Rondul de zi
Contribuabilul ştie că plăteşte taxe şi impozite pentru ca statul să susţină financiar sănătatea, cultura, învăţământul, să dezvolte infrastructura rutieră etc., nicidecum să finanţeze apetitul pentru putere al nu ştiu cărei formaţiuni politice, cu care adesea n-are nici în clin nici în mânecă ideologică.
Mai nou, paremiologia salvează România. De fapt, n-o salvează deloc şi de la nimic, dar n-am găsit altă rimă. Şi nici altă modalitate de a-mi exprima indignarea şi revolta vizavi de repetabila prostie care tinde să devină numitorul comun al acţiunii clasei politice româneşti postdecembriste. Ce-are a face asta cu paremiologia? Păi are, şi anume faptul că atâta lipsă de inteligenţă şi de viziune, atâta opacitate pe termen mediu şi lung, atâta durut în cot de ceea ce naivii continuă să numească interes naţional nu mai poţi găsi decât în prover
be, zicale, pilde, eresuri şi alte mostre lamentabile de pseudoînţelepciune populară. De care ne hlizim când lucrurile ies bine (adică, din joi în paştele cailor) şi pe care dăm vina când lucrurile ies prost (adică, aproape de fiecare dată).
Dacă doriţi un exemplu de gojgăreală politică eşuată în dezastru, uitaţi-vă în jur la consecinţele bătăii de joc şi hoţiei care va rămâne în istoria acestei ţări sub numele de retrocedare. Filosofia (horribile dictu!) care a stat la baza legislaţiei retrocedării a fost un amestec gros de infantilism ideologic, anticomunism visceral şi totală lipsă de simţ al perspectivei economice. Deloc de mirare atâta timp cât, imagologic vorbind, retrocedarea însemna avocăţionismul cu opinci de firmă şi iţari artizanali plimbate pe coridoarele Parlamentului de un anume Vasile Lupu, cel cu vocabularul redus la sintagma restitutio in integrum. Ipochimenul se plia de minune pe aberaţiile lansate insidios în spaţiul public de inşi care propovăduiau despărţirea românilor de cei 40 de ani de socialism prin metoda simplissimă a scoaterii acestora din istorie şi prin prestidigitatorica revenire a României la un utopic status quo ante decembrie 1947. De parcă istoria ar fi fost un soi de hopa Mitică pe gumilastic, la discreţia tuturor acefalilor kinestezici şi vocali. Eu, unul, nu cred că operaţiunea retrocedarea au pus-o la cale niscai inşi malefici, înzestraţi cu diabolice însuşiri premonitorii, care au dat odinioară legi special concepute pentru a fi speculate ulterior. Să fim serioşi: atât i-a dus mintea pe respectivii legiuitori.
Aşa cum în aceste zile, la fel de nefaste pentru cetăţenii României, nimic altceva decât lipsa de creier explică adoptarea deciziei de finanţare a cheltuielilor electorale ale partidelor politice din bugetul statului. Vă puteţi întreba pe bună dreptate: ce-are a face una cu prefectura? Doar Ceauşescu mai imaginase, în goana lui dementă după economii cu orice preţ, unificarea de sus până jos a funcţiilor politice cu acelea de stat. Dar nici măcar el n-a mers până la unificarea casieriilor PCR şi statului! Or, aleşii neamului de traistă din actualul Parlament şi-au dat vârtos cu firma-n ţeastă (că despre cap nu se poate vorbi!), demonstrând încă o dată, dacă mai era nevoie, că habar n-au pe ce lume trăiesc – ei, foarte bine mersi, iar alegătorii lor, mizerabil.
Un partid politic este un grup de cetăţeni pe care îi aduc alături nişte interese – economice, în primul rând. Unirea lor într-o organizaţie reprezintă un gest de voinţă individuală şi atâta tot. Nu creează societăţii nici un fel de obligaţie – nici filosofică, nici morală, nici financiară pentru că nu-i aduc nici un fel de beneficiu. Tot ce face un partid politic este să încerce să se caţere prin mijloace cât de cât legale în foişorul puterii unde să întârzie apoi cât mai mult cu putinţă. Ce legătură are asta cu statul şi cu bugetul lui? Absolut nici una. Fondurile financiare ale partidelor ar trebui să provină exclusiv din surse proprii – respectiv, din cotizaţiile membrilor. E puţin? Şi da, şi nu. Adică, suficient. Cuantumul cotizaţiei este stabilit de partidul însuşi, putând urca la orice sumă pe care punga membrilor grupului politic în cauză o suportă. Ne-am obişnuit ca, în campaniile electorale, partidele să facă cheltuieli exorbitante pentru a-i păcăli pe alegători cu poze color, slogane în proză buruienoasă şi-n versuri stupide, cu lozinci care se dovedesc sistematic mincinoase, înjurături la adresa adversarilor şi promisiuni în care nu crede nimeni. Sumele enorme care se bagă în panotajele ce inundă neruşinat spaţiul public, în apariţiile dizgraţioase la TV şi la radio sau în spectacolele faraonice organizate pe stadioane n-au decât un scop: să cumpere credulitatea alegătorilor şi voturile lor pentru ca nişte veleitari să acceadă la putere. OK, n-au decât s-o facă dacă găsesc fraierii care se lasă duşi de nas, dar nu pe banii tuturor. De exemplu, nu pe banii acelora care se declară apolitici sau care îşi şi dovedesc practic apolitismul, neparticipând la vot. Aşa cum rezultă din statistica alegerilor de până acum, la vot se prezintă în jur de 30-40% dintre cetăţenii cărora legea le dă acest drept şi al căror număr coincide, în mare, cu acela al contribuabililor la bugetul de stat. De ce să plătească şi ceilalţi?
Este pe cât de evidentă, pe atât de strigătoare la cer tentativa de politizare forţată a României. Primind la grămadă din banii publici o sumă oarecare, fiecare partid politic beneficiar se transformă într-un miel care suge hoţeşte de la un sân străin. Contribuabilul ştie că plăteşte taxe şi impozite pentru ca statul să susţină financiar sănătatea, cultura, învăţământul, să dezvolte infrastructura rutieră etc., nicidecum să finanţeze apetitul pentru putere al nu ştiu cărei formaţiuni politice, cu care adesea n-are nici în clin nici în mânecă ideologică. Dacă vrea să facă politică, cetăţeanul se înscrie într-un partid şi cotizează corespunzător la propăşirea lui financiară. Dacă nu, nu. Şi nimeni nu-l poate obliga s-o facă, prin nici o metodă – mai făţişă sau mai ascunsă. Legea finanţării partidelor de la bugetul public este un mod cinic de a călca în picioare această libertate elementară a contribuabilului. Ca să revenim la paremiologia de la care am plecat la începutul articolului, este un fel de vrei, nu vrei, bea Grigore aghiasmă. Şi asta doar pentru că istoria a arătat că Grigore este bizonul care înghite orice.
*
La 100 de zile de preşedinţie marca Klaus Johannis, sentimentul dominant în lumea presei şi comentatorilor politici autohtoni este nostalgia prost ascunsă după magistratura similară a lui Traian Băsescu. Paradoxal, dar adevărat: o sumedenie de cusururi marinăresc-prezidenţiale imputate recent cu vehemenţă ex-ului, sunt invocate acum cu mai mult ori mai puţină subtilitate ca lipsind dintre calităţile aşteptate dinspre partea actualului locatar de la Cotroceni. Oleacă de tupeu, ceva autoritarism, grobianism cât cuprinde, limbaj mai curând de cartier decât de academie, atitudine agresivă, ostentativă şi voluntaristă, ca să se ştie limpede cine-i şeful etc., etc. – iată ingredientele de care publicul pare a duce dorul, iar Traian Băsescu cu siguranţă duce lipsa. Omul nu se poate dezvăţa de ce-a exersat fără oprelişti în ultimii 10 ani şi-atunci face tot ce postura de simplu cetăţean îi mai permite: se mută samavolnic la Scroviştea, îi dă sfaturi necerute lui Johannis, comentează ca la uşa parlamentului evenimentele la ordinea zilei, se ocupă de moralul Elenei Udrea după ce s-a ocupat îndelung de morala ei ş.a.m.d. Culmea este că foarte puţini realizează ridicolul ucigător al tuturor acestor forme primitive de dăscălire a naţiunii şi a reprezentanţilor ei mult mai legitimi.
*
A fost o vreme când procurorii din România se ocupau aproape în exclusivitate cu analiza înregistrărilor puse lor la dispoziţie de băieţi specializaţi. Gurile rele spuneau chiar că la asta se cam reduce instrumentarea dosarelor penale – cu deosebire a celor de corupţie – şi că mulţi învinuiţi cunoscuseră plăcerea penitenciarului doar pe această bază subţire. Între timp însă lucrurile au progresat substanţial: stenogramelor li s-a adăugat denunţul, cel mai credibil şi mai eficient fiind acela făcut de la mititica.
Doamna Codruţa Laura Kovesi ne-a asigurat că nu există dosare de la care să lipsească şi alte probe, dovezi şi argumente în afara sfântului denunţ. Aşa să ne-ajute DNA-ul, că de pe partea DIICOT-ului slabă speranţă…
*
De vreo câţiva ani, noi, românii, ne comportăm cu şi când am fi efectiv, nu doar formal, membri UE şi NATO: suntem cei mai eurooptimişti de pe continent, punem cu aplomb la dispoziţie teritoriul patriei pentru amplasarea de baze integrate în cunoscutul scut american antirachetă ca şi pentru fel de fel de aplicaţii cu participări internaţionale, ne tratăm vecinii (în special, Rusia) de la altitudinea inexpugnabilei axe Bucureşti – Washington, via Londra (sau, mai recent, Berlin) – axă în care credem nesmintit, la fel ca în licuriciul de la capătul tunelului.
Problema pe care am impresia că ne-o punem mai rar este caragialiana viceversa. Cum, adică, ne privesc pre noi partenerii de la Bruxelles şi de pe Potomac; cu alte cuvinte, în ce măsură entuziasmul partenerial este în egală măsură şi bilateral. După unele semne, nu prea e. Câtă importanţă acordă relaţiilor cu România şi României în sine o ţară care, de doi ani, nu consideră necesar să trimită la Bucureşti un diplomat cu rang de ambasador? Ţara se numeşte Statele Unite ale Americii, dacă înţelegeţi ce vreau să spun…
*
Apropo de modul cum ne privesc pe amărâţii de noi unele capitale occidentale. De curând, în parlamentul pe care, cu opinteli conjugate, interne şi externe, l-am dus pe ultimul loc în preferinţele publicului românesc, s-a produs o neînţelegere cauzată de interpretarea diferită a procedurii de vot într-o speţă oarecare. Trei ambasade, ale unor ţări cu democraţie, nu-i aşa, consolidată (Olanda, SUA, Anglia) s-au trezit admonestând şi dând lecţii de conduită parlamentară ţării în a cărei capitală sunt acreditate, dar pentru cu totul altceva decât astfel de necuviincioase îndeletniciri didactice.
Se verifică încă o dată adevărul trist că democraţia este bună, dar nu pentru căţei. Ham, hm…
