Titlul amar-polemic vrea să spună că scriitorii, mai mult sau mai puţin talentaţi, mai mult sau mai puţin curajoşi, şi-au asumat, uneori cu ingenuitate, alteori poate din raţiuni lucrative, misiunea de a scrie, de a rezista într-o vreme de mare restrişte.
Peste câteva luni se vor împlini 80 de ani de la naşterea lui Nicolae Labiş, din care poetul pururi tânăr a trăit doar 21. Într-unul din eseurile sale din volumul „Corul morilor de vânt”, apărut recent la Editura Pallas Athena, Dumitru Radu Popescu, născut în acelaşi an cu Labiş, scrie admirabil despre mitul sacrificiului, al jertfirii. Un mit care în Moartea căprioarei, deşi transpus, e drept poetic, în viaţa profană, adică în realitatea unui anotimp cosmic şi a unui timp istoric deopotrivă de secetoase, nu e deloc coborât în praful istoriei nepăsătoare de oameni, cu expresia lui Marin Preda, ci, dimpotrivă, prin raportarea la celebre jertfiri, precum cea a anticei Ifigenii, a Anei lui Manole sau a personajului mioritic, iese întărit şi îmbogăţit. Dar, se întreabă prozatorul, nu cumva căprioara este ea însăşi „mai mult decât o vietate profană?”, altfel spus nu e ea „chiar o zeitate a pădurii, care este jertfită pentru viaţa pământenilor”? Cu alte cuvinte, ne aflăm în plin mit: mitul jertfirii zeiţelor. Şi atunci, mai întreabă marele prozator din generaţia lui Labiş: „Oare Nicolae Labiş nu este o zeitate care a fost jertfită pentru renaşterea literaturii 
române?”. Ceea ce îmi aminteşte de constatarea unui poet, congener al lui Labiş şi al lui Dumitru Radu Popescu: „Moartea lui Nicolae Labiş ne-a maturizat brusc!”.
Revăd o carte nutrită din memoria arhivei, se intitulează Ei, care au scris… şi o datorăm cercetătorului şi publicistului ieşean Lucian Dumbravă, plecat „dincolo”, din păcate înainte de a-şi desăvârşi opera de restituire, al doilea volum al lucrării rămânând în stadiul de şantier. Titlul amar-polemic vrea să spună că scriitorii, mai mult sau mai puţin talentaţi, mai mult sau mai puţin curajoşi, şi-au asumat, uneori cu ingenuitate, alteori poate din raţiuni lucrative, misiunea de a scrie, de a rezista într-o vreme de mare restrişte. Cine ridiculizează astăzi, fie din prostie, fie din obedienţă faţă de noii ideologi, de fapt faţă de noii stăpâni, ceea ce s-a numit rezistenţa prin cultură, chiar şi în „obsedantul deceniu” (1949-1959), nu are decât să citească acest volum, care reconstituie, pe bază de documente, aspecte şi fapte definitorii ale vieţii literare dintr-o epocă neagră.
Două sunt figurile cele mai proeminente ale acestei cărţi – proeminente din motive cu totul diferite. Mai întâi, sinistrul Mihai Novicov, cu care ne întâlnim chiar de la prima pagină. Casapul venit de peste Prut, folosind un limbaj pe care aveam să-l mai auzim în anii ’90, dar de această dată aparţinând inchizitorilor manipulaţi, stipendiaţi, din alte puncte cardinale, taie în dreapta şi în stânga. Ideea demolatoare de la care se pleca nu mai era cea conţinută în imbecila întrebare postdecembristă: „Ce aţi făcut în ultimii cinci ani?”, ci avea o respiraţie istorică mai vastă, fiindcă ţintea tezaurul de suflet, fibra cea mai intimă a fiinţei naţionale. Dacă Novicov ar fi formulat o întrebare asemănătoare, poate că ea ar fi sunat astfel: „Ce aţi făcut în ultimele cinci secole?” Căci nimic sau aproape nimic din ceea ce se înfăptuise pe pământul românesc timp de o jumătate de mileniu, ba chiar de două milenii, nu mai era bun, nu mai era adevărat, nici măcar geneza acestui popor, originea sa daco-romană. Totul ţinea – cum ar spune cominterniştii mutanţi de azi, colegii în posteritate ai lui Novicov – doar de imaginarul, de iluziile şi fantasmele noastre.
Celălalt personaj al acestei cărţi, esenţialmente tragic şi, repet, total opus primului este chiar Nicolae Labiş, geniu incomod pentru despoţii ideologici ai vremii, răstignit astăzi a doua oară de intelighenţia civică, de autorii de manuale alternative, de critici-procurori care, în timp ce poetul „Primelor iubiri” era acuzat de „idealism şi nepăsare”, ei scriau ode etilice închinate tancurilor „eliberatoare”. Copilul genial, adus de la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni la Liceul Naţional din Iaşi, graţie profesorului Constantin Ciopraga, era înfierat, ca fiind „un ghimpe otrăvitor, duşmănos”. Iată ce se scria într-un articol publicat în numărul din 12 august 1952 al ziarului Lupta Moldovei, „organ al Comit. Reg. PMR Iaşi”:
„În lumina ultimelor documente de partid, redacţia (revistei Iaşul Nou – nota mea C.C.) va trebui să-şi mărească spiritul de vigilenţă în faţa oricăror manifestări duşmănoase care ar putea să se strecoare în materialele ce-i sunt prezentate spre publicare. E grav faptul că redacţia a permis apariţia unei poezii ca Într-o iarnă şi-ntr-o seară de Nicolae Labiş, poezie din care se degajă o atmosferă de idealism şi nepăsare, accentuată de ritmica săltăreaţă a versurilor, lupta de clasă de la ţară e bagatelizată, manevrele chiaburilor sunt privite de pe poziţiile deviatorilor, care le taxau drept «fleacuri». Şi faptul e cu atât mai grav, cu cât N.Labiş e un poet tânăr, de reale posibilităţi, care trebuie îndrumat (înarmat!) şi ajutat în înţelegerea problemelor ideologice”. Subcapitolul cărţii lui Lucian Dumbravă din care am citat are titlul: „Nicolae Labiş – iedul într-una hăituit”.
Cum era Labiş? Să ascultăm cea mai autorizată voce. Şi anume a unuia dintre cei mai mari critici şi eseişti pe care i-a avut literatura română posbelică: Lucian Raicu. Citez dintr-un interviu pe care i-l luam în toamna anului 1975, pentru revista Convorbiri literare, interviu publicat apoi într-un volum, dar reprodus şi de Lucian Raicu însuşi în Practica scrisului şi experienţa lecturii (Cartea Românească, 1978):
„Profit de împrejurare spre a dezminţi imaginea unui Labiş de o naivitate, cum se zice, încântătoare. Nu, era lucid şi matur şi dur, era tăios şi intransigent în genere, tolerant numai cu cei «mici», de ei se simţea legat în chipul cel mai înduioşător fratern – altfel nu era deloc comod. Aşa moldovean, aşa fălticenean, cum îl ştim, se cristaliza deodată în el o asprime curată, penetrantă, neiertătoare. Vai de cel care avea nenorocul sau inabilitatea să intre de bunăvoie în raza privirii critice a lui Nicolae Labiş, crezând că nimic rău nu poate surveni, cel mult o supărare trecătoare… Vorbea în termeni precişi, repede, fără ezitări, fără alintările ce i se atribuie, vorbele lui aveau energie, veneau ca dintr-o adâncă încredinţare, absolută, definitivă. Colorat cu măsură, evitând „efectele” dialectale, era la el acasă printre neologismele cele mai surprinzătoare, avizat repede în subiecte, pentru alţii, pretenţioase, stilul său, din prima zi a descinderii în Bucureşti, era unul perfect adaptat, de parcă trăia aici de când lumea. Asimila totul temeinic şi rapid, cultură, oameni, obiceiuri, politică. Într-un trup «mijlociu», o vitalitate extraordinară, greu de satisfăcut, de cheltuit. Poate că şi moartea sa are o explicaţie în acest exces de viaţă din el…”
Lucian Raicu a fost coleg cu Nicolae Labiş la faimoasa Şcoală de Literatură. A scris texte de referinţă şi cea mai bună carte (publicată în 1977) despre poetul Primelor iubiri şi al Luptei cu inerţia. Cei doi – Labiş şi Raicu – au avut şansa de a-l cunoaşte, la Iaşi, pe G. Mărgărit. Puţini îşi mai aduc astăzi aminte de cel mai strălucit discipol al lui Călinescu, figură cu totul insolită a Iaşului anilor ‘50, un adevărat mentor pentru cei din generaţia lui Labiş. În comparaţie cu alţi elevi eminenţi ai „divinului”, ca de pildă Alexandru Piru sau George Ivaşcu, Mărgărit era atins de aripa geniului. Un coleg al său mi-a relatat un schimb de replici tăioase pe o temă estetică între foarte tânărul Mărgărit şi Călinescu. Magistrul a încheiat discuţia cu această remarcă: „Domnule Mărgărit, dumneata eşti de o inteligenţă periculoasă chiar şi pentru mine!”. Iată cum îl evoca Lucian Raicu, în cursul aceleiaşi amintite convorbiri:
„N-aş putea vorbi de perioada ieşeană, trăită alături de Labiş în câteva călătorii de neuitat, fără a-l aminti ca prezenţă tutelară pe George Mărgărit. Generaţia mea, în frunte cu Labiş, îi datorează enorm. Această datorie nu va putea fi niciodată plătită. Într-o epocă de grăbită neglijare a valorilor de cultură, cum a fost aceea în care am deschis eu ochii, G. Mărgărit ne-a trezit la realitate… Mărgărit i l-a pus în mână lui Labiş pe Rimbaud şi i-a spus sec că dacă nu-l citeşte cum trebuie poate să-şi ia rămas bun de la poezie. Violenţa de înaltă factură spirituală a lui G. Mărgărit, sarcasmele sale necruţătoare au fost un mediu de «purificare» pentru noi; nu tocmai uşor de suportat; avea arareori, pentru ceea ce începusem să facem, o vorbă încurajatoare, dar însăşi atenţia lui, oricât de «critică», valora mai mult decât cuvântul direct stimulator… În procesul de substanţială modernizare a liricii lui Labiş, petrecut cu viteza unui miracol în ultimii doi ani de viaţă ai poetului, G. Mărgărit a jucat un rol comparabil cu al marilor critici în evoluţia atâtor mari scriitori”.
Norocoasă, aş spune providenţială, întâlnirea dintre Poetul având „vocaţie de inaugurator”, cu „ceva înalt şi voievodal” în tot ce făcea, cu o existenţă meteorică în care nu au existat „momente nule”, cum îl caracterizează Lucian Raicu pe Labiş, şi intelectualul de rasă rară, G. Mărgărit, al cărui destin avea să se frângă, şi el, prematur şi nu mai puţin tragic. I-a rămas lui Lucian Raicu, datoria – pe care şi-a onorat-o – de a-i evoca pe amândoi cu aceeaşi pană cu care i-a portretizat pe Eminescu, Rebreanu sau Gogol.
