Cartea străină
Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2013
Prin opera sa, Alice Munro deconstruieşte clişeele vieţii confortabile, inserând straniul în viaţa de zi cu zi. Dramele protagoniştilor dezvăluie adevărata cruzime a realităţii imediate, atât de atent camuflată în banal. În lumea lui Alice Munro, convenţiile sociale ale exteriorului ascund adevăruri esenţiale pe care, de cele mai multe ori, alegem să le ignorăm.
Născută în Canada la Wingham în 1931, Alice Munro are un palmares impresionant de premii şi distincţii literare. Toate încununate de premiul Nobel pentru literatură câştigat în 2013 care o situează în galeria celor 13 femei printre care se numără şi Herta Müller, Doris Lessing sau Toni Morrison.
În interviul de pe site-ul oficial al premiilor Nobel autoarea mărturişeşte că prima ei sursă de inspitaţie a fost basmul lui Hans Christian Andersen, Mica sirenă. Şocată de violenţa poveştii, viitoarea scriitoare compune o nouă variantă cu un final mult mai luminos. Justificarea este aceea că eroina merită mai mult decât moartea pentru sacrificiile făcute în numele iubirii şi, mai important, pentru curajul, inteligenţa şi bunătatea de care dă dovadă. Încă de aici prinde formă miezul povestirilor lui Alice Munro, căci aceasta nu este sedusă de firul narativ, de atmosfera fantastică, sau de morala poveştii, ci de ceea ce se întâmplă în inima protagonistei. Astfel îşi începe autoarea periplul prin cavernosul suflet uman
, subiect ce nu-şi epuizează niciodată nuanţele şi pe care îl va exploata cu scrupulozitate în toate cele paisprezece volume de povestiri. Publicarea ultimului volum în 2012, Dear Life, tradus la noi, Dragă, viaţă, aduce şi anunţul retragerii autoarei.
În scrierile sale, Munro pune în balanţă două lumi. Pe de o parte, se conturează o lume exterioară, liniştită, situată în peisajul domestic al împrejurimilor oraşului Ontario (de inspiraţie autobiografică) în care nimic ieşit din comun nu se întâmplă. Şi chiar dacă extraordinarul apare, acesta este repede camuflat în ordinea obişnuită a vieţii de zi cu zi. Cât despre cea de-a doua lume, cea interioară, aceasta este întunecată şi ascunde secrete zguduitoare. Acesta este şi cadrul celor zece povestiri ale volumului Prea multă fericire, apărut la noi la editura Litera în traducerea Ioanei Opaiţ. Aici Munro surprinde instantanee ale sufletului uman în ipostaze dramatice, fără a aluneca însă pe o pantă emoţională. Nici o clipă sentimentală, sau pradă a vreunei nostalgii, autoarea descrie, în cheia realismului psihologic, evenimente uimitoare ce se petrec sub învelişul confortabil al vieţii obişnuite. Protagoniştii, cu nimic ieşiţi din comun, poate chiar atingând banalitatea, îşi desfăşoară zilnic, în tăcere, dramele. Cu toate acestea, ei îşi acoperă cu grijă secretele, astfel ca nimic să nu perturbe aparenta acalmie a lumii în care trăiesc. De altfel, şi povestirile, purtând titluri deloc incitante, care reprezintă un element nesemnificativ al poveştii, încep într-un mod banal, surprinzând tocmai un astfel de detaliu comun din viaţa protagoniştilor. Acţiunea este ancorată, aşadar, în acest peisaj exterior al ordinarului, întreţinut cu atenţie prin tehnica narativă. În singurătate, însă, acolo unde protagoniştii nu se mai pot ascunde, ies la iveală adevăruri şocante care destabilizează limita dintre bine şi rău. De remarcat aici povestirea „Radicali liberi”. Protagonista, Nita, este o femeie singură, ajunsă la o vârstă înaintată şi bolnavă de cancer în fază terminală. Mai mult, ea se află într-un moment dificil în care încearcă să îşi revină după moartea soţului. În ciuda cumului de nefericiri, nimic ieşit din comun până acum, căci Nita reprezintă suferinţa atâtor milioane de femei aflate în aceeaşi ipostază sensibilă – mai ales că Munro surprinde cu scrupulozitate resorturile sufleteşti, nu numai ale protagonistei, dar şi ale celor din preajma acesteia, care se simt datori să îi uşureze în fel şi chip suferinţa. În acest peisaj pătrunde neaşteptatul, căci, singură în propria-i casă, Nita este atacată de un tânăr. Nimic nu anunţă pericolul, decât în momentul în care este prea târziu să mai fie înlăturat. Agitat şi suspicios, tânărul mărturiseşte, în scurt timp, o oribilă crimă: într-un moment de nebunie, îşi omorâse propria familie şi acum se ascundea de forţele de ordine. Şocată, Nita conştientizează că, din acest moment, viaţa îi este pusă în pericol. Şi aici intervine elementul cu adevărat uluitor, căci protagonista găseşte soluţia salvatoare: o altă mărturisire – o crimă înfăptuită cu mult timp în urmă penru a-şi salva căsnicia. Cei doi devin astfel părtaşi unul la crima celuilalt, condiţionându-şi salvarea reciprocă prin tăcere. În mod ironic, tânărul moare, iar Nita îşi continuă existenţa în aceeaşi notă ca şi până acum. Povestirea se termină astfel printr-o întoarcere la acalmia de la început, numai că acum cititorul, încă uimit, ştie ce se ascunde în spatele aparenţei. Inutil a mai menţiona multitudinea de întrebări care apar instantaneu cu privire la natura crimei, justificarea ei şi moralitatea implicită a domesticului.
Munro se situează aşadar în miezul universului casnic, relevându-i mecanismul distorsionat. Protagonistele ei sunt mame, soţii, fiice, prietene, toate prinse în rutina vieţii, aparent adânc înrădăcinată în propriul suflet (din cele zece 
povestiri, doar două sunt spuse din punctul de vedere al unui bărbat). În schimb, personaje secundare (de obicei nonconformiste şi scandaloase) le perturbă această ordine interioară, inserând, prin diferite paliere ale existenţei, straniul. Fie că e vorba despre un criminal, despre o femeie carismatică şi vulgară, sau despre un fiu care trădează orice convenţie, aceste personaje au rolul de a scoate la iveală imperfecţiunile sufletului uman. Căci povestirile lui Alice Munro sunt în realitate despre violenţă, crimă, adulter, niciodată pierzând din ochi subiectul principal: omul comun şi modul în care acesta se raportează la un celălalt, într-o oarecare măsură, abuziv. Se impune menţionată aici, poate cea mai şocantă incursiune narativă care, de altfel, deschide volumul. Povestirea se intitulează confuz „Dimensiuni” şi nimic nu poate pregăti cititorul pentru ce urmează să se întâmple: Doree poartă povara propriei drame, căci soţul său violent, îi ucide pe cei trei copii într-un acces de gelozie. Încercând să îşi refacă viaţa după această tragedie, protagonista caută ajutorul celorlalţi de care se simte, însă, înstrăinată, căci le simte incapacitatea de a-i înţelege cu adevărat suferinţa. În cele din urmă, dacă abuzurile soţului, sau tripla crimă nu sunt suficiente, calea aleasă de Doree este ceea ce şochează cu adevărat: ea îşi iartă soţul după ce acesta îi mărturiseşte că cei trei copii i-au apărut în vis şi că trăiesc fericiţi într-o altă dimensiune. Motivaţia protagonistei este că, în ciuda celor întâmplate, soţul său, ucigaşul însuşi, este singurul care îi poate înţelege suferinţa, căci doar acesta îi poate împărtăşi dragostea pentru copii.
Astfel, protagoniştii lui Munro sunt victime, nu ale celorlalţi, ci ale propriei complexităţi. Cu toate acestea, la o primă vedere, nimic nu pare ieşit din comun. Cei care povestesc, sau despre care se povesteşte, sunt atât de similari cititorului, încât la nivel de suprafaţă, povestea poate fi despre oricine. Ceea ce diferă, în schimb, sunt profunzimile pe care le exploatează autoarea şi care pot fi, prin extensie ale oricui. Se ridică, aşadar, un semn de întrebare despre limitele propriei fiinţe, căci nimic nu mai garantează moralitatea gândită intrinsec. Prin personajele acestea, atât de banale, dar care sunt capabile de acte atât de crude, sau care ascund secrete tulburătoare, autoarea reuşeşte să construiască un melanj emoţional al cărui subiect este însuşi cititorul. Actul lecturii trezeşte reacţii contorsionate, căci nu acţiunea în sine este ceea ce surprinde, ci modul în care personajele reacţionează.
Spunând povestea din punctul de vedere al unui singur personaj, Munro nu amestecă perspectivele şi păstrează naraţiunea unitară. Astfel, povestirile devin instantanee necritice ale sufletului, concepute sub forma unor mărturisiri tulburătoare. Prin aceasta, cititorul devine părtaş la acţiunile protagonişilor cu care, până la un punct, se identifică. De altfel, după cum spune protagonista povestirii „Joacă de copii”, o prietenie este legitimată prin împărtăşirea de secrete. Şi poate tocmai acest lucru însumează povestirile lui Munro: sunt în esenţă o invitaţie la o atentă introspecţie.
Prin opera sa, Alice Munro deconstruieşte clişeele vieţii confortabile, inserând straniul în viaţa de zi cu zi. Dramele protagoniştilor dezvăluie adevărata cruzime a realităţii imediate, atât de atent camuflată în banal. În lumea lui Alice Munro, convenţiile sociale ale exteriorului ascund adevăruri esenţiale pe care, de cele mai multe ori, alegem să le ignorăm. Aşadar, dragostea nu mai poate salva suflete, crimele pot trece neobservate, iar fiul rătăcitor nu se întoarce întotdeauna acasă. În fond, ceea ce spune autoarea este că cele mai dureroase cicatrice nu sunt cel vizibile, ci cele implicite, la înfăptuirea cărora, oamenii consimt.
■ Alice Munro, Prea multă fericire, trad. Ioana Opaiţ, editura Litera, 2013
