Constantina Raveca Buleu: Pe drumurile Indiei. Când Occidentul întâlneşte Orientul

Bogate ca experienţă, cele trei săptămâni petrecute la Adyar se decantează nu numai în mulţumire şi pace sufletească, ci şi într-⁠o ierarhizare – deloc lipsită de umor (teozofic şi el) – a relaţiilor stabilite acolo, împărţite în prietenii sincere.

Mărturie a iniţierii Bucurei Dumbravă în teozofie, volumul postum Pe drumurile Indiei. Cele din urmă pagini (1927) se prezintă ca o sumă de notaţii nerafinate literar (moartea a împiedicat revenirea la text, tipică pentru creaţia autoarei), dar valide pentru dimensiunea bio-bibliografică şi spirituală a autoarei. Jurnalul ultimei ei călătorii în India reprezintă un amestec de consemnări evenimenţiale, descrieri lirice, reflecţii ezoteric-⁠spirituale şi fragmente biografice. Prima intrare, din 13 decembrie 1925, glisează de la descrierea primei părţi a voiajului şi a escalei la Aden spre o reverie contaminată ezoteric. Astfel, spectacolul tentaţiilor comerciale din Aden, concentrat într-⁠un evantai, declanşează o cugetare spiritualistă asupra degenerării trăirii frumosului şi a forţei sale plăsmuitoare sub presiunea avansului capitalului: „Doar curentul negru a interpus între noi şi frumos diavoliceasca putere a banului. Altfel, ne-⁠am înconjura, cu toţii, de lucruri frumoase, ne-⁠am scălda în frumuseţe”1. Pe o logică tipică ezoterismelor, reflecţia vorbeşte despre o stare primară, de maximă potenţialitate spirituală, supusă unui proces degenerativ care şi-⁠a atins cota maximă în era materialismului, speranţa majorităţii mesajelor ezoterice fiind revenirea acestui ere fericite, ale cărei reziduuri se mai găsesc în Orient. În cazul discursului Bucurei Dumbravă, utopia recuperării frumosului creator, accesibil tuturor, se conturează tocmai prin instrumentalizarea capitalului: „Fără îndoială, noul sistem financiar, dând nevoilor noastre mai mare putinţă de îndestulare, ar da înapoi omenirii frumuseţea ei de altădată, cea indiană, egipteană şi greacă; ba ar mări-⁠o chiar, ne-⁠ar aduce o frumuseţe nouă”.

În cele mai multe istorii ezoterice, vârful de lance al erei întunecate (Kali-⁠Yuga guénoniană reprezintă poate cea mai de impact ipostază a acestui tip de istoricizare) este Occidentul, Orientul fiind conotat cu potenţialităţi resurecţionare la palier spiritual, ceea ce explică masiva migrare înspre Orient (mai ales înspre India) a unui număr impresionant de personalităţi şi grupări ezoterice. Perspectiva resurecţionară acoperă surprinzător de virulent şi jurnalul de călătoriei al Bucurei Dumbravă, în analiza succintă a unui film (Tao, probabil, pelicula realizată în 1923 de regizorul Gaston Ravel) vizionat la bordul vaporului care o duce pe autoare spre Bombay: „Deşi titlul părea plin de făgăduieli ezoterice, subiectul nu este decât obişnuita dramă europeană, croită pentru nervii dornici de agitaţie ai acestei sub-⁠rase intelectuale, care a căzut pradă stupidităţii”. Proiectarea peliculei cu „făgăduieli ezoterice” se justifică prin prezenţa la bord a mai multor teozofi europeni care merg la congresul de la Adyar, printre ei numărându-⁠se Miss Clara Codd (una dintre personalităţile teozofiei americane), care le vorbeşte călătorilor despre venirea Învăţătorului Lumii (subiect central în discursul profetic al teozofiei), precum şi d-⁠na Kamenska (probabil, Anna Kamenskaya, figură importantă a teozofiei ruse şi elveţiene, autoare a unei excelente traduceri franceze din Bhagavad Gita), care susţine o conferinţă despre internaţionalizarea înţeleasă ca soluţie politică de armonizare, subiect fierbinte în epocă. Ca o curiozitate, prezenţa teozofică la bordul vaporului justifică inclusiv organizarea unui bal mascat, savurat de Bucura Dumbravă, al cărui scop era „împrietenirea pe planul material”. Însă, revenind la dihotomia Orient – Occident din discursul Bucurei Dumbravă, inferioritatea paradigmei spirituale occidentale se profilează şi în siajul unei conferinţe despre diferenţele dintre creştinism şi teozofie, conferinţă susţinută de un preot anglican. Autoarea sancţionează insuficienţa punctului de vedere pur creştin şi vede în ea motivul conversiei la teozofice a multora. La polul opus, spiritualitatea orientală se manifestă prin înţelepciunea lui Sir Raja Gopala Chani2, mediatorul unor discuţii despre teozofie. „Nu e de mirare – notează autoarea – că a trebuit să ne întoarcem înspre străvechea Indie, ca să ne împrospătăm înţelepciunea şi să ne întregim judecata”3. Reverenţa inversă, dinspre India înspre Bucura Dumbravă, reverberează pe acelaşi ton elogios. Vocea, de data aceasta, îi aparţine unui indian, Suba-⁠Rao, întâlnit cu prilejul ultimei călătorii, autorul unei scrisori ample din 1926 (redată în secţiunea finală a volumului Pe drumurile Indiei. Cele din urmă pagini), provocate de ştirea morţii scriitoarei la Port Said. Paginile scrisorii reprezintă un elogiu adus valorilor spirituale şi umane ale Bucurei Dumbravă, concepţiei sale teozofice neconcesive. „Lumea lucrează pentru idealul Lui [Mântuitorului] – notează Suba-⁠Rao –, însă fiinţele ca Fanny începeau să-⁠l trăiască zi cu zi”.

Dezbaterile teozofice din timpul călătoriei indiene stârnesc adesea latura creatoare a Bucurei Dumbravă, uneori chiar şi-⁠n detrimentul teozofiei instituţionalizate. Ea afirmă necesitatea ca beneficiile artei să fie incluse în ordinea spirituală a grupărilor teozofice, unde, „din nefericire, nivelul general […] nu este cel al unei culturi înalte”, pe când artistul este dintotdeauna „un iniţiat nemijlocit”, perfect compatibil cu cerinţele ezoterice.

În Bombay, oraş care o cucereşte prin frumuseţea sa, Bucura Dumbravă vizitează Malabar, interesată fiind mai ales de ritualistica funerară a parsilor (comunitate zoroastriană), de Turnul Tăcerii, de cimitirul şi de absenţa focului din rit, deoarece el „este prea sfânt ca să fie întrebuinţat la un astfel de scop spurcat”. De la Bombay, călătoria „fraţilor” teozofi continuă spre Madras cu un tren special, prilej de a admira tot ceea ce India oferă percepţiei autoarei, căreia totul i se pare perfect: condiţiile de transport, funcţionarea aparatului administrativ, peisajul indian, oamenii şi gările prin care trece timp de două nopţi şi o zi. Impresia pozitivă se prelungeşte şi la destinaţie, domeniul Societăţii Teozofice, aşezat dincolo de râul Adyar, profilându-⁠se ca un paradis de vegetaţie şi lumină, scena perfectă a unei întruniri de înaltă spiritualitate: „Intrarea în parcul Adyarului, un val de lumină, de culori, de mişcare sub coloanele înalte ale palmierilor şi de frunze imense, ieratice şi solemne pentru noi europenii, căci ele sunt legate în mintea noastră de simbolele de pace şi biruinţă ale bisericilor”. Condiţionarea documentară a Bucurei Dumbravă se manifestă plenar în prezentarea domeniului Societăţi Teozofice, descrierile lirice ale vegetaţiei fiind condimentate cu informaţii botanice extensive.

Notaţiile încetează odată cu începerea congresului, însă aluzii la intensitatea dezbaterilor se strecoară în jurnalul din timpul călătoriei de întoarcere. Astfel, în 16 ianuarie 1926, autoarea constată: „Simţirea de aşteptare, şi mai ales neîncetata sforţare de a ne îndeplini datoria de înfrăţire între atâtea firi deosebite prin rasă şi creştere, care ne preocupau la ducere, şi adeseori ne osteneau, s-⁠au potolit […], sufletul ne este liniştit”. Bogate ca experienţă, cele trei săptămâni petrecute la Adyar se decantează nu numai în mulţumire şi pace sufletească, ci şi într-⁠o ierarhizare – deloc lipsită de umor (teozofic şi el) – a relaţiilor stabilite acolo, împărţite în prietenii sincere, în raporturi marcate de o „filozofo-⁠teozofică îngăduire” şi în situaţii rare în care – mărturiseşte autoarea – „am judecat procesul şi am trimis vinovatul în ocnele uitării, unde nădăjduim că-⁠şi va pregăti o reîntruchipare mai bună”.

Note:
1. Bucura Dumbravă, Pe drumurile Indiei. Cele din urmă pagini. „Tipografiile Române Unite”, Societate Anonimă. Bucureşti, 1927, p. 6
2. Posibil, Chakravarti Rajagopalachari, politician, scriitor şi om politic indian, ultimul Guvernator-⁠general al Indiei şi lider al Congresului Naţional Indian.
3. Bucura Dumbravă, Pe drumurile Indiei. Cele din urmă pagini. ed. cit., p. 10