Şi, peste toate, un duh al sfârşitului care dă scrierii aerul unei verdict definitiv, o mărturie clandestină cu bătaie precumpănitor mistică, proscrisul fiind când atins de zgârcenie verbală, când pătruns de facondă fierbinte
Ca o carte să fie crucială, din rândurile ei trebuie să răzbată certitudinea sfârşitului: o lume se prăbuşeşte, de normele ei se alege praful, iar în locul ei se iveşte un etos ale cărui auspicii sunt greu de intuit. Cine are puterea de a sta în mijlocul prăbuşirii, ca martor direct al colapsului general, îndeplineşte 
condiţia obligatorie pentru a scrie o carte memorabilă: o mărturie trecută prin spirit în marginea unei catastrofe ale cărei consecinţe nu le poate anticipa nimeni.
Cartea cu pricina se numeşte Glossarium, cu subtitlul Aufzeichnungen der Jahre 1947-1951 (Însemnări din anii 1947-1951), un soi de jurnal pe care Carl Schmitt l-a ţinut într-o Germanie aflată la fundul sacului. La „fundul sacului“ e un eufemism: la sfârşitul războiului, 75% din clădirile celui de-al treilea Reich fuseseră preschimbate în ruine. Privită de sus, cu ochiul ipotetic al unui observator celest, ţara arăta ca o oală prăfuită în care meandrele râurilor se strecurau tăcute printre mormane de moloz urban. Gradul de devastare era atât de mare, încât nemţii fuseseră împinşi sub pragul minim de civilizaţie, trăind ca nişte triburi înapoiate în beciurile unor case cu pereţi ştirbi. Viaţa în metropole semăna cu un pelerinaj printre maldăre de cărămizi calcinate. Peste paragina dată de stricăciuni, vor veni represaliile armatelor de ocupaţie: două milioane de femei violate în 1945-1946 în zona de ocupaţie rusească, valul de sinucideri în rândul nemţilor care nu se puteau împăca cu gândul înfrângerii, confiscarea industriei cu mutarea bucată cu bucată a infrastructurii fabricilor de armament în Rusia, anchetele interminabile la care emigranţii alogeni, deveniţi exponenţi ai taberei învingătoare, îi supun pe membrii NSDAP-ului, alături de oficierea ritualului de pocăinţă naţională care avea să poarte numele de denazificare.
După capitularea din mai 1945, Carl Schmitt este arestat şi anchetat câteva luni la Berlin. Despre această perioadă va vorbi ca despre prilejul de a fi înghiţit de trei ori de Leviathan, intrând în pântecul aparatului de epurare bolşevică. Ca semn de scalpare simbolică, un emigrant evreu venit din America îi confiscă biblioteca, spre a-i aminti că vremea speculaţiilor strălucite în marginea dreptului canonic trecuse. Venise vremea penitenţei: Schmitt trebuie să plătească pentru inteligenţa cu care dezghiocase rădăcininle bolşevismului planetar. Numai că lui Schmitt înclinaţia de a fi victimă nu-i surâdea defel. Catolic cu educaţie strictă (latina şi greaca erau achiziţii subînţelese), pentru care Roma era axis mundi, Schmitt îşi scria prenumele „Carl“, spre a-şi distinge confesiunea prin rupere de grafia teutonică, cu precădere protestantă, a lui „Karl“, cu toate că la botez părinţii folosiseră scrierea cutumiară. Alături de Vatican, în care vedea centrul privilegiat de iradiere a tiparului occidental, Schmitt avea o singură proptea cronologică: evenimentul pe cât de indubitabil, pe atât de iraţional, al învierii lui Hristos.
Iată cele două tipsii pe care Schmitt îşi sprijinea intransigenţa: un genius loci şi un filius redemptor mundi. Un spirit al locului revărsându-se peste Europa şi un fiu răscumpărător al păcatelor lumii. Aşa se explică de ce la Schmitt, deşi sexagenar în anii postbelici, stofa luptătorului creştin rămăsese intactă. Eliminat din viaţa publică, gânditorul se va retrage la Plettenberg, satul copilăriei din Westfalia, o aşezare din apropierea Dortmundului, unde zeul războiului, cu toate că nu distrusese casele, rânjea cu colţii penuriei lucii. Aici, în casa părinţilor, Schmitt îşi va pune pe hârtie însemnările din catacombă. În prima lună (august 1947), de frica unor eventuale percheziţii, îşi va ţine jurnalul încifrat, într-un cod de stenografie bizară, pentru ca apoi, din septembrie, să treacă la ortografia curentă. Va rezulta un document crucial fie şi numai pentru amănuntul că Schmitt, având oroare de jurnale intime, va umple paginile numai cu gânduri pe care singurătatea i le inspira. Cine caută detalii de viaţă va fi dezamăgit. Rar câte o consemnare privind o călătorie la Dortmund, când vede oraşul redus la un amestec de pulbere şi fiare. În rest, nuanţe teologice, discriminări conceptuale, reflecţii pe seama destinului german, meditaţii despre ostracizarea la care juristul era supus.
Şi, peste toate, un duh al sfârşitului care dă scrierii aerul unei verdict definitiv, o mărturie clandestină cu bătaie precumpănitor mistică, proscrisul fiind când atins de zgârcenie verbală, când pătruns de facondă fierbinte. Schmitt, proscrisul aruncat hors la loi, face impresia unui intelectual înzestrat cu spirit, la care inteligenţa e dublată de o trăire crâncenă în planul credinţei. Tocmai de aceea Glossarium e o etuvă a duhului, şi nu doar o etalare a isteţimii. Volumul nu se degustă estetic, ci se trăieşte spiritual şi, eventual, se analizează teoretic. Glosarul e o carte pătrunsă de spirit escatologic. Cu toate acestea, Schmitt nu are nimic din moliciunea pietistă a credinciosului refugiat la capătul lumii. Dimpotrivă e tăios, aprig, fără urmă de indulgenţă faţă de învingători.
Sunt trei idei pe care merită să le ating. Mai întâi, convingerea lui Schmitt că Germania, deşi a fost învinsă, înrobită, jefuită şi umilită, nu a fost defel desfiinţată. Germania va fi centrul de gândire al viitoarei epoci postbelice, accent care nu are cum să nu te mire. Astăzi, în octombrie 2017, mersul ideilor nu-l adeveresc pe Schmitt. După război, nemţii nu au mai avut ideologie proprie, filosofie naţională sau iniţiative doctrinare. Au împrumutat de-a gata dictatul învingătorilor şi au trăit cu el. Numai că ceea ce sub unghi raţional îl dezminte pe Schmitt sub unghi mistic îl confirmă. E vorba de venirea eschaton-ului, de sfârşitul Europei. De felul cum nemţii vor răspunde azi la invazia barbarilor din Orient depinde viitorul Europei. În termenii lui Schmitt, suntem la un nod al istoriei când nici un catechon nu se mai opune venirii Antichristului. Şi, totuşi, catolicul Schmitt era încredinţat că dacă sfârşitul lumii nu a venit este pentru că o forţă subtilă, de ordin spiritual, se opune deznodământului. Opunerea e doar o împotrivire caducă, fiindcă mai devreme sau mai târziu apocalipsa va veni. În faţa eschaton-ului, catechon-ul (întârzietorul) aduce un moratoriu trecător. Azi însă, catechon-ul creştin pare să fi obosit. Încrucişarea babilonică a neamurilor şi expansiunea Islamului face din Europa un câmp de bătălie în care îndemnul In hoc signo vinces! sună desuet.
A doua idee priveşte relaţia prieten-duşman. Pentru Schmitt, esenţa politicii stă în actul de a separa fără şovărire prietenii de duşmani. Când această separare nu va mai avea loc, politica îşi va epuiza posibilităţile, iar etosul occidental îşi va da suflarea. Şi ce se întâmplă azi? Se întâmplă că democraţia liberală ne propune imaginea unei concordii colective în sânul căreia duşmăniile nu mai au voie să izbucnească. Toţi suntem parteneri, amici cordiali, însufleţiţi de gânduri filantropice, şi dacă totuşi mai există adversităţi, ele iau forma benignă a concurenţei loiale. Altminteri, a avea sentimente negative e o reminiscenţă reprobabilă din vremea barbarilor. Numai că nu-ţi trebuie cine ştie ce fler ca să constaţi că, în spatele concordiei colective a democraţiei, se ascund uri de o intensitate vertiginoasă, toată viclenia fiind de a întreţine iluzia că drojdia urilor nu mai fermentează demult. Când îţi dai seama de jocul de aparenţe, nu poţi să nu-i dai dreptate lui Schmitt. Câtă vreme duşmanul meu trăieşte, eu nu am voie să mor. („Mein Feind lebt noch, ich darf nicht sterben“)
Al treilea adevăr se referă la un gând germanofob pe care Arnold Toynbee, istoricul civilizaţiilor, l-a exprimat imediat după război: aliaţii trebuie să facă tot ce le stă în putinţă ca Germania să nu-şi mai refacă vreodată puterile. În caz extrem, mai bine să se aleagă praful de toată Europa decât ca nemţii să redevină acea forţă dominantă de dinainte de război. În aceeaşi logică, consilierul preşedintelui Roosevelt, Hans Morgenthau, a elaborat în timpul războiului un plan menit a transforma Germania postbelică într-un stat eminamente agrar, fără ca nemţilor să li se mai dea voie să se dezvolte tehnic. Providenţa nu l-a ascultat pe Morgenthau, semn că catechon-ul nu a stat cu mâinile în sân. Şi ce vedem azi? Germania a ajuns din nou athanorul economic la Europei, situaţie cu totul inadmisibilă pentru adversarii tradiţionali ai nemţilor. Şi atunci? Europa trebuie sacrificată pentru a stăvili expansiunea germană. Cum? Prin proiectul Eurasiei, sau al Africo-Eurasiei, cu declanşarea unei colonizări colosale în urma căreia spaţiul european va fi invadat de o plebe care va distruge fondul etnic al popoarelor europene. Gândul lui Toynbee bate la uşă: mai bine să se ducă de râpă toată Europa decât ca nemţii să redevină o forţă dominantă. Deocamdată, istoria îi dă dreptate lui Toynbee.
Jurnalul lui Schmittt a apărut la o editură de nişă, Duncker&Humblot din Berlin, în 1991. Nu a avut parte decât de recenzii negative, ca orice carte care încalcă canonul sacrosanct al minciunilor postbelice. În limba română nu a fost tradus, şi nici nu sunt semne că există vreo intenţie în această privinţă.
