimare exclusivă a dreptei de către ea însăşi. Fapt politic natural. Privind de la stânga, dinspre o stângă calificată drept strivită, eseista atacă aici o dreaptă zdrobitoare (139) ori intolerantă (134). E chiar politica în cadrul său firesc, mutând limita de la radicalitate la extremă. Aici disputa ia foc.
Pe urmele lui M. Iorgulescu, autoarea vede tranziţia postcomunistă pe spaţiul larg al culturii, dar nu altfel şi pe cel restrâns al literaturii, în aceşti termeni: „războiul rece cultural devine, încet, încet, războiul civil cultural” (134). Formulă expresivă, metaforizantă, cerând să fie lămurită. Războiul rece existase între state nedemocratice şi state democratice. Putem aşeza cultura în această perspectivă? Războiul civil atestă existenţa dictaturii. Există ceva dictatorial într-o cultură a unui regim postdictatorial? Cred că a pune disputa în acest limbaj este tot o formă de politizare. Conceptual, calea este inadecvată. Recursul firesc rămâne la teorii şi practici care separă, autonomizează, domeniile.
Separarea liniilor şi a taberelor în literatură a început prin respingerea apolitismului, real, cum cred atacatorii, şi pretextual, ireal, imposibil, cum se apără cei atacaţi. Într-un caz, emblematic, cel al lui Eugen Simion, respingerea apolitismului, de către Monica Lovinescu, a fost pur politică, în fond, dar înţeleasă şi aplicată şi în afara politicului, prin dorinţa, de o parte, şi respingerea, de cealaltă parte, a lustraţiei. Nu s-a pus problema unei lustraţii propriu-zis culturale ori literare. Nu direct. Doar indirect, prin joncţiunea dintre politic, cultural, estetic. În rolul de arbitru juca moralul, ca panaceu lax, manipulator. Manipulat s-a lăsat, de pildă, N. Manolescu, adus astfel dinspre apolitism spre politic, cale acceptată fără ezitare de „disidentul” postcomunist Octavian Paler.
Ce numesc M. Iorgulescu şi N. Sălcudeanu Războiul Rece civil în postcomunismul românesc ajunge derutant şi neacoperitor. Disputele s-au înfierbântat mult. Ele nu se poartă decât în mică parte în civil. Civismul abia se înfiripă. A fost un război multilateral de judecată (criză) morală prea puţin asumată, însă prea mult mistificată.
În acest fel se poate citi ştiuta dezvăluire: „Adevărul este că, de fapt, criteriul «etic» a fost folosit ca formă a discreditării esteticului şi a reprezentat o metodă facilă de autovalorizare.” (140) De văzut, la aceeaşi pagină, explicarea autoarei privind acţiunea eticismului revanşard. Iacobinism, linşaj intelectual, antirelativism, iată termenii lui (des)calificanţi. Pe baza lor se resping propaganda culturală, revizionismul excomunic
ator.
O constatare, anume mersul politic la stânga şi mersul cultural la dreapta (152), are inconvenientul de a depolitiza, de data aceasta, prin autocontradicţie, dreapta, altfel situată radical ori extremist. De admis însă este opinia autoarei că impostura uneşte şi nu separă părţile, stânga sau dreapta (155). Echidistanţa nu rezistă decât cinci pagini, după care doar dreapta îi apare politic primitivă, simplistă, întotdeauna, nu doar în aceşti ani postcomunişti (160). Tot volumul emană din opţiunea politică de stânga. Încă un demers politizant, care produce turbulenţe de înţelegere şi motivare. Altfel nu-mi explic cum s-ar putea vorbi despre „regimul ultraliberal” Băsescu, doar o vreme sprijinit de intelectualii autosituaţi la dreapta. Rămâne insuficient clarificată şi cearta disidenţilor de faza întâi. Doar enunţate sunt poziţiile recente, exprimate faţă de vinovăţia celor care au trăit comunismul, prin Gabriel Liiceanu (sprijinitorii activi), Herta Müller (toţi cei care nu s-au opus), Adam Michnik (vina individuală, nu colectivă). O slăbire a radicalismului lui Liiceanu s-ar vedea în scoaterea unor texte din internet.
E înregistrată poziţia, pentru scurtă vreme, pro-estetic (pur, crede eseista) a lui N. Manolescu, director din 1990 al revistei România literară, ideologic de dreapta, după ce în 1971, cu Ivaşcu, închisese linia iniţiată de Breban.
Ezitant fusese la început, vreme mai lungă, şi A. Pleşu, activ la stânga, apoi, ar mai trebui adăugat, ajuns într-un fel de spectaculos şi, desigur, iritant, balans dilematic. El îi este autoarei acestui eseu oricum mai simpatic decât G. Liiceanu, prin relativism şi simţul ridicolului.
Liiceanu, egalizând extremele ideologice fascism şi comunism (dar nu e singurul!), ar fi un activ revanşard, însă aici Sălcudeanu se derobează disciplinar şi aşteaptă judecata competentă a politologilor. (I)realul ofiţer securist Soare, în februarie 1995, îl aduce în ochii enormi ai mass-mediei pe H.-R. Patapievici. Intrigi, umori, interese. Fals pluralism. Sau unul mai restrâns, dacă revista 22 „nu se războia doar cu «neocomuniştii», dar şi cu disidenţii autentici”. D. Tudoran scrie aici un pamflet contra lui N. Breban. Tot aici trimite Monica Lovinescu propoziţia în care regretă că l-a cunoscut pe P. Goma. De acesta se desparte şi N. Manolescu, în revista pe care o conduce. Apoi devine „obsedat” de dosarele din Arhiva Securităţii (162), el trecând drept „bun conducător de dosare” (164). O scrisoare publică A. Buzura în România literară, după îndepărtarea sa de la FCR/ICR, reprodusă acum integral, cu acuza de „epurare politică” (167), nominalizarea lui Mircea Cărtărescu drept iniţiator al atacului, constatarea imposibilei autonomii în noua istorie autohtonă, când lucrul cel mai important rămâne „cu cine eşti” (167), ca să nu fi dat în lături. Un mic document reprodus în volum este şi scrisoarea angajaţilor în redacţia revistei Ramuri către Doinaş şi USR, cerând, în stil „mărunt turnătoristic, bombastic-ceauşistoid” (Mihai Iovănel, 173), eliminarea din direcţie a lui Marin Sorescu.
Lupta se înfierbântă prin deschiderea selectivă, manipulatoare, a dosarelor Securităţii. Nicoleta Sălcudeanu trece cu vederea că între deconspiraţi au fost şi unii membri ai GDS, pe lângă linşarea de la dreapta la stânga intelectuală, culturală. Ea repetă cu mulţi alţii că răul principal l-au făcut ofiţerii, nu turnătorii. Epoca Băsescu ar fi declanşat „jihadul” dosarist, ar fi sigură autoarea, când ar fi nevoie de nuanţări, probe, timp de verificare. Al. Paleologu, se mai spune şi aici, autodenunţat – vrând sau nevrând? – ca delator plătit, este, pe o dreaptă strâmbă, nu doar iertat, dar şi lăudat ca exemplu neurmat. C. Noica este calificat drept un colaboraţionist „real şi, se pare, chiar zelos” (179), potrivit cercetătorului Gabriel Andreescu. Adrian Marino este transcris şi poate rescris de ofiţerii securişti. Liiceanu, apărător al mentorului Noica, îl alungă pe Marino dintr-o reuniune publică. Marino are eleganţa să semneze ca preşedinte premierea lui A. Pleşu la revista Observator Cultural. Degeaba, premiatul a replicat iritat, ar mai fi fost de adăugat. Ion Caraion este un caz „ce pare că nici în prezent nu este pe deplin elucidat” (183). M. Iorgulescu, „aflat pe patul morţii, lapidat simbolic şi apoi dovedit nevinovat” (181).
Ca nişte ace înfipte în materialul de confecţie, Nicoleta Sălcudeanu, cu mână străină – folosind citatul, materialul clientului – ori cu propria mână (Ioan T. Morar, „scriitor obscur”, 181), pune des accente ascuţite pe multe propoziţii. Toată lupta pseudo-revizuirilor devine un banal bumerang într-o penibilă joacă imatură: „Revizionismul postdecembrist se arată a fi eminamente umoral şi aleatoriu, dar care lasă să se distingă în mod clar taberele unui război rece reîncălzit” (183). Dar unde şi ce au făcut autenticii revizuitori? Există? Aici lumina se lasă aşteptată. Deocamdată este confirmată ideea paremiologică potrivit căreia cine sapă groapă altuia cade singur şi sigur în ea. Adevărul rămâne abia întrevăzut de autoare: „Şi se pare că «aşii» din mâneca manipulatorilor s-au cam epuizat, deschizându-se tot mai mult unor investigaţii probe şi aplicate.” (186) Optimism aproape idilic. Lupta de castă culturală nu se toceşte. Stegară a taberei revizioniste, însă respingând „dosariada”, „Monica Lovinescu rămâne o instituţie” (187), notează imprevizibil autoarea acestui volum. Dar ce fel de instituţie, o instituţie anti-CNSAS? Nu una care a făcut activă o dreaptă dură, alertată ideologic de neocomunism, neatentă la capitalism, cum o vede în „epilogul” etic al cărţii, Etică şi echitate postcomunistă, Nicoleta Sălcudeanu? Unde instituţia „ML” este întruchiparea subiectivităţii, dacă nu a subiectivismului: „Eclipsa de obiectivitate a Monicăi Lovinescu…” (196). Credit deplin ia acum din partea sa Gabriel Andreescu, în constatările sale despre Liiceanu, Pleşu, Patapievici, N. Manolescu.
Teza lui E. Lovinescu – arta îşi este suverană – este bine păstrată. „În cazul acesta, după cum doar estetica pură este o cale morală, tocmai o abordare apăsat etică şi morală poate conduce la nimicirea moralităţii în cultură.” (197) Dincolo de aceasta începe corupţia artei, prin etic, propagandistic sau orice altceva.
