Studiul lui Marian Victor Buciu are şi virtutea de a reprezenta o contribuţie la eliminarea acestei lacune
Marian Victor Buciu, critic literar fecund, perseverent şi receptiv cu deosebire faţă de fenomenele majore, definitorii, ale evoluţiilor literare contemporane şi de extremă actualitate, a acordat o atenţie specială, în demersurile exegetice, consistente şi creditabile, pe care le-a întreprins până acum, investigării şi valorizării creaţiei unor autori de primă mărime, fie din rândul gen
eraţiilor mai vechi, activi în perioada interbelică, dar şi până către sfârşitul secolului al XX-lea (Arghezi, E. Ionesco, E. M. Cioran), fie din rândul contemporanilor noştri propriu-zişi, aflaţi în plină activitate literară, care îşi întregesc în zilele noastre o operă deja consacrată şi prestigioasă (în primul rând Nicolae Breban şi Dumitru Ţepeneag, cărora le-a consacrat integral importante cărţi de interpretare critică, dar şi numeroşi alţii, din prima parte a secolului al XX-lea ori din perioada contemporană, cărora le-a consacrat extrem de semnificative capitole sau secţiuni, practic excelente şi edificatoare micromonografii, de pildă, în cadrul volumelor de sinteză istorico-critică Panorama literaturii române în secolul XX. I. Poezia, Craiova, 2003, Panorama literaturii române în secolul XX. II. Proza (Partea întâi), Craiova, 2009, Zece prozatori exemplari. Perioada comunistă, Bucureşti, 2007 ş.a.
Ca un rod al aceleiaşi preocupări, oportune şi fertile, pentru investigarea critică avizată şi „fixarea“ plauzibilă a contribuţiilor unor importanţi autori contemporani, se înfăţişează şi volumul Nicolae Manolescu. (Pre)istoria criticului (Editura Contemporanul, Bucureşti, 2011). Desigur, la prima vedere, o monografie vizând autorul în chestiune, de fapt – dacă se poate spune aşa – (mult) mai mult decât atât. Este, vom remarca, primul volum al lui M. V. Buciu consacrat unui critic literar, iar criticul examinat nu este unul oarecare, ci o personalitate cu totul remarcabilă a literaturii noastre (şi a vieţii literare, a vieţii publice în general) din ultimele decenii, criticul dacă nu cel mai important (ori singurul important, cum cred nu puţini…) al epocii noastre, în orice caz – multă vreme – cel mai influent şi mai „vizibil“ din pleiada de mari critici ai generaţiei 60. O personalitate critică de mare anvergură şi suprafaţă, admirată şi uneori adulată (până la mitizare), nu o dată contestată (uneori umoral, din resorturi mai degrabă extraliterare, nu neapărat cu argumentare chibzuită…), rareori însă supusă unei investigaţii senine, profesioniste şi cuprinzătoare.
Demers îndrăzneţ, se poate spune, cel al lui Marian Victor Buciu, demers deloc uşor, dus la înfăptuire în chip exemplar.
Ca şi în cazul exegezelor vizând operele altor personalităţi literare din contemporaneitate, desfăşurate de-a lungul mai multor decenii şi al mai multor perioade istorice (clar delimitate prin evoluţiile înregistrate, pe de o parte, pe tărâmul literar, iar pe de alta – la nivelul contextului social-politic), lucrarea îmbină opor-tun statutul cercetării de istorie literară (cu „bătaie“, desigur, apropiată, în timp) cu cel al criticii propriu-zise.
Seriozitatea, scrupulul adecvării şi relevanţei, grija pentru ilustrarea cvasi-exhaustivă a subiectului propus sunt însuşiri definitorii ale studiului critic al lui Marian Victor Buciu. Structurarea sumarului este în sine grăitoare în privinţa naturii, obiectivelor şi liniilor directoare ale cercetării pe care o întreprinde. O Introducere (amplă) cuprinde subcapitolele Biografia, Despre propriile cărţi, Criticii săi, Despre cronicarul literar, Despre metodă, Despre scris, Despre revizuiri, Despre cărţi, Despre monografii, Polemici cu N., Manolescu, Autobiografism auctorial. Cele trei mari secţiuni care alcătuiesc corpul propriu-zis al lucrării – Concepţiile şi contracepţiile criticului, N. Manolescu în pre-Istoria critică, Literatura română într-o Istorie critică – dau seama, în mod amănunţit, despre, respectiv, evoluţia metodologică, ideologică, stilistică şi estetică a criticului, despre activitatea lui anterioară apariţiei Istoriei critice, în fine – despre felul în care este tratată literatura română în Istoria manolesciană.
Amploarea şi diversitatea „materialului“ avut în vedere, impresionante, nu „sufocă“ în nici un fel relevanţa demersului critic: autorul stăpâneşte cu fermitate „pulsul“ operaţiei complexe, condensat-aprofundate, în care se angajează, astfel încât rezultatele sunt valide, deopotrivă expresive şi productive. Ordinea – grijuliu „păzită“ – şi, totodată, o anumită „bruscheţe“ (nu impur-maliţioasă, ci oportună, cu virtuţi euristice) pun la adăpost întreaga cercetare de orice derivă fastidioasă, în pofida densităţii semnificante puţin comune, menţinând constant o atractivă „tensiune“ a parcurgerii textului, un suspans de aleasă factură.
Dinamismul şi ritmul lecturii sunt susţinute de un stil deloc anost, rapid, afectat „telegrafic“, brevilocvent şi tranşant, dublat de consistenţa informaţiei nu doar vehiculate şi sistematizate, ci comentate şi interpretate implicit, prin „punerea în pagină“ chibzuită şi relevantă.
Marian Victor Buciu adună consideraţiile cu valoare teoretică şi sistematică – despre genurile literare, despre curente –, cu exemplificările respective, citatele elocvente etc., din diferite texte ale lui Nicolae Manolescu, datând din diferite epoci (din volume de diferite facturi, din articole etc.), reunindu-le şi regrupându-le, sistematizat, în „montaje“ tematice, urmărind cu o pătrundere şi agerime exemplară felul concret în care, în timp, în creaţia criticului examinat, temele, opţiunile metodologice, poziţionările teoretice, procedările analitice şi modalităţile de pronunţare axiologică, tentele şi accentele ideologice (tactice sau structurale) etc. se intersectează, se redefinesc, se conjugă ori exclud reciproc, în diferite proporţii, conturând prin aceasta traseul „viu“ al unei activităţi critice: un peisaj intelectual dinamic, pilduitor sub diferite raporturi, departe de orice imagine „încremenită“, simplificator-esenţializată, pe care unii contemporani ar putea fi ispitiţi s-o creioneze în legătură cu o personalitate de o asemenea amploare şi „vizibilitate“.
Autorul volumului spicuieşte cu obiectivitate şi oportunitate (şi fără nici un fel de oportunism!) comentarii şi atitudini din toată gama, vizându-l pe cel înfăţişat, aşa după cum spicuieşte, din opera manolesciană, aserţiunile pe care le consideră cu deosebire relevante şi definitorii pentru activitatea criticului. Opera însăşi a criticului este parcursă, „actualizată“ în aceeaşi manieră şi prin acelaşi procedeu, al spicuirii comentate. Scrierile manolesciene aparţinătoare altor genuri decât critica şi istoria literară (respectiv cele confesive, memorialistice, publicistice, propriu-zis beletristice) nu sunt nicidecum neglijate, ci sunt examinate şi „exploatate“ adecvat pentru configurarea demonstraţiei de ansamblu, pentru profilarea personalităţii autorului lor.
Vorbind de „obiectivitatea“ autorului, n-am vrut să susţin, însă, că cercetarea lui ar fi derulată dintr-un punct de vedere inert-neutru, lipsit de accentele unei poziţionări personale, originale, creator-relevante: este vorba de obiectivitatea proprie actului critic, prin definiţie „subiectiv“, desigur, şi ea rezidă în onestitatea intelectuală şi în consecvenţa şi coerenţa argumentării, nu în abţinerea de la opinie, ci în susţinerea convingătoare a opiniei. M. V. Buciu nu procedează, aşadar, la o „cartografiere“ neutru-rezumativă a bibliografiei manolesciene (operaţie ce, desigur, şi-ar avea utilitatea ei, precisă şi limitată, de generatoare a unui instrument de informare sau de lucru…), ci înfăţişează un demers efectiv critic. Un demers critic în ambele sensuri ale termenului, deseori incisiv, în orice caz lipsit de complezenţă, nicidecum distructiv, dar nici stânjenit de neoportuna sfiiciune a veneraţiei paralizante. Marcat, în mod firesc şi legitim, de subiectivitate, o subiectivitate asumată, deloc ascunsă, dar bine strunită, validată prin onestitatea intelectuală. Lucru cu totul firesc: autorul volumului nu examinează un autor „de muzeu“, ci un critic contemporan. Cu care înţelege, în mod legitim, să angajeze un dialog implicit, în planul luptei de idei, reproşându-i, fără inhibiţie, opţiuni cu care nu e de acord (de pildă istoricismul excesiv, un anumit conservatorism, insuficienta receptivitate faţă de avangardă, de diferite tendinţe novatoare, de proza non-realistă sau anti-realistă etc., toate aceste opţiuni fiind depistate, în diferite grade, în diferite momente ale evoluţiei criticului ori pe ansamblul operei sale). Recurgând uneori la procedeul scriptor in fabula, M.V. Buciu nu ezită, la un moment dat, să se implice personal şi direct, ca martor/memorialist, în derularea „naraţiunii“ critice, în conturarea profilului intelectual, „social“ şi moral al (persoanei) criticului. De aici, un spor de autenticitate a unui demers desigur riguros, dar străin de orice „răceală“ academică, ci, dimpotrivă, iată, colorat, pe alocuri, şi de vibraţia faptului trăit.
Caracterizarea finală – mă refer la ultima dintre secţiunile componente ale volumului, a cincea, intitulată Încheiere (Lupta cu inerţia critică) – , densă, argumentată, dinamic-fixată, „dreaptă“ (în condiţiile subiectivităţii critice, legitime şi oportune), corectă, chintesenţiind observaţiile şi consideraţiile desfăşurate de-a lungul întregului volum, oferă o propunere de portret – intelectual şi ideatic, iar nu neesenţial-anecdotic – al unui important critic contemporan. O lucrare precum aceasta e binevenită şi – în cel mai înalt grad şi în cel mai propriu înţeles al cuvântului – utilă în peisajul nostru critic (şi, în general, literar şi cultural) contemporan.
Se poate remarca faptul că, până acum, numeroşi poeţi, prozatori, chiar eseişti contemporani dintre cei mai importanţi au avut parte de exegeze consistente, ample, multiple, de abordări monografice de ţinută. Omologii lor de pe tărâmul criticii au avut parte într-o mult mai mică măsură de un asemenea (necesar!) „tratament“. Lucru explicabil, până la un punct, însă, în absolut, regretabil. Studiul lui Marian Victor Buciu are şi virtutea de a reprezenta o contribuţie la eliminarea acestei lacune.
● Marian Victor Buciu, Nicolae Manolescu (Pre)istoria criticului, Editura Contemporanul, 2011
