Gabriel Andreescu: Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist
Gestul nebun de a-ţi ridica vocea, pe lângă faptul că în jurul tău se va căsca un gol imens, în clipa următoare va şi atrage un uriaş mecanism de decredibilizare, de maculare. Mecanismul funcţionează fără greş. În absenţa oricărei solidarităţi, individul poate fi strivit de mizeria revărsată asupra sa de nimeni alţii decât de profesioniştii mizeriei.
Cine stă la capătul firului păpuşarului?
În scrisorile sale din închisoare, Adam Michnik vorbeşte la un moment dat despre o psihologie tipică pentru regimurile totalitare, în care reacţiile indivizilor la abuzuri sunt practic aneantizate printr-o politică a atomizării, a distrugerii legăturilor sociale, spulberării oricăror forme de organizare în aşa 
măsură încât orice solidarizare să fie zădărnicită. Starea de apatie socială se trage din atmosfera apăsătoare a unei psihologii a captivităţii generalizată. Răsare, ca un fenomen absurd, dement în izolarea sa, orice disidenţă. Gestul nebun de a-ţi ridica vocea, pe lângă faptul că în jurul tău se va căsca un gol imens, în clipa următoare va şi atrage un uriaş mecanism de decredibilizare, de maculare. Mecanismul funcţionează fără greş. În absenţa oricărei solidarităţi, individul poate fi strivit de mizeria revărsată asupra sa de nimeni alţii decât de profesioniştii mizeriei.
Ai nevoie de curaj să înfrunţi curentul în răspăr. Oameni precum Paul Goma sau Gabriel Andreescu, oameni care au înfundat puşcăria pentru dreptul lor natural de a se exprima, au fost şi sunt supuşi presiunii de marginalizare, culmea!, nu doar de către regimul defunct, dar mai ales de către tovarăşii lor anticomunişti, fie ei rezistenţi doar prin cultură! Ce nu a reuşit regimul comunist desăvârşesc „tovarăşii de drum”. De unde se vede că mult prea contemporanul mecanism de maculare nu e apanajul unui singur regim, el e proteic, poate împrumuta multe feţe, poate fi acţionat în orice conjunctură. Aşa se face că, în ani de „libertate”, a fost posibil un editorial într-o surprinzătoare tonalitate stalinistă, intitulat „Adio, domnule Goma!”, publicat pe prima pagină a unei reviste ce ar fi trebuit să exprime nu doar fandacsiile unui critic arţăgos, ci atitudinea şi poziţiile unei întregi bresle. Această revistă se presupune că ar trebui să fie fanionul întregii comunităţi scriitoriceşti, neputându-şi permite, atât din punct de vedere moral, cât şi material, să asume, pe frontispiciul său, spasmele şi grimasele umorale ale unei singure persoane cu a sa camarilă. Reacţii la infamul editorial nu au prea fost, mecanismul şi-a făcut treaba cu profesionalism. Să te mai miri că, azi, autorul editorialului de tristă amintire s-a autoinvitat pe viaţă în fruntea Uniunii Scriitorilor, prin aceleaşi metode pe care le imputa, mai an, lui D.R. Popescu (e bine de amintit că întrunirea Adunării Generale era împiedicată mai curând de către Partidul Comunist decât de preşedintele Uniunii)? Alegerile s-au mutat, manevrându-se nestatutar însăşi schimbarea statutului USR, prin filiale păstorite de oameni ai stăpânirii, majoritatea veleitari, parte din ei însă – ruşine lor – scriitori de certă valoare. Sentimentul de captivitate, laşitatea, frica, nu sunt fabricate doar de regimurile comuniste, precum se vede. Mancurţi, ketmani, rinoceri renasc lesne din propria cenuşă. Există în orice regim profesionişti ai manipulării pe care îi facem să existe, le dăm oxigen, prin incapacitatea noastră de a fi solidari.
Aşa i s-a întâmplat, i se întâmplă, şi lui Gabriel Andreescu. Lui, disident, unul din puţinii (îi poţi număra pe degetele de la o mână) care s-au ridicat în picioare şi au vorbit răspicat despre abuzurile regimului comunist, tocmai lui, şi nu în regimul de sinistră amintire, ci azi, acum, mecanismul ce împroaşcă dezinformare şi defăimare se străduieşte, furibund să-i pregătească o nouă izolare. Şi asta doar fiindcă, uluitor, şi astăzi ai nevoie de curaj pentru a spune lucrurilor pe nume. Mecanismul nu a murit odată cu Ceauşescu. El face mereu pui fiindcă păpuşarul nu a dispărut. Să nu uităm cum Securitatea îşi antrena „sursele” să răspândească adagiul „băiat zgomotos, dar lipsit de talent”. În laboratoarele ei decredibilizarea, potrivit documentelor, suna cam aşa: „«Olteanul» îi va demonstra lipsa de valoare literar-artistică a lucrărilor scrise de Paul Goma, Dumitru Ţepeneag şi Virgil Tănase, incapacitatea lor de a crea opere interesante, motiv pentru care se dedau la alte acţiuni, pentru câştigarea unei popularităţi ieftine, dar din care să profite cât mai mult din punct de vedere material” (Mihai Pelin, Operaţiunile Meliţa şi Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate, Edit. Compania, 2007, p. 115.). Există o stranie continuitate a metodelor securistice. E drept, instrumentarul contemporan al decredibilizării s-a îmbogăţit cu noi clişee: e frustrat, a avut un debut promiţător, dar n-a confirmat, e inexistent ca scriitor, cu talentul de multă vreme epuizat, n-a mai publicat nimic remarcabil etc. S-a încercat din răsputeri să fie aruncaţi la periferie, prin tehnica maculării, oameni de cultură de primă mărime precum Mircea Iorgulescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Mihai Botez, Eugen Uricaru, Adrian Marino, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu şi mulţi, mulţi alţii, în tentativa vinovată de a se crea noi ierarhii, noi „canoane”, în care să se evidenţieze taman oamenii mecanismului de maculare (conştientă sau inconştientă). Cine sunt ei, cine stă la capătul firului păpuşarului? Ei au nume şi chipuri, nu trebuie să ne ferim a le identifica, iar Gabriel Andreescu o şi face: Nicolae Manolescu, Bujor Nedelcovici, Radu Ioanid, Tudor Ţepeneag, Florica Jebeleanu Vieru, Ioan T. Morar, Mircea Dinescu, George Neagoe, Germina Nagâţ, Vlad Stoicescu, Mirela Corlăţan. Aş ezita să-l adaug în această înşiruire însă pe Dorin Tudoran, cel care a lansat un atac dezonorant asupra autorului cărţii pe care o comentez (v. Gabriel Andreescu, Cum se face o porcărie. Istorii de familie, în Observator cultural, 5 episoade). Dezonorant pentru că foloseşte, dizgraţios ca instrument polemic, detalii legate de viaţa privată a lui Gabriel Andreescu. Ca fost disident, nu este nici D.T. scutit de manipulări subtile, buna lui credinţă şi o oarecare loialitate în relaţiile sale putând fi lesne deturnate de cine se pricepe s-o facă.
Laboratoare obscure de izolare a incomozilor
Însăşi temperatura înaltă a reacţiei stârnite de documentarea corectă, şi nu manipulatoare, în arhivele Securităţii, caracterul ei contondent, demonstrează valoarea reală a cercetării, onestitatea acesteia producând frisoane sistemului. Mai dovedeşte faptul că accesul la documentele Securităţii nu era nici în ruptul capului destinat dezgropării adevărului arhivat, ba din contră, viţăvercea. Se vede cât de colo că autorul s-a apropiat mult prea tare de miezul mecanismului, până la punctul în care jucăria se poate defecta. Se vede, iarăşi, că, până în prezent, aceste arhive n-au reprezentat altceva decât un imens rezervor pentru făcut şi desfăcut reputaţii, în folosul cuiva. Cercetarea lui Gabriel Andreescu pune în pericol o întreagă schemă, migălită şi unsă prin laboratoare obscure, de izolare a incomozilor. Am putea-o numi operaţiunea „marea caterisire”. Sistemul ei de funcţionare nu e complicat şi el a fost devoalat de Gabriel Andreescu în cele mai recente două cărţi ale sale (de aici şi atacurile): e un complex la care conlucrează în mare trei entităţi: oameni ai mecanismului de maculare (animaţi de angajamente ascunse sau pur şi simplu de interese sau resentimente), gazete ale presei corporatiste,
toate beneficiind de umbrela protectoare, dar cu spiţe penale, a CNSAS. O menţiune aparte merită aici chiar revista-fanion a USR, care a ventilat cu un zel suspect prezumţia de colaborare cu fostul regim, expunându-şi colegii oprobriului public, fără ca această colaborare să fi fost dovedită. CNSAS adastă la graniţa penalului prin manipularea iresponsabilă a documentelor. Membrii CNSAS, unii incompatibili cu funcţia, au avansat, cu o seninătate frapantă, verdicte dezminţite, iată, în instanţe, iar acestea din urmă, în câteva rânduri, au făcut gestul necesar de reabilitare a victimelor. Dar reputaţia celor mânjiţi rămâne din păcate pururea ştirbită.
Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist (Polirom, 2015) continuă efortul de deparazitare a documentelor Securităţii de ingerinţe manipulatorii, efort început cu Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii (Polirom, 2012) şi demonstrează o dată în plus că doar contactul nemijlocit cu documentul ne poate apropia de realitatea istorică, nicidecum proiecţia lui rostogolită în cascadă prin lanţul trofic al fragmentării, trunchierii, denaturării sale printre dinţii distorsiunii pentru care mecanismul de caterisire fusese programat. Chiar dacă adevărul absolut rămâne o aspiraţie, apropierea maximă de adevărul documentului este singura abordare legitimă. Rezultatul imediat al demersului meritoriu şi atât de necesar al lui Gabriel Andreescu este repararea unor reputaţii. Dacă, în primul volum, deplângea lipsa de pregătire şi specializare a magistraţilor într-un domeniu atât de delicat cum este acela al colaborării sau noncolaborării cu Securitatea, au apărut şi semne bine prevestitoare, materializate în sentinţe definitive şi irevocabile ce restituie integral unor scriitori importanţi ai literaturii române dreptul la onoare: Nicolae Breban şi Mircea Iorgulescu. Dacă însă unii, plecaţi dintre noi, nu mai au şansa de a apela la o astfel de cale de atac, Gabriel Andreescu le oferă alternativa. Fiindcă „Deconstruirea manipulărilor, a interpretărilor vulgarizate care stigmatizează biografiile unor personalităţi ale culturii române, a constituit o miză în sine a cărţii” (p. 19).
Însă rezultatul profund al cercetării sale este devoalarea monstruosului mecanism ce timp de douăzeci şi şase de ani a folosit arhiva ca instrument de caterisire.
Un război fratricid
Drumul început de Gabriel Andreescu ne poate conduce către miza transcendentă a acestui război fratricid, poate răspunde întrebărilor legate de resorturile dezbinării generalizate ce ne-a guvernat de douăzeci şi şase de ani încoace, cui i-a folosit aceasta şi cine a fost până la urmă păpuşarul. Însă lucrarea nu este doar investigare nudă şi crudă a realităţii documentare. Desigur că abordarea este împachetată conceptual şi motivată teoretic prin declinarea ideii de „rezistenţă prin cultură”, aşezată în relaţie dialectică cu conţinutul mult mai bogat şi mult mai versatil al ideii „existenţei prin cultură”. Schimbarea de accent adaugă greutate şi deschide perspective pe care un viitor cercetător va fi obligat să le parcurgă, fiindcă „rezistenţa prin cultură”, cu întreaga ei biografie, a fost până acum doar schematic şi superficial evaluată, ba mai mult decât atât, a fost abil invocată în folos propriu. Perspectiva pe care o adaugă Gabriel Andreescu poate reprezenta un teren pe care vom putea trasa cu mai multă precizie liniile despărţitoare sau de convergenţă între opoziţie, disidenţă, rezistenţă, toate întâlnindu-se în teritoriul mult mai complex, al „existenţei prin cultură”.
Oricum, „interesul românesc pentru rolul jucat de rezistenţa culturală este un fenomen specific românesc. Formelor indirecte de contestare a fostelor regimuri li se acordă o atenţie mai curând marginală în spaţiul cultural al ţărilor unde a existat o rezistenţă anticomunistă (p. 23)”. Să ţină oare de specificul naţional această supralicitare ce a permis eroizarea, fanfaronada anticomunistă postcomunistă şi, pe de altă parte, stigmatizarea? Problema „rezistenţei prin cultură” şi consecinţele ei spune destule despre desfăşurarea jocurilor de putere din mediul cultural de după căderea comunismului. Dacă opoziţie la regim n-a prea fost, ierarhiile culturale trebuiau refăcute pe alte căi. Să observăm că valoarea culturală intrinsecă a fost eliminată din ecuaţie. S-a pornit o vânătoare de vrăjitoare est-etică menită să pustiască terenul, să-l facă liber pentru instalarea noii ierarhii. Dacă pe bază de merite politice de opoziţie la regim nu se prea putea, s-a recurs la ocultul mecanism de caterisire. Să nu uităm cum a fost asasinat moral Mihai Sin la apariţia vizionarului său roman Quo vadis, Domine?. Încă de la apariţia primului volum, mecanismul, prin vocea inchizitorială a lui Alex Ştefănescu, s-a pornit ca la un semn, fără măcar să dea răgaz finalului romanului (profetic, după cum se poate vedea astăzi) să contureze în termeni expliciţi viziunea de ansamblu a autorului. Maşinăria a strivit pur şi simplu reputaţia unui mare romancier care tocmai scrisese un mare roman şi care, citit astăzi, dă frisoane. Ne putem întreba, în consecinţă, dacă nu cumva vizionarismul care îl anima să fi fost mult prea primejdios pentru sistem?
Un complex la care conlucrează în mare trei entităţi: oameni ai mecanismului de maculare (animaţi de angajamente ascunse sau pur şi simplu de interese sau resentimente), gazete ale presei corporatiste, toate beneficiind de umbrela protectoare, dar cu spiţe penale, a CNSAS. O menţiune aparte merită aici chiar revista-fanion a USR, care a ventilat cu un zel suspect prezumţia de colaborare cu fostul regim, expunându-şi colegii oprobriului public, fără ca această colaborare să fi fost dovedită. CNSAS adastă la graniţa penalului prin manipularea iresponsabilă a documentelor
Mă voi referi în continuare, din raţiuni de spaţiu, la un singur caz din cercetarea lui Gabriel Andreescu, dar toate celelalte cuprinse în cele două volume ar merita aceeaşi atenţie. Un spirit incomod prin inteligenţa, acribia şi intransigenţa sa a fost Mircea Iorgulescu. La începutul anilor ’90 se vehicula chiar ideea revenirii în ţară şi preluarea şefiei revistei România literară. Nu a revenit… Dar chiar şi de acolo, de la Paris, scrisul său cu tăiş fin a incomodat. Drept consecinţă, mecanismul de caterisire s-a pus în mişcare prompt. Mai întâi sub forma unor zvonuri (îmi amintesc personal cum, în grădina vilei de la Neptun, tocmai jovialul preşedinte al USR, N.M. – cel presupus că ar avea menirea de a apăra reputaţia scriitorului român – a împărţit, la micul dejun, zvonul, cu zâmbetul pe buze, iar stupul scriitoricesc a şi început să zumzăie), apoi în articole de o obtuzitate uimitoare. Un şoc pentru Mircea Iorgulescu a fost însă cuţitul în spate înfipt de către un (fost) prieten, Bujor Nedelcovici, pe care el l-a sprijinit în carieră aşa cum numai un prieten al lui Mircea Iorgulescu putea fi sprijinit. Cu eleganţă. Cum să răspunzi unei astfel de acuze de colaboraţionism? Ce să-i răspunzi unui (fost) prieten când îţi aşterne în faţă o astfel de acuză?! De cealaltă parte, mecanismul s-a pornit prin delaţiunile joase ale unor (întâmplător?) subordonaţi ai săi, Tudor Ţepeneag şi Florica Jebeleanu, secondaţi îndeaproape de scriitorul de mare notorietate Ioan T. Morar. A fost urmărit Mircea Iorgulescu până în ultimele sale zile de acest stigmat. Astăzi, când instanţa i-a dat definitiv dreptate, mai ştie cineva asta? Pentru că, spune Gabriel Andreescu, „punerea pe umerii lui a acestei acuzaţii rezultă din interpretarea unor materiale în care apare exclusiv în postura de urmărit”. O fi având legătură caterisirea cu faptul că criticul parizian era „un om de stânga – structural, un democrat”, că era „unul dintre scriitorii cu o indiscutabilă inteligenţă şi cultură politică”? „Opera profesională şi viaţa de breaslă au fost centrul universului lui Mircea Iorgulescu. Le-a gestionat atent la contexte, raţionalizându-le şi câştigând diferite pariuri, inclusiv pe acela de a părăsi ţara atunci când situaţia de acasă a devenit de nesuportat. A pariat pe ceea ce părea posibil. Nu şi pe imposibil, adică pe ceea ce ave
a să se întâmple în final: căderea regimului.” (p. 180) Cine ar trebui să răspundă pentru faptul că „Direcţia de Investigaţii a CNSAS a falsificat imaginea de ansamblu a raporturilor criticului cu Securitatea”? Cum se împacă fostul său prieten cu faptul că „în toată perioada procesului dintre Iorgulescu şi CNSAS, Nedelcovici a păstrat tăcerea asupra faptului că principala probă prin care Consiliul şi Curtea de Apel argumentau activitatea de poliţie politică a lui Iorgulescu era contrazisă de faptele ştiute de el”? (p. 188)
Nu poate fi considerat o simplă eroare faptul că „investigatorii CNSAS au făcut o selecţie vânătorească, reţinând documentele care ar fi sugerat vinovăţia criticului. Au amestecat planurile şi evaluările autoapreciative ale Securităţii cu câteva consemnări ale dosarelor interpretate astfel încât să-l împingă pe Mircea Iorgulescu în postura de turnător. Direcţia de investigaţii a CNSAS nu a căutat «adevărul raporturilor dintre critic şi Securitate», ci a insistat să dea impresia existenţei unor relaţii vinovate. Cazul Iorgulescu arată că, la peste un deceniu de la înfiinţare, CNSAS nu şi-a clarificat metodologia şi nu şi-a înţeles rolul”. (p. 189) Dar dacă şi l-a înţeles foarte bine?! Dar dacă taman acesta a fost rolul ei?! Se vedea cu ochiul liber că „în arhivele Securităţii nu există nici o notă cu grafia lui Mircea Iorgulescu. Or, fără alte dovezi, probatoriul constituit doar din înscrisurile provenind de la ofiţerii Securităţii nu poate legitima un verdict”. Acest fel de abordare nedeontologică ridică întrebarea unor responsabilităţi, deoarece „compromiterea lui Mircea Iorgulescu a reprezentat turul de forţă al unor literaţi cu rezonanţă în opinia publică”, „al unei lungi serii de entuziaşti ai defăimării criticului”.
Cu totul spectaculoasă este, prin conţinut, demonstraţia cam greu de combătut a dublei strategii ce îl caracterizează pe Bujor Nedelcovici, şi de data aceasta, cu documente autentice din arhiva Securităţii. O strategie a cuminţeniei, în exteriorul ţării, o alta, vitejească, în autobiografie. Stupefiant este subcapitolul intitulat Scrisorile adresate lui Petre Gigea, care revelă echilibristica romancierului de a se avea bine cu exilul românesc, fără a se angaja însă făţiş în acţiuni ostile regimului, pe de o parte, pe de altă parte pentru a-şi păstra neatinse bunurile din ţară, baletul cu autorităţile comuniste (i.e. Petre Gigea, ambasadorul RSR de la Paris): „În speranţa că nu abuzez de amabilitatea Dumneavoastră, aş vrea să comunicaţi autorităţilor din ţară dorinţa mea de a rămâne cetăţean român şi membru al Uniunii Scriitorilor. De asemenea aş dori ca apartamentul (proprietate) din str. […] să-mi fie păstrat, urmând să plătesc datoriile care îmi revin”. (p. 201) Şi ca să-şi consolideze încrederea pe care doreşte să o insufle, îi declară ambasadorului, într-o altă scrisoare: „Subliniez că nu am scris articole în presă şi nu am dat interviuri, cu toate că am fost căutat insistent de mai mulţi ziarişti şi reporteri din Franţa şi din alte ţări”. (p. 202) Pe bună dreptate comentează cu eleganţă autorul cărţii: „Cum putem înţelege aceste scrisori ale lui Nedelcovici? Ele completează o traiectorie care intră într-o curioasă tensiune cu naraţiunea preferată de autor, a anticomunismului său visceral, a omului intransigent care refuză orice compromis cu autorităţile ceauşiste. Imaginea promovată de romancier despre sine câştiga în relief prin contrast cu un Mircea Iorgulescu colaboraţionist. «Înălţimea» rigorii sale etice se confirma în refuzul de a scuza fostului prieten «slăbiciunea» de a fi purtat discuţii cu ofiţeri de Securitate. Acest autoportret eroic a fost susţinut sistematic de Bujor Nedelcovici de-a lungul anilor, dinainte de revoluţie şi până în anii din urmă. I-a adăugat o aură de dramatism, punând rămânerea în Franţa sub semnul sfâşierii interioare”. (pp. 203-204) E de precizat faptul că Nedelcovici, când a pornit campania contra lui Iorgulescu, nu ştia de existenţa acestor scrisori-document adresate ambasadorului român, ele ajungând în arhiva CNSAS abia la sfârşitul anului 2013. Concluzia lui Gabriel Andreescu, potenţând subtil jocurile pe diferite registre ale imaginarului, pune pe gânduri şi te îndeamnă să te întrebi cine, până la urmă, sunt adevăraţii delatori în cazul Mircea Iorgulescu: „Nu putem şti exact care au fost gândurile exilatului şi nu este menirea noastră să le imaginăm. Rămâne faptul că dosarele de Securitate şi de paşapoarte sugerează o neconcordanţă între logica vieţii reale a lui Nedelcovici şi imaginea pe care scriitorul o promovează insistent în viaţa publică. Distanţa dintre imaginea de sine şi linia comportamentului, firească până la un punct la orice om, ajunge la Bujor Nedelcovici la o adevărată dedublare, fără comparaţie cu orice alt caz din cele cercetate în acest volum. Contradicţia dintre adaptabilitatea la context a lui Bujor Nedelcovici şi imaginarul său visceral anticomunist nu scade valoarea socială, politică şi culturală a acestui imaginar”. (p. 204)
Ne putem întreba, văzând că apar documente noi în arhivă, dacă am afla bunăoară chipul indivizilor reali ce se ascund sub numele de cod „Toma Costică” sau T. Costică, „T. I. Fălticeanu”, „Neagoe”, „Manolescu”, „Bănăţeanul”, „Olteanul”, „Regizorul”, „Vlad”, „Cernat”, nu cumva mecanismul de caterisire s-ar gripa? În lipsa dezvăluirilor spectaculoase se poate încerca un exerciţiu de perspicacitate prin coroborarea datelor oferite de Operaţiunea Meliţa şi Eterul… şi jurnalul datat al Monicăi Lovinescu. Dar s-a văzut că astfel de curiozitate e bolnăvicioasă şi poate conduce la mari nedreptăţi.
De ce este atacat astăzi Gabriel Andreescu? Tocmai fiindcă a îndrăznit să pună la îndoială infailibilitatea mecanismului producător de deşeuri. Şi nu doar că acesta s-a dovedit a fi failibil, dar a produs nedreptate şi mizerie de multe ori cu bună ştiinţă. A distrus vieţi, au murit oameni. Cercetarea deontologică prin arhive, corect documentată, profesionistă, demontarea acribioasă a minciunilor prin omisiune sau ba, aruncă în aer un întreg eşafodaj construit meticulos, ani la rând, folosind ca material de construcţie dejecţii zvonistice, turnătorii joase, documente manipulate şi multă maculatură jurnalistică. Sigur că o astfel de lucrare devine un pericol major pentru mecanism. Cărţile lui Gabriel Andreescu, onest documentate, au cam clătinat credibilitatea celor grăbiţi să arunce cu piatra, iar sistemul se resimte dureros. Munca sa benedictină, magistrala lui cercetare de o onestitate rară, pe lângă faptul că a demontat unul dintre cele mai perverse mecanisme politice de manipulare a opiniei publice sortit distrugerii reputaţiei unor intelectuali incomozi, este un revelator fără posibilitate de replică a unui sistem ce stă să apună pe măsură ce metodele sale devin mai transparente. Cele două volume de cercetare în arhiva CNSAS demantelează practici oculte din penumbra zonei culturale şi capătă, pentru cultura română, păstrând proporţiile, puterea catalizatoare a ceea ce în zilele acestea se numeşte Panama Papers.
P.S. Recent, s-a ivit în spaţiul public un mecanism nou-nouţ de caterisire, mai kafkian decât acela al CNSAS. El se numeşte – nu râdeţi, e serios! – Comisia de Monitorizare, Suspendare şi Excludere a Uniunii Scriitorilor (denumire ce pare a fi împrumutată direct din paginile lui Ilf şi Petrov). Deşi Uniunea avea deja o comisie al cărei nume denotă eleganţa şi civilitatea ce ar fi trebuit să guverneze relaţiile dintre scriitori – Comisia de Onoare, CMSE a US îşi arogă caterizarea oricărui membru ce îşi permite să conteste în vreun fel legalitatea şi corectitudinea acţiunilor conducerii sau pur şi simplu nu împărtăşeşte acţiunile acesteia; un fel de comisie „mucles”, pe înţelesul tuturor. Am o mică nedumerire – dacă comisia exclude abuziv un membru îndreptăţit la beneficiile pecuniare pe care i le oferă Uniunea, lipsindu-l aşadar de acestea, nu cumva acest abuz trece graniţa legalităţii şi se avântă cu ingenuitate pe teritoriul penalului?
CMSE a US – ce mândru sună această siglă! – se pune pavăză în faţa propunerilor legitime ale Grupului pentru Reformă a Uniunii Scriitorilor, Grup ce tocmai a reintrodus în legalitate organizaţia breslei (în paranteză, dar răspicat fie spus, mă declar aici simpatizantă pe faţă a Grupului de reformă). Aceeaşi CMSE a US, amintind de excluderile din anii ’50, l-a suspendat din breaslă pe academicianul Eugen Simion, iar, recent, profesorul a fost jignit public, în mod incalificabil, de către cel ce ar fi trebuit să reprezinte, prin poziţia sa, obrazul, onoarea unei întregi bresle. Dar dacă el însuşi nu le are?! Aşa se întâmplă când cultura se îndepărtează de adevărata ei vocaţie şi se transformă în poliţie politică.
