Europa şi-a ieşit din cursul ei îmbrăţişând insidioase ideologii de adaptare, în locul viziunilor motivatoare care au propulsat-o în trecut. Nici ruperea cu trecutul, nici întoarcerea la trecut nu sunt soluţii. Avem nevoie în Europa nu de revenirea în trecut, căci viitorul ne smulge oricum din ceea ce a fost, ci de preluarea trecutului ca resursă culturală pentru a recuceri viitorul.
Europa unită de astăzi are în urmă un traseu de succese istorice certe. Ea este însă diferită, în multe privinţe, de ceea ce s-a acceptat că este cultura europeană: o cultură a interogării, a ştiinţei şi a 
cunoaşterii orientată spre infinit, a libertăţii ca autonomie, a voinţei politice formate prin deliberare publică. Tendinţe de reducere a dezvoltării la competiţie, a cunoaşterii la reţete de succes, a democraţiei la alegeri periodice, a comunicării la informare, a politicii la administrare oferă probe ale diferenţei. Diagnozele date societăţilor europene în ultimele decenii – „societatea vidului moral“ (Lipovetsky), „societatea cinică“ (Slotedijk), „societatea riscului“ (Beck), „societatea ascunsă“ (Innerarity), „societatea haotică“ (Vattimo), „societatea indiferenţei“ (Viatteau), „societatea infantilă“ (Slama), „societatea narcisistică“ (Maaz) „societatea nesigură“ (Marga) – sugerează că s-a apucat pe un drum ce are nevoie de luare-aminte. Europa nu a mai progresat substanţial în ultimii ani şi este copleşită de absenţa strategiei adecvate într-o situaţie geopolitică schimbată.
Mi se pare că trei anticipări ale evoluţiei Europei se confirmă. Max Weber atrăgea atenţia că, în pofida aşteptărilor, copacii libertăţii nu cresc până la cer şi „o carcasă tare ca oţelul a supunerii” se instalează ca urmare a împletirii intereselor de valorificare a investiţiilor şi aplicării ştiinţelor în producţie, care va antrena o birocratizare fără precedent. Horkheimer şi Adorno arătau că luarea în stăpânire a naturii aduce cu sine, în virtutea unei legături lăuntrice, dominarea oamenilor, iar iluminismul sfârşeşte în „dominaţia obiectivului orb”. Henry de Lubac a sesizat că, din moment ce rupe omul de transcendent, umanismul european ajunge la contrarul său. Birocratizarea cuprinzătoare, subjugarea de către mersul istoriei, slăbirea umanităţii în relaţiile dintre oameni nu au fost doar culmea „crizei europene”, din care s-a născut proiectul Europei unite, ci rămân ameninţări continue pe un continent care nu a apucat să închidă rănile trecutului. Nici nu este de mirare că decizii majore – vezi „primăvara arabă” sau „criza Ucrainei” – nu au deocamdată Europa ca actor major. În optici americane, Europa poartă marca unei orientări discutabile, în optici chineze, există Germania, Franţa, Anglia şi alte ţări, dar numai nominal Europa, iar în analize israeliene, Europa nu a dus până la capăt asumarea trecutului.
Abordările Europei unite de astăzi şi a perspectivelor ei de evoluţie nu dau rezultate dacă se mărginesc la fragmente empirice, rapoarte statistice, unghiuri de vedere dogmatice, care se cultivă în bogata literatură a birocraţiei sau în propaganda proeuropenismului naiv. S-a format, cum se vede bine în declaraţii şi reportaje, un nou conformism, stimulat de şansa de a ocupa locuri în birocraţie, care, ca orice conformism, nu este soluţie. Mă preocupă o abordare mai în adâncime, care să capteze dificultăţile şi alternativele Europei unite de astăzi.
În urmă cu aproape două decenii, am argumentat în favoarea înlocuirii tradiţionalei „paradigme naţionale”, cu „paradigma europeană”. Am văzut atunci în lichidarea sciziunii ideologice de pe continent o şansă de relansare a Europei. După aproape cincisprezece ani de neoliberalism, care a ieşit victorios din „sfârşitul ideologiilor”, situaţia este departe de speranţele puse, iar ceea ce se întrevede nu este încurajator. Europa trăieşte un moment de cumpănă, în care are nevoie de decizii vizionare. De aceea, în a doua mea scriere majoră pe teme europene (vezi Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012), am căutat să determin starea de acum a Europei unite şi să-i identific alternativele. Plec de la această scriere şi încerc să captez problemele şi viitorul imediat al Europei.
Am respins constant teza lui Spengler a „declinului (Untergang)” ineluctabil al culturii europene. Nici optimismul de serviciu al propagandei birocratice, dar nici declinismul rămânerii cu braţele încrucişate nu sunt soluţii. Este nevoie de o altă abordare. Teza mea este aceea că Uniunea Europeană are în faţă o perspectivă pozitivă de dezvoltare, sub condiţia unei cotituri cu mai multe componente. Această cotitură înseamnă: reasumarea democraţiei nu numai ca tehnică de alegeri periodice, ci şi ca formă de viaţă; reconstrucţia statului social; recuperarea unei concepţii naturalizate asupra economiei; reafirmarea valorilor în practicile europene şi repunerea lor la baza educaţiei; reintegrarea cunoaşterii în viziuni concurente; reprofilarea Europei unite ca actor global în noua situaţie geopolitică a lumii.
Vizibil, fiecare pas începe cu re- (reasumare, recuperare, reconstrucţie, reafirmare, repunere, reintegrare, reprofilare). Faptul se explică prin aceea că Europa şi-a ieşit din cursul ei îmbrăţişând insidioase ideologii de adaptare, în locul viziunilor motivatoare care au propulsat-o în trecut. Nici ruperea cu trecutul, nici întoarcerea la trecut nu sunt soluţii. Avem nevoie în Europa nu de revenirea în trecut, căci viitorul ne smulge oricum din ceea ce a fost, ci de preluarea trecutului ca resursă culturală pentru a recuceri viitorul.
Ne aflăm în Uniunea Europeană după depăşirea a patru înţelegeri restrictive a culturii europene. Suntem după depăşirea reducerii surselor Europei la moştenirea greacă şi romană, caracteristică idealismului clasic german, spre recunoaşterea triunghiului Ierusalim, Atena, Roma ca temelie. Suntem după depăşirea înţelegerii creştinismului doar pe baza evangheliilor, caracteristică Evului Mediu, spre valorificarea lui „Isus istoric” şi o nouă concepere a osmozei creştinismului şi iudaismului. Suntem după depăşirea interpretării creştinismului în opoziţie cu libertăţile individuale şi ştiinţele moderne, caracteristică secolelor anterioare, spre recunoaşterea ascendenţei libertăţilor, democraţiei şi ştiinţelor în monoteismul iudeo-creştin. Suntem după depăşirea înţelegerii autarhice a ştiinţelor, caracteristică pozitivismului şi funcţionalismului dominant, spre identificarea condiţiilor posibilităţii ştiinţelor până la nivelul sensului sistemelor conceptuale şi o nouă înţelegere a legăturii ştiinţelor şi societăţii.
Unul dintre cei mai importanţi istorici ai zilelor noastre (Niall Ferguson, The Great Degeneration. How Institutions Decay and Economies Die, Allen Lane, London, New York, 2012) ne spune că până şi adoptarea legilor a degenerat: „the rule of law a devenit the rule of lawyers”, încât avem de a face cu o „economie darwiniană”. Aş adăuga: s-a intrat într-o „societate darwiniană”, ca urmare a reluării în neoliberalismul actual a aceleiaşi simplificatoare aplicări a teoriei selecţiei naturale la societate. De aceea, problema actuală a Europei unite este să facă încă o depăşire, anume, depăşirea noului darwinism social, în care s-a căzut prin neoliberalism. Această a cincea depăşire cuprinde: construcţie instituţională ce repune guvernanţa în slujba guvernării, stat de drept care face din „demnitatea umană” principiu, sistem al cunoaşterii ce ia onestitatea ca preambul şi sistem al valorilor însoţit de decenţă.
A doua teză pe care o apăr este aceea că trebuie ridicat din nou capul deasupra evenimentelor, tacticilor, strategiilor, de cunoaştere şi de acţiune, şi urcat spre o privire integratoare capabilă de conceptualizare şi de evaluări, ce-şi pune întrebarea privind evoluţia Europei şi alternativele ce-i stau în faţă. În opinia mea, trăim în societăţi complexe, în care nici un monism – nici cel al economiei, nici cel al tehnologiei, nici cel al politicii, nici cel al culturii spirituale – nu mai explică suficient ceea ce se petrece. Constelaţiile de înaltă complexitate au o cauzalitate supradeterminată din multiple direcţii, refractare oricum la o formulă uşor de mânuit, pe care monismul o oferă. Ca urmare, realitatea nu prezintă nicidecum o singură alternativă de evoluţie.
Vreau să fac mai intuitivă situaţia în care ne aflăm listând problemele cu care se confruntă astăzi Europa. Este vorba de: 1. declinul populaţiei, care este atât de semnificativ încât ponderea europenilor indigeni scade continuu, în favoarea imigranţilor cu fundal cultural diferit. Pe de altă parte, continuă tendinţa postbelică de emigrare a europenilor spre America şi Australia, cu brain drain-ul pe care îl antrenează; 2. Europa traversează o gravă criză de lideri, diferiţi şefi (bosses) sau manageri preluând conducerea la diferite niveluri, fără a fi capabili să exercite leadership-ul necesar în condiţii istorice noi; 3. Pluralismul, în loc să prilejuiască mobilizarea de noi energii, paralizează de multe ori deciziile şi anonimizează răspunderea. Democraţia este practicată pe scară mare ca un fel de tehnică de selectare periodică a reprezentanţilor, care ies apoi de sub controlul public; 4. Sărăcia şi discrepanţele sociale sporesc din nou, chiar dacă la alt nivel al dezvoltării decât în trecut; 5. După instalare, administraţiile se concep ca un fel de posesoare ale societăţii şi sunt mai curând opace la reacţiile cetăţeanului. Sistemele juridice, morale, administrative şi de altă natură au pierdut conştiinţa provenienţei lor istorice şi a sensului instituirii lor, devenind rigide, greu de înviorat; 6. Viitorul este colonizat de teamă, iar futurismul negativ, coagulat în jurul devizei „să nu schimbăm ceea ce este, căci va putea fi şi mai rău!”, a ocupat prea multe minţi; 7. Procesul deciziei politice este închis pentru covârşitoarea majoritate a cetăţenilor, care răspund cu apatia politică şi civică; 8. Pentru foarte mulţi europeni, viaţa se reduce la muncă şi, eventual, la consum. Banii sunt percepuţi, pe suprafaţă extinsă, ca sens al vieţii, în loc să fie mijlocul pentru acţiuni în folos personal şi public; 9. Educaţia se transformă într-o tehnologie de formare de competenţe, privată de viziune, iar scăderea nivelului profesional în Europa este la orizont; 10.Valorile sunt funcţionalizate, dacă nu cumva transferate simplei subiectivităţi. Etica muncii şi pasiunea creaţiei şi-au redus intensitatea. Europa s-a angajat pe calea iluminismului, dar întârzie să se lumineze asupra iluminismului însuşi şi a condiţiilor istorice ale emergenţei sale; 11. Religia este privită cu suspiciune, în vreme ce alienarea, singurătatea, violenţa se răspândesc; 12. Tehnici de obţinere, exercitare şi perpetuare a puterii de care s-au folosit dictaturile, revin pe nesimţite în cadrele unei democraţii copleşite de concepţii relativiste; 13. Altădată subiect al istoriei mondiale, Europa lipseşte astăzi de la adoptarea deciziilor geopolitice sau este doar unul dintre participanţii la discuţie; 14. Dinamica altor arii culturale sau culturi a început, deja de câteva decenii, să o exceadă.
Nu vreau să generalizăm forţat aceste constatări. Dar ceea ce rămâne în afara lor – adică exemplele de conceperi şi practici bune – devine tot mai mult insular, iar tendinţa generală nu le încurajează. Tocmai această tendinţă generală va trebui curbată.
Atunci când am cercetat identitatea europeană, am arătat că putem capta specificul european luând în considerare competenţa tehnică, comportamentul economic, capacitatea administrativă, legislaţia universalizată, libertatea înţeleasă ca autonomie, politica întemeiată pe dezbatere argumentativă, cultura spirituală orientată de un telos. Această identitate este astăzi „provocată” din direcţia multiplelor dificultăţi. Dar expansiunea cinismului, a vidului valorilor, a minciunii, a consumabilului, a riscului, a infantilismului, a indiferenţei nu are, totuşi, alternativă? Rămânem la demontarea viziunilor integratoare asupra lumii, la extinderea cunoaşterii în dauna înţelepciunii, a informaţiei fără de comunicare? Suntem condamnaţi la nesiguranţă?
Împărtăşesc convingerea că este nevoie de privirea fără menajamente în ceea ce este şi de conturarea alternativei şi că imaginării alternativelor de evoluţie probabilă îi este de preferat explorarea alternativei care soluţionează problemele. De unde trebuie începută relansarea Europei? Eu consider că alternativa pozitivă a Europei, care poate pune în mişcare multe schimbări, constă într-o cotitură ce se lasă captată în câteva devize: democraţie ca formă de viaţă; stat social reconstruit; naturalizarea economiei; revenirea la valori; redescoperirea sensului; noua poziţionare globală a Europei.
