Marea reeducare. Vocea lui Iorga şi serviciile secrete

Apostazia naţională a „păturii superpuse”, conturată dramatic de Nichifor Crainic, creează ceea ce Eminescu (încă din conferinţa Influenţa austriacă asupra românilor din Principate) a numit golul etnic din istoria românilor (devenit, la Emil Cioran, neant valah)…

Rolul civilizator al Mitteleuropei habsburgice, exercitat asupra românilor bucovineni? Bogata documentare a lui Liviu Papuc şi Mircea Platon duce la concluzia: „Departe de imaginea idilică despre Mitteleuropa ca incubator al virtuţilor UE (regionalism, multiculturalism, paternalism germanic) pe care o proiectează pe pereţii peşterii unii propagandişti, corespondenţa venită de la colaboratorii bucovineni al Neamului Românesc ne arată o competiţie acerbă între grupurile etnice ale imperiului pentru acces la resursele economice, culturale, educaţionale şi instituţionale (magistratură, administraţia statului).”¹ Corespondenţii bucovineni ai lui Iorga, dar nu numai, vorbesc despre strămoşii Companiei Holzindustrie Schweighofer, care-⁠şi băteau joc de pădurile Ţării Fagilor, despre fărădelegile primarilor nemţi etc. Românii, „de bine ce le era în Bucovina”, erau nevoiţi să plece la lucru în America, anticipând exodul masiv al celor patru milioane de după 1989, de unde şi una dintre explicaţiile că, în vreme ce minoritarii creşteau vertiginos, ca număr, autohtonii deveneau periferici. Pe atunci, vechiul regat constituia o salvare, bucovinenii descinzând aici pentru studii, pentru a-⁠şi găsi un rost într-⁠o ţară în orice caz cu mult mai liberă decât „frumoasa Bucovină” eminesciană. În acele condiţii, Iorga va lua locul lui Eminescu, devenind principala voce pentru Bucovina şi Transilvania. În apărarea românilor, Iorga se revendică, altminteri, din „tradiţia lui Eminescu, lui Alecu Russo” şi a lui Kogălniceanu: „Eu plecam de la ce văzusem cu ochii în hârtia documentelor şi în sufletul oamenilor în viaţă, cercetaţi de la un capăt al pământului românesc la altul. Desigur că aveam cea mai mare stimă pentru crezul unui Kogălniceanu şi admiraţia pentru geniul politic, dar şi pentru puternicele convingeri ale lui Eminescu, şi mă bucuram ca aceeaşi credinţă, acomodată cu vremile, poate trece de la o graniţă la alta.”² Intelectualitatea românească, în urma descinderilor istoricului în Ţara Fagilor, a început să se trezească. Niţă de la Carpaţi făcea un astfel de apel către intelectuali, în 1911: „O, voi intelectualilor, care dormiţi somnul indiferenţei sau vă combateţi unul pe altul, uitaţi-⁠vă şi vă fie milă de acest blajin ţăran, care tremură înaintea fiecărui somnoros îmbrăcat în zdrenţe nemţeşti. Deschideţi-⁠i ochii, să vadă adevărul; arătaţi-⁠i calea dreaptă, să meargă la fericire. Ura şi indiferenţa să dispară, iar solidaritatea şi munca să intre la locul de cinste.”³ (S-⁠au schimbat intelectualii noştri privitor la soarta actuală a României?).

Lui Iorga, i se va refuza intrarea în Bucovina, fiind acuzat de iredentism. În 1909, i se va adresa contelui Bellegarde: „Vorbiţi de iredentism. Nu ştiu ce e aceea. Ştiu însă că neamul meu are drepturi exclusive asupra teritoriului său naţional, din care face parte şi întreaga Bucovină. Se pare că iredentism înseamnă a îndemna pe românii neliberi să încerce a-⁠şi smulge libertatea, atunci când ei nu au puterea s-⁠o facă şi când noi, din libera Românie, n-⁠avem puterea de a-⁠i ajuta. Dacă e aşa, n-⁠am făcut niciodată politică iredentistă. Politica pe care o reprezint şi o propag are un crez mai simplu şi care e în domeniul realităţii: a ne păstra oriunde fiinţa etnică neatinsă, a nu mai primi colaborarea străinilor, nici atunci când ne-⁠ar fi simpatică şi, prin muncă, a ne aştepta ceasul, care va veni, dându-⁠ne ce e al nostru şi nimic mai mult.”⁴

Apostazia naţională a „păturii superpuse”, conturată dramatic de Nichifor Crainic, creează ceea ce Eminescu (încă din conferinţa Influenţa austriacă asupra românilor din Principate) a numit golul etnic din istoria românilor (devenit, la Emil Cioran, neant valah), depistabil din vremea domniilor elective. În bătălia pentru cucerirea tronului (devenită cronică în vremea fanarioţilor), pretendenţii umpleau acest gol etnic cu interesele imperiilor străine. Costache Negruzzi, în celebra lui nuvelă, arată cum Alexandru Lăpuşneanul, în rivalitatea cu Ştefan Tomşa, vine să-⁠şi ia tronul însoţit de armată turcească, sute de ani puterea otomană umplând, aşadar, golul etnic creat între domnii electivi. Mania aceasta dezastruoasă a fost moştenită de către partidele politice, observă Eminescu, realitate semnalată, mai înainte, de către Dimitrie Bolintineanu⁵ şi de către un lucid observator străin, prieten al românilor, Saint-⁠Marc Girardin (1801-⁠1873). Consecinţa imediată: aceste facţiuni în luptă pentru putere, nedevenind adevărate partide de principii, s-⁠au limitat la protejarea propriilor interese, subordonându-⁠le pe ale ţării şi susţinătorilor străini. Realitate catastrofală care, după 1989, au transformat ţara într-⁠o colonie, obsedată de ceea ce vor zice „partenerii externi”, UE şi Statele Unite. În vremea lui Eminescu şi a lui Iorga, „partenerii” erau când turcii, când ruşii, când austro-⁠ungarii.

Partea cea mai odioasă a unei asemenea realităţi ieşite din golul etnic este următoarea: puterea oficială, împreună cu serviciile ei secrete, ajunge să nu mai apere fiinţa naţională, ci interesele străine. Aşa se explică tragicele constatări ale invocatului Nichifor Crainic: „A fi naţionalist în România, adică a-⁠ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăsnetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism.” Ce alt caz mai grăitor decât acela al lui Eminescu, ură împotriva lui care e departe de a se fi stins în zilele noastre. La noi, serviciile secrete sunt penetrate de agenţi dubli, tripli, poliprofesionalizaţi, încât partea naţională a acestora este perfid anihilată. Eminescu a fost „monitorizat” de serviciile secrete ruseşti, maghiare, vieneze, dar şi româneşti, el fiind trădat chiar de prietenii din conducerea Societăţii „Carpaţii”, luptătoarea pentru Ardeal. Cu Iorga, în perioada sublimei sale lupte pentru Întregirea României, nu s-⁠a întâmplat altfel. Cartea Corneliei Bodea şi a lui Radu Ştefan Vergatti, comentată pe larg de Mircea Platon, Nicolae Iorga în arhivele vieneze şi ale Siguranţei regale (1903-⁠1914), Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2012, devine emblematică. Iorga intră în vizorul serviciilor secrete vieneze şi româneşti, în epoca întemeierii Şcolii de la Vălenii de Munte, dobândind repede, prin militantismul său naţional, „o uimitoare popularitate”, cum alarmau şi se alarmau informatorii Siguranţei. În 1908, mişcările naţionaliste contraveneau tratatului secret cu Puterile Centrale, acelaşi tratat care-⁠l expediase pe Eminescu la sanatoriul doctorului Şuţu. Ca nebun, desigur. Tot cu eticheta nebuniei se vor „apăra” oficialităţile româneşti în faţa ofensivei naţionale a lui Iorga. Carol I îl asigura pe Prinţul Schönburg, care, la rându-⁠i, îl asigura pe baronul Alois Lexa von Aehrenthal (ministrul Externelor) că Iorga nu e luat de nimeni în serios, „elementele onorabile” ale vieţii publice româneşti considerându-⁠l pe marele istoric „total nebun”⁶. Cel puţin Carol I trebuia să accepte dedublarea propriei personalităţi, căci, pe de o parte, îi asigura pe diplomaţii Vienei că Iorga nu era de luat în serios, iar pe de alta dona 10 000 de lei din averea personală Ligii Culturale iorghiste pentru revitalizare⁷.

În schimb, adevărul despre Iorga primejdiosul era pe deplin înţeles de serviciile secrete imperiale. Lamentabil e faptul că socialişti de felul lui N.D. Cocea îl atacau dur pe istoric tocmai din pricina naţionalismului său, condamnându-⁠l, în 1907, pentru ideea unei Dunări româneşti. Iorga fulgera spaima facţiunilor politice îngrijorate că li se ştirbesc propriile afaceri, dacă România se arată pe picior de egalitate cu statele europene: „Interesele esenţiale ale neamului nostru sunt luate în batjocură şi chestiuni de viaţă pentru noi sunt primejduite pentru interesele de partid (…) Alt motiv pentru care facem politică aşa cum o facem este vechiul servilism faţă de Europa, grija ce avem despre ce zice Europa despre noi. Au fost momente când Austria n-⁠a găsit cuvinte destul de grele pentru bulgari; bulgarii au urmat înainte cum ştiau ei. Noi nu suntem aşa; la fiecare moment ne întrebăm, oare ce se zice despre noi? Vedeţi în foile noastre cum se culege fiecare atestat pe care ni-⁠l dau gazetele din străinătate prin cine ştie ce nenorocit care habar n-⁠are de rosturile noastre.”⁸

Boala aceasta a minoratului sincronist, politic şi cultural, este mai gălăgioasă şi mai gravă, astăzi, ca oricând: ambasadori, jurnalişti de doi bani, formatori de opinie, onegişti stipendiaţi din exterior, intelectuali rătăciţi prin fundăturile „corectitudinii politice”, înspăimântaţi de iliberalism (campionul actual al ideologiei anti-⁠iliberaliste fiind Cristian Pîrvulescu!) nu mai ostenesc să ne educe, înlocuind vechiul „experiment Eugen Ţurcanu” de la Piteşti cu idealul unei nesfârşite milogeli, gâlgâind din mlaştina neantului valah. Dacă atunci, în pofida tuturor laşităţilor, au triumfat naţionalii de felul lui Iorga, Stere, Ionel I.C. Brătianu, astăzi, în preajma centenarului Marii Uniri, mărşăluitori sunt mai degrabă cei care visează la o rupere în bucăţi a ce-⁠a mai rămas din România. Straniu e că şi atunci forţele centrifuge infiltrate în serviciile secrete şi în guvernanţi priveau cu ostilitate ideile unioniste ale lui Iorga, care împânzeau Ardealul şi Bucovina: „Cu alte cuvinte, – constată ironic Mircea Platon, comentând rapoartele Siguranţei – ideea unirii cu România prindea teren în Bucovina pentru că românii din Bucovina, «naivi» şi foarte «sensibili la sloganuri», nu ştiau să accepte cu recunoştinţă faţă de împărat «starea economică grea» în care să aflau şi căutau un trai mai bun prin unirea cu România (unde mergeau la lucru şi unde îşi trimeteau copii la şcoli şi meserii).”⁹ Doar traiul mai bun? Scrisorile lui Sever Dan grăiau parcă alt-ceva, iar Iorga o ştia mai bine decât oricine. Pseudoistorici de factura lui Lucian Boia ne învaţă azi că ardelenii n-⁠au vrut niciodată să se unească cu Ţara. Marea Unire n-⁠ar fi fost decât opera unei mitologii fasciste, naţionaliste¹⁰: „Noua istoriografie nu e scrisă de istorici, adică de oameni având conştiinţă istorică, ci de ideologi care instrumentalizează date istorice, de tehnicieni care ştiu doar să manipuleze maşinăria istoriografică – citate, teorii, jargon, prezentări la seminarii – astfel încât să obţină un produs de serie.”¹¹

Căutând cauza răului de după marea Unire, Mircea Vulcănescu o găsea în lipsa legăturii elitelor politice cu naţiunea. Acest rău a reizbucnit devastator după 1989. Abandonând naţiunea, ţara a fost lăsată pe mâna ideologică a onegeurilor stipendiate din exterior. Prin ele, populaţia României şi a altor colonii poate sta sub veghea turnurilor de pază ale „democraţiei”, de felul Clubului Celor Cinci Ochi (SUA, Canada, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelendă). Ochi nenumăraţi, înspăimântători: „Oricum am da-⁠o, fărădelegea din Vest e mai democratică, mai transparentă decât domnia legii în Est.”¹² Naţiunile care mai cred în ele însele, precum Israelul, care şi-⁠a luat măsuri de precauţie cu onegeurile care ocrotesc interesele marilor puteri/corporaţii, le monitorizează prin The Jewish Agency for Israel şi alte mijloace. Fiindcă ideea centrală care le ghidează este ceea ce se numeşte, cu duritate, Realpolitik, nu political correctness, bună pentru naivi, căci capitalul transnaţional are capacitatea miraculoasă „de a se converti în ideologie, în influenţă cultural-⁠politică”¹³. În consecinţă, a te opune unor proiecte precum celebrele Roşia Montană Gold Corporation şi Chevron înseamnă, fatalmente, a fi iliberal, a te opune Occidentului, cum admirabil s-⁠a conformat, la vremea lui, preşedintele Traian Băsescu, sensibil la lumina marilor licurici, după cum şi mai sensibil este, acum, Klaus Iohannis, răsfăţatul eroic al onegeurilor. Încă un Raport al lui Patrick Basham din 2013, referitor la ezitările guvernului şi la boicotarea de către Academie a proiectelor de interes mondial de tip Gold Corporation şi Chevron arăta limpede că România riscă a fi cotată ca antioccidentală şi prorusă. De aici euforia criticist-onegistă a elitelor politice că iliberalismul ne împinge în braţele Rusiei, cu trădarea valorilor europene. De frică, observă Mircea Platon, guvernele României s-⁠au coalizat împotriva propriilor cetăţeni, favorizând deposedarea funciară, deposedarea de bogăţiile solului şi subsolului, adoptând o politică de austeritate, de scădere a salariilor. La Congresul Partidului Popular European, din octombrie 2012, desfăşurat la Sibiu, Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, a lăudat pe Traian Băsescu pentru exemplaritatea planului de austeritate cerut de UE. Ce e în favoarea populaţiei devine populism, naţionalism. Şi asta se întâmplă din India până în Bolivia, onegeurile tronând „ideologia globalistă pentru destrămarea ţesăturii sociale şi a identităţilor etnic-⁠culturale naţionale sau locale”¹⁴, chit că aceste onegeuri sunt, în realitate, paradisuri fiscale, de spălare de bani, pe care îi transformă în ideologie menită să creeze naţiuni-⁠artefact, fără arheitate, cum ar spune Eminescu, fără identitate, fără istorie, fără telos (Simon Kuper). În locul naţiunilor lăsate de Dumnezeu pe pământ, se născocesc, în laboratoare, naţiuni „civice”, trăind într-⁠un prezent perpetuu, fără memorie. Se presupune că „naţiunile civice” sunt paşnice, mai puţin sângeroase, adevărul fiind la antipod, căci ele însângerează nu doar indivizii umani, ci şi sufletul naţiunilor. Doctrinarii naţiunilor civice mutilează istoria, precum a făcut-⁠o Vladimir Tismăneanu în faimosul său Raport comandat de preşedintele Băsescu. Mark Almond, de la universitatea din Oxford, observă că în Comisia Tismăneanu, menită să creeze o „memorie liberală”, n-⁠au fost racolate personalităţi – victime ale comunismului, cu excepţia lui Ticu Dumitrescu. Mai mult, Paul Goma a fost eliminat din capul locului din comisie, încât aceasta a dus, mai degrabă, după opinia lui Mark Almond, la „un fel de Cominform al noii ordini mondiale”¹⁵.

Printr-⁠o mistificare grosolană, ideologii „corecţi politic” au lansat minciuna că regimurile comuniste n-⁠au fost dărâmate de naţionalişti, ci de ei înşişi, când, în realitate doar au profitat de jertfele naţionalilor, luându-⁠le puterea, cum s-⁠a întâmplat în România. „Într-⁠una dintre cele mai aberante răstălmăciri interpretative, – scrie istoricul american Larry L. Watts – «naţionaliştii» au fost prezentaţi (şi trataţi în Occident) ca susţinători ai comunismului şi oponenţi ai ideilor şi programelor, ai economiei de piaţă şi ai democratizării.”¹⁶ Or, lucrurile au stat invers decât le proiectează doctrina marxismului cultural a „corectitudinii politice”, care guvernează noua ordine globalistă. Soluţia vine tot de acolo de unde ne-⁠a fost exportată politically correct: din Statele Unite. O spune limpede filosoful şi expertul militar William S. Lind: „Avem nevoie să înţelegem ce este cu adevărat corectitudinea politică. Aşa cum veţi vedea imediat, dacă putem da în vileag adevăratele origini şi natura corectitudinii politice, acesta înseamnă un pas gigantic către abolirea ei.”¹⁷

Cât încă nu e prea târziu. Cum argumentează şi cartea lui Mircea Platon, dovadă că elitele naţionale încă n-⁠au dispărut. Altfel spus, Eminescu n-⁠a fost şi nici nu este singur.

 

Note:
¹ Mircea Platon, Elitele şi conştiinţa naţională, Editura Contemporanul, 2017, pp. 212-⁠213.
² Apud Mircea Platon, p. 218.
³ Ibidem, p. 219.
⁴ Ibidem, pp. 217-⁠218.
⁵ Dimitrie Bolintineanu, Opere, 10, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, pp. 61-⁠62, 613.
⁶ Mircea Platon, p. 228.
⁷ Ibidem, p. 229.
⁸ Apud Mircea Platon, p. 225.
⁹ Ibidem, p. 227.
¹⁰ Vladimir Tismăneanu, Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-⁠Communist Europe, Princeton: Princeton University Press, 1998.
¹¹ Mircea Platon, op. cit., p. 317.
¹² Ibidem, p. 366.
¹³ Ibidem, p. 369.
¹⁴ Ibidem, p. 378.
¹⁵ Ibidem, p. 396.
¹⁶ Larry L. Watts, Fereşte-⁠mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, trad. din limba engleză, de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, 2011, p. 239.
¹⁷ Cf. Corectitudinea politică. „Religia” marxistă a noii ordini mondiale, coord. William S. Lind, Andrei Dîrlău, Irina Bazon, Editura ROST, Bucureşti, 2015, p 17.

Theodor Codreanu

Total 0 Votes

0

0