În buna tradiţie a conservatorismului junimist românesc (a cărui paradigmă culturală este viabilă şi astăzi), proza lui Petrovici e un melanj de idealism, scepticism, ironie, exprimat într-o proză însorită, cu o frază plină, eclatantă, lucruri care, aş îndrăzni să afirm, fac din Ion Petrovici unul din cei mai interesanţi eseişti români, meritând să fie recuperat ca atare.
Pe câţi dintre noi nu ne poleieşte melancolia atunci când, răsfoind liniştea unei cărţi vechi, găsim printre paginile ei, presate, flori de câmp uscate, cearcăne ale unor ingenuităţi scăpătate demult?
Sentimentul pe care îl trăiesc văzând acele flori, ce amintesc de vremurile domnişoarelor educate în pension, mi-l lasă şi unii autori: gălbejiţi, ofiliţi, rarefiaţi trist între filele scrierilor lor – „nemaivăzute” de 
nimeni – fluturi sfărâmicioşi cu aripi extrem de subţiri, pudrate cu tăcutul colb al bibliotecilor în chip de polen. Par că se află acolo, între coperţi, doar ca urmare a unui capriciu al Providenţei care, citind Marea Carte a Lumii, îşi savurează reveriile sau somnolenţa, folosind în chip de semn de carte siluetele acestor scriitori care nu merită să mai iasă la lumină, rămânând doar nişte „suveniruri” întemniţate acolo, aproape de „cotorul” istoriei. Aceştia sunt scriitorii lipsiţi de valoare. Cei „morţi”.
Din rândul acestora se zicea că face parte şi Ion Petrovici. După unsprezece ani petrecuţi (cu o demnitate viguros stoică) în închisorile bolşevice (1945-1956), după ce – în anii de aşa-zisă „liberalizare”, 1965-1971 – a fost recuperat doar ca memorialist, publicându-i-se trei volume de impresii de călătorie, asupra marelui filosof s-a aşternut tăcerea. Dar el, ca un adevărat „strigoi al reacţiunii” ce era, s-a încăpăţânat să trăiască în conştiinţele oamenilor, fie chiar şi la modul volatil al unor conferinţe ţinute, pe ascuns, în diferite case particulare, conferinţe care făceau deliciul „underground”-ului cultural românesc din primele decenii ale „republicii populare”. Apoi, după decembrie 1989, a venit explozia editorială, lui Ion Petrovici fiindu-i reeditate mai multe cărţi, printre care: Introducere în metafizică, Viaţa şi opera lui Immanuel Kant, Probleme de logică, Arthur Schopenhauer, Teoria noţiunilor şi cea care face obiectul acestui articol, Valoarea omului. Deşi succesul de public a fost cert, critica s-a menţinut, parcă, pe coordonatele trasate acum cincizeci de ani – de Iosif Chişinevschi sau Mihail Novicov – şi a salutat apariţia acestor cărţi cu uriaşe salve de… tăcere. Care, atunci când, totuşi, a fost silită să înflorească în „recenzii”, s-a transformat în obiecţiuni privind „actualitatea” operei „profesorului” Ion Petrovici, „dilentantismul” său literar etc.
Obiecţiuni, toate, nefondate, menite a face din Ion Petrovici doar o estompată figura de decor cultural, lipsită de importanţă aici şi acum.
Că nu e aşa ne-o dovedeşte cu vârf şi îndesat, în rând cu celelalte, acest volum – intitulat Valoarea omului – ce reuneşte patru conferinţe susţinute de Ion Petrovici între 1923 şi 1928: „Valoarea omului”, „Credinţa în progres”, „Metafizica în filosofia contemporană” şi „Menirea universităţilor”.
Citindu-le, constaţi că, în fapt, Ion Petrovici nu a fost doar un „profesor universitar de filosofie”, ci, mai mult, un filosof, ba chiar un înţelept, încununând ideea cu trăirea şi cumpănind bine nevăzutele urzeli ale lumii. Fapta i-a fost, mereu, consecventă gândului, nelăsând caracterul să i se dărăpăneze din cauza goanei după miraje ideatice. Astfel, nu putem să nu observăm că un argument care ar putea explica prezenţa sa, ca „ministru al Culturii şi Educaţiei Naţionale”, alături de mareşalul Ion Antonescu, în timpul „războiului sfânt împotriva bolşevismului”, se afla, bine închegat, în aceste rânduri scrise în 1928: „Deocamdată ocupându-ne de ştiinţă şi având în vedere condiţiile speciale în care trăim, voi semnala o consideraţiune pe care o socotesc deosebit de importantă: de la război încoace, fiecare popor se amestecă mult mai mult în treaba celorlalte popoare decât mai înainte, şi cu cât eşti mai mic eşti mai controlat, mai supravegheat. Dată fiind această intensificare a controlului celorlalte popoare care nu mai stau închise în hotarele lor, este de o importanţă excepţională ca să fim totdeauna în ţinută de ceremonie sau, pentru ca expresia să nu fie interpretată altfel decât am gândit eu, chiar în haina aspră a muncii, dar să nu fim surprinşi niciodată în neglijeul leneşului care nu face nimic. Înainte era viaţa mai patriarhală şi putea oricine să şi-o trăiască cum dorea. Astăzi însă controlul acela a sporit, astăzi se pune problema pentru fiecare popor – şi cu precădere celor mai mici – ce drepturi ai la existenţă şi ce drepturi ai să stăpâneşti pământul pe care-l deţii? Evident răspunsul nostru firesc este să arătăm pergamentele şi zapisele noastre, în virtutea cărora ni se cuvine pământul pe care ne găsim”. Ce are a face un profesor universitar cu războiul împotriva celor care nu s-au mulţumit cu „zapisele” noastre şi ne-au răpit Basarabia şi Bucovina? „Dar universităţile au mai fost şi focare de patriotism, tot graţie culturii ştiinţifice […] Ruşii au închis la noi Academia Mihăileană, atunci când şi-au dat seama că şcoala aceea începe să prindă serios. Faptul ar părea ciudat la prima vedere, căci s-ar putea spune: ce are a face cercetarea ştiinţifică dezinteresată cu patriotismul? Are foarte mult a face, căci omul de ştiinţă nu se închină în faţa stărilor de fapt, ci numai stărilor de drept, şi pe măsură ce cineva va avea spiritul mai ştiinţific se va indigna mai mult şi va găsi că nu-i nici o dreptate ca un popor, fiindcă e mai slab, să fie prigonit de un altul pentru că acesta e mai puternic.”
Esenţa acestui „culturalism energetic”, convertit în politică, nu e, însă, de natura „wotanică”, ci creştină: „În decursul războiului […] încăierarea popoarelor desigur că nu era creştină, dar sacrificiul individului, care îşi dădea bucuros viaţa pentru binele comunităţii lui naţionale, a fost una dintre cele mai sublime aplicaţii ale acelei uitări de sine pe care creştinismul o socoate ca pe suprema virtute”. Într-o lume a impulsurilor metalice, a mărşăluirii, a massificării şi egoismului, el predica elanul imponderal, graţia, „subţirimea”: „Trebuie totuşi să recunosc că această teorie [darwinistă – n.n.] – spre deosebire de celelalte două pe care le-am discutat mai înainte – a reuşit să producă adevărate ravagii în conştiinţa morală a omenirii, aşa cum o subţiase creştinismul cu splendidele lui avânturi ideale.
[…] Scuza evangheliei, egoismului şi a forţei ar fi că dânsa este mai ştiinţifică şi mai sănătoasă, că tot etajul superior al virtuţilor creştine este de lemn putred care dăunează etajului de piatră al instinctelor naturale. Şi totuşi ştiinţa ne arată că operele trainice n-au fost acelea ale forţei brutale şi chiar că triumful omului asupra celorlalte vieţuitoare nu s-a făcut cu forţa animală – aici ar fi fost cu siguranţă învins – ci cu acele însuşiri speciale, specific umane: dezinteresarea, sociabilitatea şi raţiunea, care e la rându-i o funcţie absolut impersonală”.
De altfel, dinamismul nu e numai unul de infrastructură ideatică, ci şi de suprastructură stilistică, textul fiind incizat de numeroase „fulguraţii filosofice şi literare” cu strălucire aforistică: „Este bine să ne comportăm ca şi cum am înţelege că în lumea asta n-am fost chemaţi ca spectatori, nici ca musafiri, ci ca vâslaşi şi ca piloţi. Că braţele nu ne-au fost date ca să le ţinem încrucişate ori să aplaudăm la ocazie, ci ca să lopătăm”: „Pozitivismul este făţiş şi categoric antimetafizic. În locul împărătesei de altă dată el cere să se instaleze sovietul ştiinţelor pozitive”; „O lecţie nu e ca transmiterea unui fapt divers sau a unui cancan; când transmiţi un cancan, de obicei spui mai mult decât ştii, la o lecţie trebuie să ştii mai mult decât spui”.
În buna tradiţie a conservatorismului junimist românesc (a cărui paradigmă culturală este viabilă şi astăzi), proza lui Petrovici e un melanj de idealism, scepticism, ironie, exprimat într-o proză însorită, cu o frază plină, eclatantă, lucruri care, aş îndrăzni să afirm, fac din Ion Petrovici unul din cei mai interesanţi eseişti români, meritând să fie recuperat ca atare.
Tocmai această spontaneitate eseistică a sa, acest balans permanent între metafizică şi realitate – asumată ca mediu privilegiat experierii „la cald” a Absolutului – îl prefigurează, parcă, pe Nae Ionescu, naţionalistul al cărui spirit ar fi îmbrăţişat bucuros următoarea demonstraţie. „Nu se poate ajunge la conştiinţa unităţii până nu ai avut conştiinţa paralelă a diferenţelor. Ideea de umanitate este o idee sintetică şi orice sinteză trebuie să fie precedată de o analiză. Întâi trebuie să ai conştiinţa tuturor diferenţelor şi apoi te poţi ridica la ideea unităţii sintetice. Numai după ce indivizii şi-au limpezit diferenţele afective, ale fiecăruia în parte şi ale grupurilor între ele, numai după ce se vor detaşa caracterele diferenţiale din complexul în care se prezintă în realitate, numai după aceasta se poate ajunge la ideea conştientă a unităţii armonioase a umanităţii.”
Dar, oare, Nae Ionescu, cel care-şi întrerupea prelegerea de metafizică pentru a se uita pe geam şi a-şi întreba studenţii dacă nu le place „strada”, nu ar fi fost satisfăcut de modul „trăirist” în care Ion Petrovici înţelegea să le facă să priceapă, „i-mediat”, gnostica teorie a ciclurilor istoriei – punându-le în „abis” – pe „cucoanele” venite să-l asculte: „Se pretinde, deci, că lumea evoluează în cicluri, care se repetă întocmai, fără schimbare. Noi, oamenii care trăim astăzi, vom mai trăi încă o dată şi vom trăi la fel, vom traversa aceleaşi evenimente, vom săvârşi aceleaşi greşeli şi vom face aceleaşi experienţe; eu, prin urmare, am să mai ţin această conferinţă la «Teatrul Mic», nu o dată… ci de mai multe ori; şi voi avea acelaşi public, o sală tot aşa de frumoasă şi de plină.” E adevărat că „efectul” este puţin ratat din cauza unui compliment cam „de modă veche” pe care Nae Ionescu nu l-ar fi făcut. Aici e diferenţa între cei doi: Nae Ionescu e un tenebros, un cinic (în mare parte „jucat”) al cărui cinism îl duce la „realism”, Ion Petrovici e un galant, un solar, un „Nae Ionescu cu surdină”, mai puţin aventuros, mai paşnic. Nae Ionescu e tipul intelectualului „pursânge”, neliniştit, Ion Petrovici e tipul aristocratului care îşi deschide salonul intelectualilor „pursânge”, împărtăşindu-le ideile şi susţinând conversaţia cu o tonalitate caldă, seniorial-răspicată, neobservându-se dorinţa de a epata („nu mă aflu aici din dorul de a mă produce – năzuinţa de a te produce cam pleacă odată cu tinereţea!”). Ion Petrovici şi Nae Ionescu au fost filosofi – spectacol. Şi au încercat o metafizică creştină de pe poziţii politice conservatoare. „Dar”, vorba lui Ion Petrovici, „prin asta n-am epuizat subiectul, am creat mai mult o atmosferă pentru dezvoltările ulterioare.”
