Adrian Dinu Rachieru: Este necesară o istorie politică a literaturii postbelice? Trei încercări
Îmbrăcând armura omului de ştiinţă, Gabriel Andreescu oficiază distant, cu gravitate şi, fără a-şi propune a întocmi o Istorie politică, oferă informaţii preţioase, de neocolit, pentru cei care se vor încumeta să atace un atare proiect sisific. Care nu se poate construi decât cu onestitate, cu documentele pe masă, instrumentând corect cazurile, apărând soliditatea şi „puritatea motivaţională” a judecăţilor
Despre necesitatea unei Istorii politice a literaturii noastre postbelice se discută abundent. Doar că proiectul (anunţat, revendicat, amânat, suspendat etc.) întârzie ca împlinire, în pofida unor tentative care, pe baza reinterpretărilor, ar urma să fisureze „monopolul estetic” şi să înlăture minciunile 
sedimentate. Adevărul e că tectonica literară nu poate fi cercetată fără a consulta agenda politică a epocii; schimbările de regim, se ştie, bulversează scara valorilor. Cum în comunism, protejând literatura de agresiunea ideologicului, esteticul a fost fetişizat sub stindardul zgomotos clamat al autonomiei, estetismul a fost, pentru critica / criticii vremii, o atitudine parapolitică, opina Adrian Marino. O ripostă izolaţionistă la politic, altfel spus, încurajând o lectură strict estetică, neîndestulătoare acum. Încât, pe bună dreptate, Bogdan Creţu observa că se impune un nou cod de lectură, vizând recuperarea ideologicului. Fireşte, fără a deprecia, în acord cu noua sensibilitate receptivă, disocierea valorilor pe fundament estetic. Or, marele câştig al exegezelor din ultimii ani, livrate de un valoros desant critic, priveşte tocmai complementaritatea perspectivelor, refuzând relaţia opozitivă. Investigând, aşadar, textura epocii şi meandrele politicului, neignorând contextele în prefacere, recâştigând normalitatea (fie ea şi confuză), dezgropând, în numele igienei morale, adevăruri inconfortabile; de unde şi ferocizarea revizuirilor, căzând, deseori, în revizionism. Fenomenul cultural din comunism se cere examinat printr-o „prismă lărgită”, recomanda George Neagoe, atent la constrângerile contextului. De fapt, estetismul, ca marotă a criticii în vremuri neprielnice, nu se cuvine repudiat. Iar ideologicul, reamintim, nu trebuie respins, ci recuperat; de aici, credem, încep adevăratele revizuiri.
Bineînţeles, orice epocă este, inevitabil, politică. Cum societatea românească a cunoscut repetate „rupturi de sistem”, segmentul postbelic învederează o acută politizare a literaturii şi o falsificare a Istoriei, prin implant ideologic (sovietizare). Recitirea acestei literaturi printr-un dublu examen (estetic şi sociologic) presupune a cerceta contextul (instituţional şi ideologic), evidenţiind, de pildă, „sorbul” realismului socialist şi decesul paradigmei, „mica liberalizare”, asaltul protocronist, grefa postmodernistă, rezistenţa canonului, imperativul revizuirilor etc. Dacă revizuirile ţin de un metabolism cultural normal, fractura istorică din decembrie ’89 a iscat, odată cu explozia memorialisticii şi fireasca tentativă a recuperării exilului literar, un adevărat frison revalorizator-demolator, impus ca un exerciţiu de salubrizare, „satanizând”, sub pecetea colaboraţionismului, nume mari ale literaturii noastre. Bineînţeles, o istorie literară nu poate fi concepută în absenţa unei percepţii contextuale. O literatură nu se dezvoltă într-un laborator aseptic. Încât, ceea ce ne propunem, deschizând un vast şantier, priveşte soarta unor scriitori, aparent definitiv clasaţi şi apoi retrogradaţi, taxaţi drept „expiraţi”, suspectaţi de „integrare ideologică”, producând o literatură infectată de virusul comunist. O discuţie calmă devine, acum, posibilă, sperăm, având ca premisă (obligatorie!) recitirea cărţilor, ţinând, uneori, de o literatură propagandistică, alteori de o scriitură „acrobatică”, esopică, pe „dedesupt”, îndatorată „cultului şopârlei”. O astfel de investigaţie, discutând acribios cazuri, va explora contextele, va evidenţia bruiajul ideologic al epocii, constrângerile şi umilinţele, eforturile de a proteja autonomia esteticului, jocurile duplicitare, ispitele, compromisurile morale, angajamentul, negocierile cu cenzura şi, negreşit, rezistenţa, câtă a fost.
*
Trecem în revistă trei astfel de încercări, dorind a descifra, din unghiul politicului, mersul literaturii în defunctul regim totalitar. În primul rând, desigur, cercetând Istoria literaturii române de azi pe mâine a lui Marian Popa (vol. I-II, 2001), apărută sub sigla Fundaţiei Luceafărul şi reeditată (într-o versiune revizuită şi augmentată, la Editura Semne, în 2009). Intransigent, neprotocolar, polemic, temut, incomod, făcându-şi „ucenicia” la Luceafărul barbist şi apoi colaborator vioi, cu pauze, la Săptămâna, robust (ca fost rugbyst), cu disponibilitate ludică, scriind în răspăr, plecat în 1986 din ţară, Marian Popa, contestat cu înverşunare (oarbă, uneori), trebuia să-şi înfrunte legenda, limpezind o trenantă şi inconfortabilă „imagine aproximativă”. I-a dat o mână de ajutor Marius Tupan, provocându-l la mărturisiri (vezi Avocatul diavolului, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2003). Iar voinţa de a scrie o Istorie a literaturii noastre, „cu materialul clientului” (cum avertiza) a pus confraţii pe jar, developând chestiuni tabuizate şi „bizarerii determinate politic”.
Chiar dacă, deseori, cu nesaţiu cancanier, Marian Popa alunecă în anecdotică (savuroasă, e drept) şi dovedeşte o vehemenţă vecină cu cinismul, el excavează, într-o Istorie excesiv condimentată, adevăruri neconvenabile. Angajând premisa caracterului acut politic, terifiant, al epocii, implicit al „ritualului coruptiv”, autorul – prin rememorarea la care ne obligă – a iritat pe mulţi. Inconfortul unor observaţii a împiedicat o recepţie senină; dar nici Istoria, în pofida intervalului scurs, nu e scutită de răbufniri umorale ori de achitarea unor poliţe. Scotocind voluptuos arhivele, Marian Popa ne readuce în atenţie dispoziţia imnică a atâtor condeieri de altădată sau redescoperă, fulgurant, cu intarsii sarcastice, tinereţea revoluţionară, aprig-înverşunată, demascatoare a unor H. Wald, S. Brucan ş.a., construindu-şi cariere combative. Ofensiva proletcultului şi, mai apoi, blamarea lui au developat frecvente cazuri de „repetenţie caracterială” (vorba lui L. Ulici). Duplicitatea productivă, cu angajament în efemer, pentru a salva (aşa sună unele „explicaţii”) textele performante, asigurând o posteritate credibilă sau relaţii profitabile cu politicienii epocii, fie la vedere, fie „ascunse”, prin intermediari (via G. Ivaşcu, de pildă, în cazul lui N. Manolescu), hrănesc un suculent comentariu poli-tico-ideologic. Marian Popa face o nemiloasă radiografie a vieţii literare, cercetând faza sovietizării literaturii, ulterior a re-naţionalizării ei, despărţind apele/ taberele. E chestionat mereu contextul. Sunt înşiruite, cu exemple la tot pasul, nume din zona afacerismului, alcoolismului, a huliganismului verbal şi factual, a delaţiunilor, erotismelor (M. Popa vorbeşte de un „tribut sexual”), otrăvind relaţiile scriitoriceşti. Ca şi morţile insolite (v. Aspecte biologice), criticismul unora, cu aranjamente şi rubedenii ca paravan, în fine chiar opoziţionismul, ca „spectacol medial de export”. Gogu Rădulescu, Dumitru Popescu, Eugen Florescu au „funcţionat” ca înalţi protectori. Iar lista celor care s-au bucurat de favoruri poate începe cu E. Barbu, A. Păunescu, Ana Blandiana şi atâţia alţii. Dar poate fi omis, de pildă, M. H. Simionescu?
Esteţii s-au indispus datorită abundenţei istoriei cancaniere. Dar socialul, inevitabil, rămâne placenta literaturii, iar cauzalitatea extra-literară nu poate fi anulată. Cercetând textura unei epoci, M. Popa înţelege că acel triplu determinism (politic, etnic, sexual) nu poate fi, nici el, ocolit. Mai mult, informaţia cancanieră e „materie indispensabilă înţelegerii acelui timp”. Iată de ce sondele criticului cercetează condiţia biografică, caracuda bucureşteană, folosesc documente adjuvante cu „aerul unui denunţ” (observa cineva) ori dezvoltă o viziune securistă (cum incrimina altcineva). Iarăşi Marian Popa se explică: el nu deţine, din păcate, un monopol documentar absolut, rolul şi funcţiile literare, fiziognomia, „metodele neortodoxe”, chiar apelaţiile familiale se cuvin convocate pentru a înţelege o epocă în care, sub veghea monitorilor politici ai literaturii, cu rol „programator”, valorile poziţionale (relaţionale), regrupările, coaliţiile sau inamiciţiile, comenzile propagandistice (evident, tarifate) se căzneau să întreţină confuzia ideologicului şi artisticului.
După utilul Dicţionar, tras şi el în două ediţii (1971, 1977), Marian Popa a dat la iveală o pasionantă şi epuizantă lucrare. Hrăneşte ea doar curiozitatea joasă? Reproşul, răspicat formulat de unii „esteţi”, nu stă în picioare. E drept, Istoria lui M. Popa culege lacom informaţii aluvionare, foloseşte stilul aluziv şi execută radiografii nemiloase, cercetează culisele miasmatice, plăteşte poliţe, inventariază rupturile şi reciclările (judecând operele în contextul vremii, urmând docil sau deviind mascat de la „linia” Partidului), înregistrează situaţii şi nominalizează valori. Autorul scrutează sarcastic fluctuaţia valorilor poziţionale (relaţionale).
Nu întotdeauna cu lecturile la zi, M. Popa s-a înhămat la un efort sisific şi, din fericire, şi-a isprăvit proiectul, încheind o lucrare impozantă. Regretabil e că această paradoxală Istorie, de suculentă picanterie, conjugând precizia şi grobianismul, chiar „alchimia de hazna” (cf. Dan C. Mihăilescu), aruncă o nemeritată umbră asupra cărţilor sale, numeroase, vaste, erudite, definind, în termeni camilpetrescieni, un muncitor intelectual. Ca ludic maliţios, cum l-a văzut D. Micu şi „organizator de semnificaţii” (cum pretinde), benedictinul Marian Popa a „executat”, scotocind culisele, o Istorie umorală, oboreană, îngrămădind informaţii paraliterare, pe baza unei „documentări fără egal”, cum constata Roxana Sorescu.
*
Sub un titlu derutant, explicit politic*), Petre Anghel, îmboldit, se pare, de Ilie Bădescu, încearcă să ne ofere „adevărul întreg”. Născut prematur, volumul ivit la RAO, în 2014, nu împlineşte, însă, promisiunea. Lacunar, anecdotic, partizan, tomul lui Petre Anghel vădeşte mâna prozatorului (epicism, colocvialitate, memorialistică savuroasă), dar trădează, în pofida atâtor titluri academice, rigoarea omului de ştiinţă. Cu un „nomenclator deconcertant”, observa Cosmin Ciotloş, volumul cade în anecdotic, chiar dacă se deschide cu un savant excurs (inutil, după noi), inventariind teorii sociologice despre literatură şi artă şi 
impunând, redundant-constatativ, binomul simbiotic literatură/ societate. Scietismul promis se volatilizează, iar tematica anunţată, de o mare bogăţie problematică, e expediată vitezist. Totuşi, se pot citi cu folos paginile dedicate realismului socialist „în floare”, cele despre atacurile asupra limbii şi întoarcerii literaturii „la rosturile ei”; despre fenomenul Labiş, semnele dezgheţului, reabilitarea lui Titu Maiorescu şi „Uniunea Scriitorilor de la Aiud”, după memorabila vorbă a lui Petre Pandrea. Stilul, în credinţa lui Petre Anghel, ar fi „un vector al rezistenţei”, iar Marin Preda „un scriitor peste doctrine”. E ignorat M. Ungheanu (indiscutabil, un critic doctrinar), dar e supralicitată promoţia ’70 (o promoţie „fără complexe”) şi, implicit, Laurenţiu Ulici, căruia i se rezervă un interes special (meritat, dealtminteri). Pune, însă, lucrurile la punct în capitolul Insurecţia naţională şi literatura, limpezind prob disputele care au învolburat frontul critic (îndeosebi protocronismul) şi vine, ca om implicat, cu informaţii preţioase, din interior, când discută despre GDS şi Societatea de mâine. Nu lipsesc trimiterile biblice (se putea glosa despre doctrina comunistă ca religie), după cum delicioase sunt amintirile cu Preda, Noica-„bunul păstor”, Ţuţea etc. Încât, regretabil, deşi e atent la miza estetică (de la altitudinea istoriei literare), pensează, cu o selecţie anapoda, cazuri minore şi trece cu suficienţă peste problemele fierbinţi. „Executată” (explicabil, datorită divergenţelor ideologice) în România literară, de Cosmin Ciotloş şi Marius Miheţ, cartea lui Petre Anghel, atât de ofertantă prin premise, a stârnit un ecou palid şi consfinţeşte, din păcate, un eşec silenţios.
*
De un mare interes s-au bucurat, în schimb, volumele lui Gabriel Andreescu, fără a declanşa, însă, dezbateri procedurale şi punctuale, cum spera, îndreptăţit, Bogdan Creţu. Fiindcă atât Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii (Polirom, 2013), cât şi Existenţa prin cultură (Polirom, 2015), cărţi-pereche, contribuie la „alcătuirea unei doctrine de lucru”, paginile arhivate de Securitate cerând o „citire precaută” şi impunând o hermeneutică. Atenţionând asupra dificultăţilor de interpretare, cercetătorul demontează, cu scrupulozitate şi onestitate, în dialogul cu documentele, imundele campanii de presă, intoxicările şi manipulările în procesul deconspirărilor, victimizând nume mari. Pe această bază empirică, analizând cazuri, atent la subsolul confruntărilor, G. Andreescu are fie revelaţii, fie deziluzii (în cazul „neantului verbal”, acele note informative extorcând informaţii derizorii, inutile). Condamnând, desigur, avalanşa „ieşirilor” dincolo de lege, în febra dezvăluirilor. Prea optimist, prin 2009, Bogdan Creţu scria (şi spera) că „vremea proceselor morale a trecut, chiar dacă, paradoxal, abia acum dovezile sunt la îndemâna oricui”. „Dovezile” pot fi, însă, şi o „capcană sulfuroasă” dacă, scotocind în labirintul Arhivelor, sacrificăm nuanţele, îmbrăţişând judecăţile reductive şi uităm că acea „istorie perfectă”, cum se amuza Marian Popa, încropită de organele Securităţii, reprezintă, de fapt, „versiunea instituţiei asupra adevărului” (multifaţetat). Nici comunismul, cu amăgitoare relaxări ideologice şi alternanţe îngheţ/ dezgheţ, n-a fost o perioadă compactă.
Ipoteza culturalistă (cf. Ovidiu Pecican) în „carantina comunistă” (1948-1989) a cerut dramatice eforturi de surpavieţuire şi grade diferite de adaptare (evazionistă); încât, cenzura, de pildă, desfiinţată instituţional în 1977, a impus autocenzura (cenzura în amonte). Dacă imediat după război s-a practicat „teoria înregimentării”, ea a dat roade şi în anii posttotalitari, chiar în absenţa chingilor ideologice, graţie „reciclării” unor intelectuali, doritori a-şi spăla biografiile. S-a instalat deruta culturală şi confuzia valorilor. Vacarmul postdecembrist, folosind cu aplomb etichetologia, a indus fie „sindromul tăcerii”, fie o ciudată intoleranţă, clasând şi „satanizând” pe cei care nu s-au aliniat. „Iacobinii” epocii noastre mai împart verdicte şi deplâng absenţa „rezistenţei albe” (a grevei scriitoriceşti, altfel spus), afişând (câteodată) un proletcultism întors pe dos şi o bolnăvicioasă inclemenţă. Climatul cultural postcomunist, presupus pluralist, tolerant, deschis diversităţii, întreţine, sub flamura revizuirilor, cu vehemenţe justiţiare, o ciudată polarizare: fie încurajând radicalizarea discursului (cultivând dosariada şi căzând, deseori, în revizionism), fie impunând blocajul conservator, natural până la un punct, să recunoaştem. Încât învolburatul front critic iscă „turbulenţe în canon” (vorba lui Ion Simuţ) şi obligă la o percepţie contextuală, atentă la tangajul estetică/ politică. Motive temeinice, aşadar, de a pune în discuţie bătătorita sintagmă a rezistenţei prin cultură. Or, cazuistica rezistenţei prin cultură, hrănind naraţiuni apologetice, oferă, prin colecţia de idei şi păreri, un veritabil Turn Babel. Gabriel Andreescu face ordine în tipologia opiniilor şi vrea „să împingă conceptele înainte”, propunând un test definiţional. Cum numărul celor care au stabilit conivenţe şi colaborări cu trecutul regim este „substanţial”, cum listele „pozitivilor”, ale „rezistenţilor” se umflă şi consensul rămâne o dulce amăgire, cercetătorul observă că ideea rezistenţei prin cultură are o restrânsă relevanţă; şi, firesc, propune un concept „mai bogat şi mai adaptat”, ca noţiune-cadru: existenţa prin cultură. În vremuri potrivnice, soluţia putea fi refugiul în „nişele culturale ale existenţei”, salvând excelenţa intelectuală. Cum a făcut „încăpăţânatul” N. Breban, o personalitate accentuată, trăind cu obsesia Operei şi apărându-şi, cu îndârjire, „proiectul personal”; schiţându-i profilul psihologic, G. Andreescu subliniază tocmai nestrămutata încredere în propria-i vocaţie, temperamentul vulcanic, incontrolabil al romancierului de cursă lungă. Chiar dacă, recunoscând riscurile opoziţiei politice, vom descoperi în anii comunişti şi rezistenţa de cafenea, „sfertorezistenţa confortabilă”, cum sesiza Gh. Grigurcu, disidenţa prin scrisori (cf. C. Stănescu) şi bancuri, „samizdatul mâncării” (cf. A. Pleşu).
Ceea ce îşi propune G. Andreescu în cărţile sale referenţiale, ca „obiectiv de adâncime”, ţinteşte etica memoriei, sancţionând tratamentul superficial, provocând derive şi maculări, aplicat unor creatori, supuşi unor campanii de declasare morală, stigmatizaţi ori, pe de altă parte, blamând cazurile de „eroizare”, mistificând istoria reală. Fiindcă, negreşit, „eticheta rezistenţei trece prin filtrul unor evaluări etice”, esteticul neputând fi o atitudine politică, ci doar, în cel mai bun caz, o supravieţuire decentă. Nu discutăm aici cazurile de represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist, detaliate, bogat documentate în expertiza „deconstructivă”, de înalt profesionalism, a lui G. Andreescu (mai puţin convingător în capitolul dedicat lui Ştefan Aug. Doinaş); şi nici „scăpările”, micile inexactităţi, câte sunt (confundându-l, de pildă, pe prozatorul Al. I. Ştefănescu cu Alex Ştefănescu), cercetătorul nefrecventând mediile literare, colcăitoare şi veninoase. Îmbrăcând armura omului de ştiinţă, Gabriel Andreescu oficiază distant, cu gravitate şi, fără a-şi propune a întocmi o Istorie politică, oferă informaţii preţioase, de neocolit, pentru cei care se vor încumeta să atace un atare proiect sisific. Care nu se poate construi decât cu onestitate, cu documentele pe masă, instrumentând corect cazurile, apărând soliditatea şi „puritatea motivaţională” a judecăţilor. Schiţând şi ambiţii teoretice, anunţând o „schimbare de paradigmă”, volumele lui G. Andreescu sunt merituoase, în primul rând, prin efortul de impersonalizare, încercând a risipi confuziile şi exagerările instalate, mediatizate urechist. Se poate discuta asupra selecţiei („natura exemplelor”, cum spune hermeneutul), asupra fluctuaţiei de tratament în cazul duplicitarilor (mai îngăduitor cu unii, argumentând prin „complinirea întru creaţie”, drastic cu alţii, motivând prin „comportament interesat”). Oricum, nu e doar regretul lui Alex Goldiş că cercetătorul, din păcate, „nu poate fi clonat”.
Nota:
*) E drept, în trei variante: fie Istoria politică a literaturii române postbelice (coperta), fie O istorie politică a literaturii române (pagina de gardă; o extensie se vede bine, fără acoperire!), fie, în fine, O istorie politică a literaturii române postbelice (conform Descrierii CIP).
