Înfruntând vitregiile istoriei, nu puţine, românii au parcurs drumul de la populaţie şi popor la naţiune. Generaţia paşoptistă a creat proiectul statului naţional, înfăptuit în 1918, după şapte decenii de luptă tenace şi imense sacrificii. Pentru acest proiect, Mihai Eminescu şi‑a dedicat întreaga viaţă şi operă. La 17 ani, constructorul sufletului nostru naţional, poetul prin care am pătruns în universalitate, publica în revista „Familia” poezia „Ce‑ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, un adevărat imn dedicat idealului naţional. Viitorul imaginat de poet atunci ar fi trebuit să devină realitate în era integrării euroatlantice. Se află România, astăzi, în cel mai fast moment din istoria sa, aşa cum ne asigură propagandiştii progresişti? Sunt multe semne că lucrurile sunt departe de a sta astfel.
O viziune ignorată, un proiect abandonat
Eminescu a fost un vizionar, total implicat în lupta emancipării naţionale, a edificării unui stat unitar şi independent. Trebuie spus că viziunea sa asupra României era una istorică, multidimensională, pentru că înţelegerea prezentului şi prefigurarea viitorului sunt condiţionate de cunoaşterea trecutului. Doar printr‑o cultură temeinică şi conectarea celor trei dimensiuni ale timpului se poate ajunge la ceea ce numim viziune. Părinte al activismului civic pentru cauza naţională, pentru promovarea intereselor naţionale, Eminescu a fost un vizionar critic, un apostol al trezirii elitelor la realitate, al mobilizării lor pentru rezolvarea problemelor reale. A fost radical în judecăţile sale şi foarte exigent cu contemporanii săi, intransigenţa demonstrată plecând de la dorinţa împlinirii unităţii naţionale, ceea ce presupunea criticarea acelor politici şi stări de lucruri de natură să pună în pericol realizarea proiectului România. Opera jurnalistică ne arată un patriot hotărât să atenţioneze asupra necesităţii rezolvării problemei agrare, spre exemplu, fără de care proiectul naţional ar fi fost subminat. A fost un duşman neîmpăcat al prostiei, inculturii, imposturii, arivismului, antiromânismului şi al dezinteresului faţă de istorie. Nu îi agrea pe demagogi, „peniţari”, pe cei obedienţi politicienilor, pe scriitorii la comandă, meşteri în „fraze lustruite şi negustorie de vorbe”, jurnalistul promovând valori precum acelea de adevăr, dreptate, onestitate, demonstrând în scrierile sale o cultură enciclopedică.
Pe de altă parte, se afirmă deseori că politicienii actuali sunt lipsiţi de viziune, de un proiect de ţară. Nici nu ar putea fi altfel, spiritul vizionar fiind caracteristic oamenilor înzestraţi cu o bună cultură istorică, nu oamenilor‑linie din politică, fiinţe unidimensionale, pentru care trecutul şi viitorul nu există, ei raportând prezentul la agendele străinilor şi ale intereselor personale şi de grup. Apoi, nu poţi avea viziune fără cultură generală, fără să fii în stare să gândeşti. Dacă dimensiunea trecutului ar exista pentru ei, politicienii nu ar accepta aşa de uşor desuveranizarea şi înstrăinarea resurselor, după cum viitorul le‑ar interzice jefuirea urmaşilor prin datorii, prin cursa înarmărilor, prin exportul de români şi importul de populaţii străine. Cum să le ceri viziune unor absolvenţi ai fabricilor de diplome? Viziunea se construieşte prin ştiinţă de carte, abilităţi de gândire critică, prin deprinderi de muncă intelectuală, prin nebunia de a gândi cu mintea proprie. Nu poţi modela viitorul şi trasa direcţii de acţiune de la înălţimea examenelor de treaptă ratate, a bacalaureatului luat la bătrâneţe, a tezelor de doctorat plagiate. De fapt, politicienii noştri au un proiect, impus de birocraţia woke de la Bruxelles, proiectul federaţiei europene, prin care România îşi va lua adio de la suveranitate, resurse, autonomie decizională. Vom avea o Românie lichidă, dezindustrializată, depopulată, dar păşind ferm pe calea europeană a comunismului woke falimentar. Astfel, pe furiş, pas cu pas, proiectul România a fost substituit cu proiectul federaţiei europene, în care statele membre urmează să joace un rol decorativ. Deja nu mai avem politică externă, iar în domeniile strategice, directivele venite de la Bruxelles sunt aplicate orbeşte.
Tăvălugul ideologic woke şi deconstruirea României
Dacă Eminescu ar deveni, printr‑un miracol, contemporanul nostru, în mod sigur nu va recunoaşte nici România, nici Europa, şocul viitorului făcându‑l să se simtă „străin într‑o lume străină”. Chiar dacă ar fi bucuros pentru împlinirea idealului unităţii naţionale, cu toate pierderile înregistrate după 1945, starea actuală a proiectului său de suflet i‑ar prilejui mari îngrijorări. Şi cum altfel ar putea fi, când economia naţională este sublimă, dar nu se mai vede de corporaţii şi multinaţionale hrăpăreţe, când sistemul energetic se află în rapidă demolare, când şcoala nu serveşte naţiunea, când satul românesc şi codrul tind să devină amintiri, iar România, prin exod, depopulare şi iarnă demografică, tinde şi ea să devină o ţară fără români. Poetul ar descoperi o clasă politică bicisnică, incapabilă să aibă o viziune, să ofere un proiect de ţară, să promoveze valorile solidarităţii, ale patriotismului. Evident, nu ar aprecia defel faptul că mândria naţională este tolerată de autorităţi doar la parada militară de Ziua Naţională, singurul moment în care preşedintele republicii, între două avioane, înţelege să amâne salvarea planetei, pentru a face act de prezenţă la festivităţi şi a duce mâna la piept în faţa tricolorului. Din perspectivă istorică, vizionarul Eminescu ar întreba de ce a fost abandonată linia dezvoltării, a promovării valorilor naţionale? Unde credem că vom ajunge cu politicile depopulării şi ale aservirii intereselor străine? Cum este oare posibil ca o ţară bogată ca a noastră să fie astăzi atât de săracă?
Având senzaţia că s‑a trezit în plină distopie, că a nimerit într‑o lume sabatiană postapocaliptică, Eminescu ne‑ar arăta că trăim într‑o epocă a rupturilor, a răsturnărilor de valori, o epocă a nisipurilor mişcătoare. După 1989, procesul dezvoltării economice a fost oprit, cu consecinţe severe asupra naţiunii şi a statului naţional. Dezindustrializarea a fost primul pas spre desuveranizarea şi depopularea României, spre anularea proiectului naţional. Analizând noua limbă de lemn vorbită în acest spaţiu, Eminescu ar arăta că ne confruntăm cu o ideologizare a limbajului, urmărind reconstruirea lexicală a realităţii în funcţie de anumite dogme, pentru a se modela totalitar minţile cetăţenilor. El nu ar trece cu vederea asaltul asupra instituţiilor şi valorilor fundamentale. De fapt, românii, în marea lor majoritate, nu acceptă minunata lume nouă woke, pentru că au experimentat pe propria piele o jumătate de secol de comunism radios şi pentru că au înţeles foarte repede că noua limbă de lemn a corectitudinii politice nu este altceva decât o compilaţie după manualul ceauşist de etică şi echitate socialistă, după „Micuţa carte roşie” a lui Mao Zedong şi Ideile Ciuce ale lui Kim Ir Sen. Eminescu a fost şi profesor de statistică, iar în această calitate nu ar ezita să le arate iscusiţilor Klaus, Nicu şi Marcel că aplicarea orbească a inepţiilor Green Deal‑ului ecomarxist reprezintă calea cea mai scurtă spre falimentul deplin de ţară. I‑ar demonstra tânărului Burduja, matematic, că ar fi nevoie de suprafaţa întregii republici pentru a produce energia necesară ţării doar cu fotovoltaice şi eoliene. A pune în practică utopia decarbonării înseamnă a sărăci naţiunea şi a îngropa viitorul României. Nici introducerea în şcoală a ideologiei woke, cu anularea trecutului şi a operelor clasice, nu ar fi aplaudată. Deja, pentru formarea omului nou, adaptat viitorului luminos, corectitudinea istorică a impus televiziunilor africanizarea reginelor şi prinţilor Angliei, ori a unor personaje istorice, precum Cleopatra. Ca mâine vom vedea şi la noi filme cu voievozi având gărzi domneşti formate din neînfricaţi luptători zuluşi, după noul model al prezentării lui Robin Hood. Valul schimbărilor nu va ocoli literatură română, Luceafărul putând suferi mici ajustări ideologice, Hyperion urmând, probabil, să fie prezentat drept un cisgender nemuritor şi rece, iar Cătălina drept o prea frumoasă fată noaptea, prinţ dimineaţa şi persoană non ‑ binară la prânz. Prin astfel de adaptări ar putea să se asigure educaţia pentru genul fluid, sensibilitatea noilor elevi fiind eficient apărată în faţa pericolului ofensării.
Viitorul – o ţară străină pentru naţiunea română?
Poate că integrarea europeană nu ar trebui înţeleasă ca proces de deznaţionalizare, de rescriere a istoriei, de anulare a tradiţiilor, de amanetare a viitorului. Am ajuns să avem o ţară ca afară în materie de corectitudine politică, ideologizare a şcolii, multiculturalism şi migraţie necontrolată, de cedare a suveranităţii şi de ştergere voluntară a identităţii naţionale. Totuşi, nu am intrat în UE ca să mâncăm insecte, să trecem la societatea comunistă woke, să îndurăm ecologist frigul şi foamea, să plătim energia la preţul aurului. Fără sprijinirea factorului naţional în toate domeniile, fără recâştigarea suveranităţii, fără o şcoală clasică, fără reindustrializare, riscăm distrugerea ireversibilă a proiectului numit România. Prin deconstrucţia statului, naţiunea se va transforma într‑o populaţie fără cultură, fără identitate, fără memorie. Mergând pe drumul ales de clasa politică, probabil că în câteva decenii nu vor mai exista nici români, nici România în acest spaţiu. Proiectul european al politicienilor de astăzi, aşa cum vedem că este pus în operă, nu ne va „europeniza”, ci ne va anula identitar. Această cale „europeană” nu poate fi urmată, ea fiind una sinucigaşă. Moştenirea lăsată de Eminescu ne obligă să veghem la apărarea proiectului naţional, să nu permitem aneantizarea lui.
■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Constantin Toader
