Horia Vicenţiu Pătraşcu: Unirea României cu Statele Unite ale Americii
Un popor romantic – plin de dorinţa de a-şi găsi acasa – şi de aici tendinţele evident migraţioniste care au escaladat în ultimele decenii. E un popor care se împrăştie în lumea întreagă în căutarea unui acasă. Acasă este spaţiul care te face puternic, este pământul care, atins, îţi redă energiile pierdute în luptele purtate
De o vreme mă preocupă soluţiile la problema românească. M-am săturat să tot aud formule defetiste şi fataliste privitoare la imuabila fortună românească. Am schiţat în câteva texte anterioare modalităţi de a rezolva diferite „insolubile” mioritice. Am întârziat însă destul de mult în a scrie textul de faţă care îşi doreşte să propună una dintre cele mai grandioase idei de salvare a României:
Unirea României cu Statele Unite ale Americii! Românii, poate mai mult decât alte naţiuni, sunt absolut fascinaţi de mirajul american. „Vin americanii!” – o formulă deja consacrată ca strigăt disperat de ajutor, 
de salvare din ghearele Ursului roşu în anii stalinizării ţării. În imaginarul românesc din acei ani, America ar fi salvat România după modelul descinderii unui comando din filmele americane într-un teritoriu inamic pentru a recupera un camarad căzut în mâinile duşmanului. Dar România nu era un individ: era o ţară! O ţară înconjurată de o mare roşie ca steagul URSS. Cum puteai transla 238.397 km pătraţi dincolo de balta atlantică când erau probleme şi cu translarea vreunei biete bisericuţe de lemn mai hacana de suflul demolator al lupului sovietic? Şi, totuşi, imaginarul stă sub alte „puteri” decât cele ale posibilului; stă sub puterea dorinţei şi a speranţei care, înaripate fiind, nu-i permit să ţină „pasul” cu ele. Aşa se face că după ce, în sfârşit, a reuşit şi posibilul să ajungă, târâş-grăpiş, acolo unde speranţa a fost cu hăt timp în urmă, aceasta, speranţa, este din nou mult mai departe şi, survolând noul loc, îşi întoarce capul după posibil, chemându-l, dar posibilul înaintează greu, abia târându-se în urma ei… Incongruenţa dintre speranţă şi posibil nu este, iată, legată de incompatibilitatea dintre ele, ci de o diferenţă masivă între vitezele lor de deplasare, căci în momentul în care posibilul devine real, speranţa nu mai este deja acolo. Asaltaţi de tot felul de alte „provocări” şi uituci din fire, ne pierdem fie interesul, fie amintirea a ceea ce ne-a pus în mişcare – astfel că în momentul în care avem toate datele să ne realizăm dorinţele – nu mai avem nici un chef să o mai facem. Omul ar putea fi fericit dacă nu ar exista această defazare între trecutul îndrăgostit şi prezentul dezabuzat sau înamorat de un alt viitor, dacă clipa fericirii lui nu ar veni întotdeauna, prin natura lucrurilor, prea târziu!
Să ne facem însă datoria şi să vedem dacă, într-adevăr, în situaţia actuală a României condiţiile de realizare a visului său cel mai frumos s-au întrunit prea târziu, dacă nu mai există într-adevăr nicio dorinţă întru realizarea acestuia. Poate că nu e vorba decât despre o uşoară amnezie sau confuzie care ne împiedică să vedem cu claritate ceea ce încă ne dorim, dar nu suntem pregătiţi să o recunoaştem.
Ei bine, la ora actuală – România ar îndeplini toate condiţiile de aderare la federaţia statelor americane, ar putea deveni o splendidă exclavă americană la marginile Europei. Statele Unite ale Americii sunt deja prezente în cel mai activ mod în viaţa politică a României, ambasadorii americani convoacă în birourile lor membrii guvernului sau chiar pe şefii guvernului pentru explicaţii şi rapoarte de activitate, de multe ori pe buzele analiştilor şi politicienilor români a apărut cuvântul care desemnează statutul ţării noastre implicat de un asemenea tratament: „colonie”. Pe de altă parte, Statele Unite ale Americii au o puternică bază militară în România, au cel mai avansat scut anti-rachetă din Europa îndreptat direct spre ameninţarea rusească, iar România se află într-un conflict major, mai latent, mai explicit, cu federaţia rusă, subsecvent celui dintre Statele Unite şi Rusia. De asemenea, pe teritoriul României există, după toate probabilităţile, şi închisori C.I.A.
Pe de altă parte, România a fost caracterizată mereu de situaţia de ţară aflată între imperii, la marginea lor – nenorocul ei fiind acela de a nu face, propriu-zis, parte din nici unul. Unui singur secol de fericită apartenenţă la Imperiul Roman îi datorăm bruma noastră de civilizaţie şi de cultură. În rest am fost doar terenul-tampon, terenul extra-vilan al imperiilor care s-au confruntat aici, frontul lor de luptă. Prea mică şi prea slabă pentru a-şi manifesta ea însăşi imperialismul, expansionismul şi influenţa, România a fost de-a lungul secolelor ca o servitoare care fuge de la un stăpân la altul. Comportamentul marilor noştri conducători a fost strict acesta – de la Ştefan cel Mare până la Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, domnitorii români încheiau tratate de supunere când cu turcii, când cu austriecii, când cu ruşii. Poate că supravieţuirea noastră în istorie nici nu ar fi fost posibilă altfel, dar să recunoaştem că este o supravieţuire printr-o vocaţie a trădării. Un bun prieten îmi spunea că România este singura ţară care a luptat pe toate fronturile, care în toate războaiele la care a coparticipat a fost, pe rând, de ambele părţi, de partea ambelor tabere beligerante. De aici, din această tradiţie provine, la nivel individual, o vocaţie a românilor pentru confuzie, pentru fuga de idei, pentru contradicţie, pentru inapetenţa la decizie şi hotărâri ferme. O cultură a lui „şi-şi”, nu a lui „sau-sau”. O cultură lipsită de idei şi de ideal.
Dar şi un popor lipsit de sentimentul unei apartenenţe la spaţiul pe care-l ocupă, un popor lipsit de un „acasă”, un popor care se simte exilat pe propriul tărâm („străin în ţara lui”, cum spune Poetul, „acasă – în exil”, cum spune Aura Christi), la limită, un popor care fuge, chinuit din naştere de dorinţa de a pleca pe alte tărâmuri. Un popor romantic – plin de dorinţa de a-şi găsi acasa – şi de aici tendinţele evident migraţioniste care au escaladat în ultimele decenii. E un popor care se împrăştie în lumea întreagă în căutarea unui acasă. Acasă este spaţiul care te face puternic, este pământul care, atins, îţi redă energiile pierdute în luptele purtate.
America a fost destinaţia multora dintre aceste tendinţe. America este prezentă în spaţiul mintal – atât al românilor, cât şi al altor popoare – ca fiind locul de cucerit, limanul rătăcirilor şi pierderilor, punctul de răscruce al Soartei. America este deopotrivă tărâmul libertăţii şi al mândriei, al mândriei omului liber.
Or, cum am putea menţine acest popor aici, satisfăcându-i în acelaşi timp pofta de plecare, de fugă? Cum poate fi deopotrivă şi aici şi în altă parte? Cum putem evita depopularea spaţiului mioritic altfel decât printr-o eroică aderare a României la uniunea statelor americane? Cum ne-ar mai creşte inima de mândrie dacă pe buletinele noastre ar fi scris United States of America? Sau United States of America and Romania? Al cincizeci şi unu-lea stat american ar fi România, un fel de Hawaii ai Balcanilor – o destinaţie cu totul exotică şi originală. Ne-am şi păstra suveranitatea, dar am flutura şi un mare drapel al lumii pe acoperişurile caselor, drapel pe care ne-am regăsi sub forma unei mici steluţe. Cărui român i se învolburează inima în faţa tricolorului nostru? Mai nimănui. Dar dacă steagul nostru ar fi steagul american? Tuturor ne-ar mai veni inima la loc!
Nu văd de ce nu am face – şi încă cât mai repede această aderare la Statele Unite ale Americii. Las deoparte faptul că distanţele geografice nu înseamnă mai nimic astăzi, că în spaţiul adevărat, adică mintal în care locuim, resimţim Washington mult mai aproape decât Moscova, că New-York ne e mai vecin decât Budapesta, că ne-au interesat mai mult ultimele alegeri din SUA decât alegerile prezidenţiale de la noi din ţară, că – legat de primele – Mihai Neamţu a scris o carte intitulată Fenomenul Trump pe care a lansat-o aproape simultan la Urlaţi şi în Pennsylvania, las deoparte faptul că ne-am americanizat până în măduva oaselor, că ne este mai familiar Truman Capote decât Mihail Sadoveanu… Instituţiile de coordonare a învăţământului şi cercetării româneşti au dovedit o exemplară gândire înaintată, luând deja de mult timp măsuri care seamănă mult unora de pre-aderare la Statele Unite ale Americii: singura limbă recunoscută în mediul publicaţiilor academice este limba engleză; o bibliografie acceptabilă din punct de vedere academic trebuie să conţină mai ales titluri recent apărute la edituri universitare americane şi englezeşti; cea mai înaltă, dar în cele mai dese cazuri singura cotaţie recunoscută a unei publicaţii academice, este cotaţia ISI, adică a unui catalog de date american; cărţile, articolele, studiile publicate în Statele Unite ale Americii valorează de peste zece ori mai mult decât cărţile, articolele, studiile publicate în România, oricât de prestigioasă ar fi editura şi / sau revista în care apar.
Cum elementul lingvistic este foarte important în aclimatizarea unei naţiuni la un alt spaţiu cultural – nu este poate inutil să amintim ca pe un factor important în acest sens – şi de-diacritizarea limbii române, într-un mod am spune premeditat, nu doar tolerat de către statul român. (Dovadă şi proporţiile giganteşti ale afacerilor făcute de către oameni de stat români cu firma Mircrosoft.) Probabil că suntem singura ţară din lume care a acceptat ca tastaturile computerelor, laptopurilor sau cele digitale ale tabletelor ori telefoanelor mobile să nu conţină diacriticile specifice limbii române. Statul român a achiziţionat asemenea instrumente – indispensabile astăzi – şi le-a implementat în şcoli, ministere şi alte instituţii publice – fără să ceară în mod explicit niciodată introducerea diacriticilor direct pe tastatură. Oricine ştie că pentru a introduce o diacritică este necesar să apelezi la un artificiu la care majoritatea renunţă chiar şi în documentele oficiale! Aşa se face că deja mulţi dintre elevi şi studenţi au abandonat utilizarea diacriticilor chiar şi (atenţie!) când scriu de mână! Or, deşi pare un pas mic pentru om, de-diacritizarea limbii române constituie un salt uriaş pentru dislocarea lingvistică a poporului român şi mai uşoara, mult-dezirabila sa americanizare.
Odată aderaţi la Statele Unite ale Americii ce vom face cu cealaltă uniune, unde suntem deja membri (semi-integraţi, marginalizaţi şi discriminaţi)? Cea mai simplă soluţie este desigur roxit-ul, dacă nu cumva „familia” europeană însăşi – constituită din ţări cu personalităţi mult prea puternice, şi încă mult tributare unor intratabile, antagonice orgolii naţionaliste – nu se va dizolva între timp. Dar – în buna tradiţie românească a lui „şi-şi” – nu exclud nici varianta apartenenţei României la ambele uniuni.
Aştept semnăturile dumneavoastră pentru susţinerea propunerii de unire a României cu Statele Unite ale Americii!
