Uşurătatea cu care, în numele justiţiarismului, vocalii „iacobini” ai epocii postdecembriste lansează, de‑a valma, etichete infamante nu l‑a ocolit nici pe Noica. Visul nicasian al unei cruciade culturale, folosind – ca strategie – „o acomodare productivă” cu trecutul regim, a iscat un potop de acuze, vizând „relaţia specială” cu organele a celui puşcărizat, reabilitat şi, în cele din urmă, „răsfăţat”. Deşi complicat, îndelung dezbătut, de o complexitate fascinantă, uşor enigmatică, învăluită de ceţuri mitologizante, cazul Noica a primit o explicaţie lămuritoare, credem. Contra‑expertiza lui Gabriel Andreescu, parcurgând „exhaustiv”, cum ne asigura, textele de arhivă, a evidenţiat „o formidabilă contorsionare interpretativă”; sub pavăza capitalului simbolic al Şcolii de la Păltiniş, noicienii, aflăm, au întors probele „cu susul în jos”.
Or, lumea în care a nimerit Noica, suportând şocurile Istoriei, a fost violată politic prin bolşevizarea Estului. Nu e vorba doar de „o înţelegere discretă cu PCR”, cum crede Alex Ştefănescu, ci de o colaborare sârguincioasă, prin care Noica, vădind docilitate şi corectitudine, s‑a dovedit un „harnic agent de influenţă”, activând, ca intelectual recuperat, într‑o febrilă „operă de influenţare”. Cele două volume publicate, în 2009, de Dora Mezdrea conţin probe concludente; iar documentarea oferită de Gabriel Andreescu e fără cusur. Chiar dacă unele urme au fost şterse şi două dosare au fost arse (la Berevoieşti). Iar comunismul, observăm, modelându‑şi propria elită, şi‑a transferat‑o, fără mari pierderi, în postcomunism. Arestat la 11 decembrie 1958, după anii de domiciliu forţat la Câmpulung‑Muscel (1949‑1958), Constantin Noica, beneficiind de repetate intervenţii externe, a fost eliberat la 31 iulie 1964, încercându‑se atragerea sa (printr‑un şir de favoruri). Fostul deţinut „îşi ţine promisiunile” şi „se predă cu totul”. Ştiindu‑şi trecutul „cu pete”, solicită dreptul de a fi folosit într‑o ţară liberă (după 1964), dorindu‑şi, la 55 de ani, un nou început. Cercetând colecţia Glasului patriei (1955‑1972), publicaţie destinată emigraţiei, Ana Selejan descoperea, printre „colaboratorii sporadici”, prezenţa lui Noica. În Rândurile cuiva care n‑a avut dreptate (nr. 13/1965), Noica semnează autocritic un fel de abjurare, recunoscând „răspunderea ideii”. În alte articole va pleda pentru fapta constructivă, alăturându‑se „intereselor României noi” (v. Despre ceva de făcut, nr. 34/1965). „Aerianul” Noica (în ochii lui Nedic Lemnaru, redactor acolo) va lansa, încă din 1968, ideea facsimilării caietelor eminesciene. Lecturarea lor i‑a prilejuit un „delir sacru”, fiind convins că facsimilarea „se va face în curând”, ceea ce, se ştie, nu s‑a adeverit. Va analiza, în Partea noastră de cer, câteva „cuvinţele româneşti”, apăsând pe „bucuria gândului”, desfăşurând preparatoriu rostirea românească. Fostul moşier, „despovărat” de griji administrative după confiscarea averii, oricum nepriceput, acuzat şi încarcerat pentru „discuţii duşmănoase”, eliberat în 1964, recunoscându‑şi greşelile îşi anulează rezervele şi va respecta „pactul”, acceptând neimplicarea, recluziunea şi pauperitatea, străin de „ispitele contingenţei”. Convins că şi „publicistica minoră” e călăuzită de „o filosofie în acţiune”, Marin Diaconu, despuind scrierile noiciene, face câteva binevenite precizări: Noica a fost invitat să colaboreze la Glasul Patriei înainte de a fi angajat la Centrul de Logică al Academiei, iniţial două articole i‑au fost refuzate şi publicate ulterior, iar colaborarea a continuat şi la Tribuna României (1972‑1989), succesoarea publicaţiei propagandistice Glasul Patriei, unde a mai semnat patru articole. Dovedeşte, la tot pasul, „stilistica supunerii”, „se închină” în faţa realizărilor regimului, face, vorbăreţ, reverenţe ofiţerilor de caz, foloseşte carneţelul cu însemnări şi adrese, mizează pe „umanizarea” discuţiilor, Securitatea fiind (devenind) capabilă de dialog, uitându‑şi trecutul de organ represiv. O fi avut Noica „geniul linguşelii”, cum credea Cioran, dar onestitatea sa nu poate fi pusă sub semnul întrebării. Recurenţa unor teme (mitul şcolii, mitul Fratelui), urmărite obsesiv, cu tenacitate, i‑au impus o conduită servilă, „legându‑se” de organe (Securitatea fiind mult schimbată în bine, constată). Sperând, astfel, să‑şi atingă ţintele culturale, misionarismul său utopic râvnind „planetizarea”. Noica se dovedeşte util, prezintă încredere, totuşi, suspicioase, „organele” îl ţin sub supraveghere până la moarte (4 decembrie 1987). Surprinzător, depoziţiile sale, redactate conştiincios, şi afirmaţiile făcute în faţa celor apropiaţi, în varii împrejurări, concordă; sinceritatea sa, deseori, e vecină naivităţii. Trecut prin experienţa carcerală, eroul Jurnalului de la Păltiniş se identifică deplin cu rolul atribuit; însăşi Securitatea preia, după apariţia Jurnalului, câteva dintre etichetele livrate, vorbindu‑se insistent despre întemeierea unei Şcoli de gândire, cu tineri selectaţi, „îndoctrinaţi”, pregătind viitoarea elită culturală, chiar de o super‑Universitate sibiană (în 1987).
Ceea ce va constata, însă, filosoful, redactându‑şi, imediat după detenţie, „memoriile”, e că noul regim dă „o proastă folosinţă inteligenţei umane”. Dar Rugaţi‑vă pentru fratele Alexandru este „spovedania unui neînvins”, constata Ion Dur. Ca „burghez” trimis la reeducare, Noica porneşte, în această falsă rememorare, de la premisa că nu te poţi sustrage timpului tău; că viaţa e „o chestiune de digestie” şi că, îndopat cu tomuri marxiste, buchisind teoria alienării (Marx fiind un „îndrăcit” purtător de cuvânt al conştiinţei europene), va îngâna o rugăciune pentru „biruitorii nesiguri”. Pedagogia nicasiană vădeşte compasiune pentru torţionari, cei care „nu sunt puşi în condiţia de oameni”. Cartea lui Noica, datată 1965 şi tipărită în 1990, imediat după seismul decembrist, propunea o rugăciune pentru foştii stăpâni; ea a venit „prea devreme”, nota, cu deplin temei, Marta Petreu, provocând neînţelegeri. Arestat în decembrie 1958 şi condamnat, în celebrul proces Noica‑Pillat, la o detenţie de 25 de ani, Noica se va comporta „iresponsabil” (cf. Ion Ianoşi). Stelian Tănase oferea documentaţia acestei înscenări (v. Anatomia mistificării, 1944‑1989, ed. Humanitas, 1997), iar Cioran, frivol, milos (totuşi), deplângea greşeala de a fi răspuns la scrisorile lui Dinu, din „datoria de prieten”, obligându‑l la un „turism fără voie”. Un calvar părelnic „încheiat” în 1964, îndulcit apoi prin putinţa de a scrie şi publica (râvnită), chit că acele, în primă instanţă, colaborări la Glasul patriei i‑au distrus, în ochii exilului, „legenda”. Prin diligenţele (numeroase), cerând favoruri pentru ucenici şi încercând „să influenţeze pozitiv regimul”, crede A. Pleşu, înfrângând obtuzitatea politrucilor, Noica făcea figura unui pensionar cuminţit (urmărit, e drept). Prin „conivenţa unor oameni ai regimului”, apelând frecvent la bunăvoinţa unor nomenclaturişti, el cultiva, dintr‑un „candid calcul tactic”, dialogul cu autorităţile, sperând într‑un rezolvativ captatio. Sunt concesii care cântăresc greu la o judecată dreaptă, potenţate de zelul colaboraţionist, indubitabil. Fiindcă Noica, apăsat de remuşcări şi sentimentul vinovăţiei, cu prieteni, la rându‑le, traumatizaţi, a jucat pe cartea sincerităţii, asumându‑şi / recunoscându‑şi eşecul. A vrut o relaţie a egalilor, crezând că „strategia” sa, de bună credinţă, îmbrăţişând proiecte utopice, poate fi „o relaţie umană”. Or, „isprăvile lui Dinu”, pendulând între anexare şi adeziune, dorindu‑se o ispăşire, sfidau realitatea. Antrenoratul cultural pleca de la premisa (cel puţin discutabilă) că lumea de mâine va fi una a culturii; proiectul său, vizând o cultură română majoră, căuta urmaşi spirituali „însetaţi”. Obsesia pedagogică, înverşunarea de a modela, îl consacrau drept „călăuză”. Într‑o scrisoare către N. Mărgineanu (2 noiembrie 1969) era explicit: voia să sufle „în pânzele câtorva tineri”. Încrezător în „funcţia matriarhală” a Ardealului, şi‑a oferit recluziunea de la Păltiniş, devenind un mit laic. Nu la o margine de ţară (sesiza K. Verdery), ci chiar în centrul ei, lăsându‑se „înfiat” de / în „Olimpul păltinişean”, cu voinţa de a face cultură; aşa cum, în tinereţe, într‑o conferinţă ţinută la Berlin (iunie 1943), exaltat, sub impuls cioranian, visa a face, într‑o cultură mică, istorie, anunţând „o creştere dinăuntru în afară”.
Din păcate, această „euforie constructiv‑culturalistă” angaja nu doar o colaborare de idei cu fosta Securitate, menţiona acid N. Manolescu. Chiar trezind rezervele „organelor”, întreţinând suspiciuni, supravegheat şi, deseori, amânat, în pofida dialogului cu cei din ierarhia peceristă, Noica nu s‑a dezis; socialismul era „adevărul timpul nostru”, autohtonismul dădea apă la moară naţionalismului ceauşist, Securitatea însăşi suportase o „revoluţie calitativă”. „Serviciile” lui Noica nu sunt „puerile presupuneri”, cum pare a crede Ion Dur.
Dacă pentru Cioran, Noica părea complex, fascinant, „turburător” şi, îndeosebi, „derutant”, în ochii lui Culianu el dobândise rolul de „moaşă”, trăind, în exclusivitate, sub raza culturii, într‑o ţară „imolată”, închisă, pregătind „Moştenitorul”. Un „mandarin candid”, destinat parohialului, un optimist defazat, energic, oricum stimabil (pentru acest eroism cultural „trezitor”, căutând „sămânţa cea bună”), cumva „desprins de Istorie”. Ştiind, însă, că „înţelepciunea nu se învaţă, ci se trezeşte”, cum îi scria Sandei Stolojan (la 16 iulie 1969). Un constructor, desigur, alegând tineri genialoizi (ca grup elitist, supus unui antrenament aspru), un posibil critic de direcţie, fie şi improvizat, „nerecunoscut ca atare”, observa Ovidiu Pecican, forţând intrarea în Universalitate; blamând poezia (care e „potriveală”) sau polihistorismul nostru proverbial, născând oameni mari fără cărţi majore. Eliade, de la distanţă, vedea în Noica un caz unic; acceptând tacit contextul vitreg, impunând o gândire captivă, umilită şi vorbind, paradoxal, despre „semnificaţia metafizică a unui destin românesc”. Ceea ce i se părea, nota în Jurnal, „o alegere sublimă şi, la limită, absurdă”. Pentru Cioran, cel căzut din istorie (temporalitatea istorică), „optimismul nebun” al lui Noica, prietenul său de o viaţă, era „de neînţeles”. Într‑o scrisoare către fratele Aurel (10 iulie 1972) mărturisea că era gata să‑i „invidieze iluziile”, optimismul noician ţinând de „o anomalie fericită” (v. Fratele fiului risipitor, Editura Eikon, 2012). Iar întâlnirea lor, în 1972, era percepută de Cioran ca o revedere temătoare, fantomatică; dacă Cioran, părăsind o „patrie evaporată”, optând pentru un alt idiom, renunţase la „o bună parte” din viaţa sa, Noica venea dintr‑un exil „subtil”, „printre ai săi”. Comentând „războiul celor două scrisori” (Scrisoare către un prieten de departe, a lui Cioran, respectiv Răspuns al unui prieten îndepărtat, a lui Noica), pricinuindu‑i lui Noica mari necazuri (lotul Noica‑Pillat), Petru Urscahe înlătura ipoteza unei rupturi. Iar doctorul Mircea Lăzărescu avansează o explicaţie: dacă Cioran visa „o retragere înspre nu ştiu ce”, atingând „originea însăşi”, cum nota în Caiete, Noica „credita prezentul vremii sale cu valenţele pozitive ale unui timp rostitor”. Fiindcă misterioasa deveninţă (nucleul fiinţei în sine) era „deschisă nelimitat spre nou”. Nu adâncim aici chestiunea, lăsând deoparte, de pildă, interesul lui Ioan Biriş pentru „holomeria simbolică” şi „logica partitivă”, Noica fiind preocupat de „faptul invenţiei”, convins să sublima creativitate culturală ascunde un „cifru matematic”. Sau „fiinţa” din ontologia nicasiană, ontoteologia şi sistemul pentadic, ca preocupări stăruitoare în cărţile medicului psihiatru Mircea Lăzărescu. Şi, desigur, atâtea alte contribuţii de ecou, dovedind că opera lui Noica e „în rost” şi rodeşte. Chiar dacă n‑are urmaşi şi, odată cu „marele sapienţial”, „a dispărut o specie”, cum scria Sorin Lavric.
Cu patos cultural, abstras din „temele mundane”, având, după detenţie, o relaţie specială cu instituţiile statului comunist, folosit şi folositor, Noica s‑a dovedit, reamintea G. Andreescu, un harnic „agent de influenţă”. Certamente, linia Noica, fie şi acceptând stilistica supunerii, cu naivităţi şi efuziuni, s‑a frânt, recunosc însuşi „noicienii”. Totuşi, el rămâne un simbol legitimator, asigurând, prin iradierea prestigiului, posteritatea grupului noician, paradoxal, chiar şi din unghiul autorităţii morale.
Văzând în Noica „un model de ambiguitate perfectă”, Adrian Marino făcea efortul de „a‑l înţelege”, considerându‑l un caz „exemplar şi paradigmatic”. Înainte de a‑l apăra sau acuza, de a‑i evidenţia compromisurile şi concesiile, de a inventaria efectele produse de constrângerile totalitare se cuvine a deschide un proces însuşi sistemului represiv, scria Marino. Cu „imaginaţie semantică” şi „relaxare etică”, acest spirit himeric, trăind „în posibil”, vădind irealism şi amoralism ingenuu, animat cu sinceritate de bune intenţii, a făcut posibilă o cultură paralelă, tolerată. Fanatismul său cultural, întreţinut de firescul „egoism” creator / recuperator, brevetând metoda Noica, a îngăduit „o supravieţuire activă”, scria hermeneutul clujean, aşezându‑l în seria utopiştilor din cultura română, nu prea numeroşi, să recunoaştem.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
