Marginalii
Andrei Zanca
SERAFICO
„Mă întreb, dacă Dumnezeu încuviinţează,
ca unei păsări să-i fie inima atât de grea,
încât cu aripile-i să nu o mai poată înălţa?”1
„Operele de artă sunt de-o nesfârşită singurătate […]. Doar iubirea le poate cuprinde şi ţine şi poate fi dreaptă în ceea ce le priveşte.”2
Rilke a vieţuit mereu între teritorii. A sălăşluit şi s-a preumblat, mânat de nelinişte şi de o neştiută, însă mai bănuită chemare, în albia secată dintre vămi. El este un poet al lizierelor, tinzând mereu spre neobişnuit, sfâşiat de extreme. Apropierea de lume şi oameni şi-o dorea, însă mai întotdeauna se retrăgea tot atât de brusc în singurătate şi izolare. Durerea acestei polarităţi existenţiale, orientate reluat înspre un dincolo ca o posibilă sinteză a extremelor, se transforma prin însingurare în operă de artă.
O asumare a lumii întru o deplină contopire şi rezonanţă cu tot şi toate, ca punte spre un dincolo, mai mult decât doar clamat: un dincolo de care ştiutor (wissend), se apropie. Un nesfârşit şi dureros drum al învăţării – căruia Rilke i s-a dăruit întrutotul –, un drum spiralat, sincron şi vibrant cu evoluţia operei sale, ce i-a fost însoţitor permanent, mângâiere şi dăruire f
ără rezerve. Arta este medium-ul în care omul şi peisajul, făptura şi lumea se-ntâlnesc şi se însoţesc, se regăsesc în cele din urmă. În artă toate extremele se completează reciproc într-o unitate ce instituie esenţa operei de artă. Creaţia sa e profund personală şi orientată înspre sine, încercând să surprindă o lăuntricitate. Asceza şi religiozitatea lui devin astfel montura în care se prefigurează unic o unitate deplină între om şi operă.
Nici un vers fără motivaţie interioară imperioasă. Disperat de momentele în care vocea interioară amuţea, în care însoţitorul intra în umbra tăcerii, Rilke a ştiut întotdeauna că puterea şi genuinul creaţiei, contopite, sunt în mare parte rezultatul răbdării şi sensibilizării la vocea lăuntrică. Toţi marii creatori au simţit acest lucru: faptul că nu poţi crea un lucru care să vieze după aceea prin el însuşi, decât dacă intri lăuntric în rezonanţă cu o însoţire. Smerenie întru bucuria plăsmuirii, abolire a ego-ului, ca rezultat al sciziunii/ separării dintre maturul înlănţuit şi copilul spontan şi liber. Astfel, Rilke ajunge la o considerare/ vedere holistică şi nu linear-logică a lumii.
Ego-ul atât de controversat al poetului poate fi considerat ca fiind în mare parte rezultatul acestei sciziuni, amplificate de lumea polarităţii în care toţi suntem prinşi şi „graţie“ căreia rostirea e înspicată, pierderea unităţii primordiale atrăgând după sine condiţia tragică a omului.
Întrebat de către Anne de Noailles – pe care o diviniza şi de care fugea în acelaşi timp spre „a nu-şi pierde eul“3 – la o recepţie a prinţesei Maria von Thurn und Taxis, dacă nu are greutăţi în găsirea cuvântului potrivit şi descriind în acelaşi timp dificultăţile ei în faţa textului, Rilke s-a arătat foarte mirat. Scria aproape fără corecturi (paralela cu partiturile mozartiene devine astfel evidentă). Totul se elabora sub îndemnul unei necesităţi imperioase, mai întâi în laboratorul lăuntric. Avea mereu sentimentul cert al unei dicteu fără cusur. Aidoma altor artişti autentici, avea o teamă aproape superstiţioasă de-a se lega de cineva prea intim, spre a nu se înrobi… Scrisul său fin şi îngrijit denota înfremătarea frumuseţii şi armoniei.
Era – la fel cu cei ce urmau netulburaţi inflexiunile vocii interioare – relativ insensibil la succes şi critică. Smerenia vis-à-vis de vocea, ce căuta a răzbate din el se acompania cu o modestie exemplară în viaţă. Fire profund intuitivă, se simţea mult mai familiar în cadrul firesc, natural, decât în apropierea oamenilor, simţind însă întotdeauna efluviile sufleteşti rezonante ale fiinţelor cu a căror sensibilitate se înrudea. Era însoţit mai mereu de stări melancolice şi de descurajări, încercând să le depăşească în prezenţa interlocutorului „ideal“, prin lungi şi fermecătoare istorisiri, spuse cu o voce moale, uşor melodioasă.
1. R.M. Rilke, „Briefe an einem jungen Dichter“, ed. Insel, Wiesbaden, 1952. Conotativul „Serafico“ i-a fost dat lui Rilke de către prinţesa Maria von Thurn und Taxis, prietenă a poetului, autoare a celebrei cărţi de amintiri despre poet Erinnerungen an R.M. Rilke, e. Insel, Frankfurt a Main, 1966.
2. Ibidem, Scrisoare din 23 aprilie 1903.
3. Explicaţie dată de Rilke prinţesei Maria, la întâlnirea organizată de aceasta, tocmai la dorinţa tainică a lui Rilke de a o cunoaşte pe Anne de Noailles.
