Deconspirare marca GDS
Era de aşteptat ca deconspirarea activităţii Securităţii din spaţiul Culturii să fie făcută cunoscută public. Revista 22 (4-10 martie) găzduieşte o masă rotundă cu participarea unor personaje din domeniul Artei şi Culturii, la sediul Grupului de Dialog, cu accentul pe „Relativizarea traumelor Comunismului” expusă de Andrei Oişteanu în felul următor: „Premiul GDS se acordă doamnei Germina Nagâţ, Director al Direcţiei de investigaţii din cadrul CNSAS, pentru devotamentul admirabil cu care serveşte cauza adevărului istoric, a confruntării cu un trecut traumatic (ale cărui efecte continuă să se facă din păcate simţite) şi a consolidării politice democratice din România. În condiţiile actuale ale atacurilor necontenite împotriva statului de drept şi ale eforturilor de reabilitare a Securităţii, doamna respectivă a dovedit că o instituţie precum CNSAS trebuie şi poate să acţioneze cu probita
te, demnitate şi competenţă”. Prezentul şi viitorul României depind şi de curajul investigării oneste a ceea ce a însemnat dictatura comunistă, care nu şi-a epuizat mijloacele de manifestare în prezent.
Marele GDS-ist Andrei Pleşu, diriguitorul GDS-ului, a ţinut să ne spună cu acest prilej, că „a apărut în ultima perioadă în presă o idee. Doamna Germina regr etă sincer că nu sunt aici generalul Mălureanu şi colonelul Achim, pentru că mi-ar fi plăcut să le pun concret întrebarea: dacă este adevărat că s-au ars atâtea dosare de urmărire. Nu se aştepta nimeni să vină CNSAS după zece ani şi să se facă deconspirarea aşa cum se face astăzi la noi, nu prin consultarea unui index de nume conspirative în dreptul unor nume reale, ci prin deducţii şi coroborări de documente?” Doamna Magda Cârneci crede că „urmările a ceea ce s-a întâmplat înainte de ‘89 continuă să ne marcheze” şi „este de datoria noastră să continuăm şi conştientizăm aceste sechele şi toxine”. „Faptul că noi am acordat Premiul GDS Germinei Nagâţ e o demonstraţie că devenim din ce în ce mai lucizi despre acest lucru şi că trebuie să continuăm această operaţie de curăţare mentală, având instituţii puternice care să funcţioneze normal”. Ciudată limbă mai folosesc şi gds-iştii. Şi cu nevinovaţii supuşi „mineriadelor mediatice” ce faceţi, dom’le?
Analista Marina Dumitrescu are convingerea că „o privire asupra bibliografiei contemporane ilustrează cât de puţine încercări de istorie globală a comunismilui au fost făcute de către autori români într-un sfert de veac”. Noi o asigurăm că sunt chiar puţine. (ibid)
Lucian Blaga şi „jariştea cosmică”
Revista Cultura (martie 2014) găseşte necesar să analizeze conţinutul revistei Contemporanul, publicând studiul criticului C. Stănescu în care se pot citi destule opinii incitante, între care şi următoarea: „După o lectură suspicioasă şi cusurgie, arogantă şi total neadecvată a unui eseist foarte «indispus estetic» pentru că Lucian Blaga n-a dorit să fie în Hronicul şi Cântecul vârstelor, un cronicar al vremii lui plină de oameni interesanţi şi de evenimente bulversante, doar un visător cu proiecţie mitică asupra propriei biografii interioare, eseul criticului Eugen Simion intitulat Lucian Blaga şi jariştea cosmică din Contemporanul (februarie 2014) e o adevărată reabilitare”, mană cerească pentru iubitorii poetului din Lancrăm: „Critic de mare încredere şi autoritate al epocii noastre (…), Eugen Simion îşi începe studiul sub specia unei calde confesiuni memorialistice a cărei funcţie magnetică este de a-şi a
trage şi cititorii în jurul marelui scriitor despre opera căruia tocmai se pregăteşte să scrie”. Eseul stănescian merită să fie citit până la capăt.
Tot Cultura găzduieşte editorialul lui George Apostoiu Teme româneşti, teme între care se găseşte şi cea a relaţiei dintre Barroso şi Băsescu: „Timpul a arătat că şeful Comisiei Europene a intervenit părtinitor în scandalurile politice de la Bucureşti şi a inculcat primului ministru român teama de a guverna fără ascultare. Acum ştim cine ne guvernează deşi, după capul nostru şi după reglementările Uniunii Europene, România şi-a delegat doar o mică parte din atribuţiile statului suveran. Nu şi pe cea de a se guverna. Prin intervenţii care nu ţineau de împuterniciri sau reglementări comunitare, dl Barroso a contribuit direct la sentimentul deplorabil, asiduu întreţinut de mass media, că România trebuie condusă din afară. Am ajuns, adică, o colonie modernă şi să fim fericiţi că avem acest statut. De aceea, înţelegem mai bine de ce moderatorii de televiziune puneau invariabil întrebarea: Dar ce va zice Bruxellul? şi se bucurau că scandalurile politice le ofereau subiecte pentru ultramodernele talk-show-uri. Se înscrie în aceeaşi logică şi preocuparea aceloraşi bine plătite televiziuni pentru reacţiile ambasadorilor X, Y, Z”.
Editorialistul afirmă conclusiv, că „după un sfert de veac de democraţie”, ţara noastră „are zone întinse de viaţă socială şi economică în care Evul Mediu întârzie dureros”.
Comentatoarea de teatru Cristina Rusieki ne informează în detaliu asupra dialogului cu regizorii Călin şi Narcisa Mocanu despre spectacolul montat în China, Călin declarând astfel: „Marea aventură [chineză] a fost impactul cu mentalul lor. Percepţia mi s-a schimbat când am realizat că ei văd moartea altfel decât noi. Încet-încet, şi părerea mea despre moarte s-a schimbat după ce am plecat din Hong Kong, viaţa mi s-a schimbat, am început să mă iubesc. Nu am mai văzut competiţia ca pe un risc în cariera mea. Nu mai sunt fatalist deloc, îmi iubesc familia, semenii mult mai mult decât înainte”. Ceea ce va să zică următoarele despre chinezi: „Atitudinea lor faţă de moarte este mult mai simplă, când un om moare în două ore este ars, tot ce se spune despre mort la incinerare sunt numai poveşti interesante despre viaţa lui”. (ibid)
Suficient de interesant ni se pare eseul analistei Carmen Corbu în care se relatează, printre altele, şi despre „vânzarea anului 2013: preţuri şi tendinţe”, din care aflăm că „vânzarea anului 2013 pe piaţa secundară a fost lucrarea intitulată Două Feţe, semnată de artistul Ştefan Luchian. Criteriul alegerii este cel al valorii tranzacţiei de 300000 euro”. (ibid)
Săracele biblioteci publice
Revenindu-se tot mai mult în spaţiul cultural, s-a găsit necesar, consideră analistul Ovidiu Şimonca, să se pună problema reînfiinţării TVR Cultural, întrucât, din păcate, TVR 2 nu s-a ridicat la anvergura şi profesionalismul ilustrat de TVR Cultural: „Grilele au şchiopătat, a existat şi există încă multă improvizaţie. (…) TVR Cultural ar putea fi reînfiinţat şi mâine, depinde de preşedintele interimar Stelian Tănase, dar şi de o nevoie mărturisită a societăţii civile pentru existenţa TVR Cultural”. (Observator cultural).
Scriitoarea Florica Ichim simte nevoia să ne desluşească misterul lui Camil Petrescu, scriitorul total care a crezut în menirea presei, în obligaţia acesteia de a influenţa şi transforma viaţa politică şi socială. Iar analistul Florin Colonaş ne informează că „un instrument de lucru aşeptat a apărut la Editura Academiei, sub egida Institutului de Istoria Artei «George Oprescu», lucrare care vine să completeze un gol de informaţii resimţit în literatura de documentare – Dicţionarul sculptorilor din România, apărut în două volume”. „Ambele volume sunt tipărite în câte 200 de exemplare, ce reprezintă însă un tiraj insuficient, ţinând cont că sunt multe biblioteci, ca şi artişti în viaţă.” În ultimă instanţă e încă bine şi cu ceea ce ni se oferă, pe criza asta ce ne împuţinează elanul creator, bibliotecile publice devenind şi ele tot mai sărace, tot mai părăsite. În schimb, unele dintre acestea împresurate de camere video. V-aţi întrebat pentru ce are nevoie o bibliotecă de un sistem performant şi ultracostisitor de supraveghere şi urmărire în condiţiile în care fondul de carte e din ce în ce mai subţire?
