Mirel Taloş, Undeva în Transilvania Editura RAO, 2019

Romanul lui Mirel Taloş Undeva în Transilvania, apărut la editura RAO, se înscrie în marea literatură dedicată Holocaustului, iar locul este bine precizat – Şimleu Silvaniei, anul 1944, după îndepărtarea lui Horthy de la conducerea Ungariei…

 

Boris Marian Mehr
La Şimleu era un ghetou
 

Romanul lui Mirel Taloş Undeva în Transilvania, apărut la Editura RAO, se înscrie în marea literatură dedicată Holocaustului, iar locul este bine precizat – Şimleu Silvaniei, anul 1944, după îndepărtarea lui Horthy de la conducerea Ungariei. Despre Holocaust nu este uşor să scrii, o tragedie de asemenea proporţii, numită în ivrit Shoah, care înseamnă catastrofă, nu poate fi tratată simplist, este o temă care cere atenţie, o minimă cunoaştere a istoriei Europei din secolul al XX‑lea. Desigur, romanul poate fi citit fără nicio pregătire, talentul autorului fiind cunoscut de la primele pagini. Mai mult, istoria evreilor, iudaismul se fac simţite din primele rânduri. Autorul este familiarizat cu viaţa şi cultura evreilor, Martin Buber, filosoful care a dat mult gândirii secolului al XX‑lea, ne vine în întâmpinare de la început. Din curiozitate am citit şi ultimul rând din roman, înainte de a‑l parcurge cu atenţie. Ideea este că Dumnezeu există şi după Holocaust. Adorno nu era de aceeaşi părere. Primo Levi spunea că el nu poate descrie ororile prin care a trecut. Levi s‑a sinucis, după opinia celor care îl cunoşteau, în urma depresiei de care suferea. Dar supravieţuitorii cum au continuat să trăiască? Holocaustul nu poate fi uitat, ca şi marile crime din istorie. A nega oricare crimă este drumul ce duce la repetarea ei. Istoria actuală nu pare a ne fi învăţat cu uitarea. Oliver Lustig, care a scris despre Holocaust în mai multe cărţi publicate de‑a lungul vieţii, a inspirat în parte şi romanul de faţă. După cum se ştie, judeţul Sălaj este populat de români, maghiari, iar evrei foarte puţini, se ştie de ce. Ce poţi să negi în faţa realităţii? O primă întrebare: se naşte omul spre a fi bun? Noi credem că da, cu o singură condiţie: să creadă în forţa de a iubi pe aproapele său. Nu orice om se naşte şi trăieşte astfel. Suntem diferiţi, este legea diversităţii. Nu vom afirma că unii se nasc călăi, ci devin în anumite condiţii. Ura interetnică este una dintre condiţii. Am învăţat ceva? Sperăm. Recent am văzut la o emisiune a lui Cătălin Ştefănescu interviul cu regizorul Laszlo Nemes, personalitate în lumea filmului, premiat de mai multe ori, având la activ, printre alte filme, Fratele lui Saul. Regăsim în romanul lui Taloş unele idei din acel interviu, unde se discută pe tema Holocaustului. Cunoaşterea, recunoaşterea, sinceritatea ne pot ajuta să ne regăsim menirea.

Personajele lui Mirel Taloş sunt oameni din diferite medii sociale. Primele două părţi ale romanului pregătesc catastrofa ce urmează să se petreacă în ultima parte – ghetoizarea ca etapă înaintea deportării la Auschwitz. Cândva, în zona Şimleului, mai precis în satul Jac, se afla, pe vremea dacilor, cetatea Porolissum. Cunoscând locul, pot veni cu mărturia despre frumuseţea acestuia, despre localnici, despre amprenta istoriei în această veche zonă. Ce putea căuta un ghetou acolo sau oriunde? Familia lui Friedmann, zis şi Brumălă, nu putea şti. Dar doctorul Benedeck, dar Klein, Marmorstein, Meyer ş.a.? Cei cu preocupări intelectuale vorbeau despre muzică, Mendelssohn, filosofie, Seneca, politică, despre dictatorul Hitler. Cine să bănuiască pericolul aproape de ei? Înainte de război relaţiile interetnice, interumane erau, putem spune, nealterate. Politica a stricat, cum afirmă unul dintre personaje. Nu se poate pune ştampila pe apartenenţa la o etnie sau alta, este vorba de ideologia urii interetnice. Romanul se bazează pe mărturii culese de autor de la urmaşii unor protagonişti, din satul Jac şi oraşul Şimleu‑Silvaniei, judeţul Sălaj, care au trăit acele evenimente dramatice (autorul însuşi este nepotul unuia dintre personaje şi strănepotul altuia). În mod excepţional, unul din protagonişti, locuitor al satului Jac, este încă în viaţă. Ne întoarcem în timp, pe când rabinul Ehrenreich aduna obştea şi discuta problemele Europei, da, acolo, în Sălaj. Apoi facem un salt, ca într‑un film, vedem pe rabin cum este lovit, vedem cum evreii sunt duşi undeva. Unde? Acum ştim. Romanul se citeşte şi se reciteşte cu durere. De ce? Cum? Seneca spunea că filosofia nu te ajută dacă tu crezi doar în soartă. Nu numai soarta ne conduce. Avem dreptul să alegem. Brumăloaia îi dăruise lui Brumălă doi copii, Gittel şi Itziberlă. Fratele lui, Leibiş Friedmann, fusese binecuvântat de Dumnezeu cu şapte copii, din care lui unul îi erau dragi cei doi băieţi, Herzl şi Mayer. Familia lui Brumălă şi cea a fratelui său Leibiş formau mica comunitate evreiască din satul Jac. Ce s‑a întâmplat cu ei? Dar cu şase milioane de evrei ce s‑a întâmplat? La Şimleu există azi Muzeul Holocaustului. Asta s‑a întâmplat. Abraham Friedmann, venise în sat în anii 1880, nimeni nu mai ştia exact în ce an. Primarul Andrei, născut în acele vremuri, îşi amintea momentul sosirii bătrânului Friedmann şi a soţiei sale; fraţii Brumălă îl rugau deseori să le povestească evenimentul, pe care îl savurau ca pe un moment fondator al familiei lor. O istorie pe o sută şi ceva de ani. Dar evreii există de peste două mii de ani, iar pe teritoriul românesc de peste jumătate de mileniu. Acţiunea romanului lui Taloş trebuie înclusă într‑o istorie mult mai întinsă. Cităm din carte:

„– Vă mulţumesc pentru gânduri, domnule primar, spuse Brumălă…

– Şi tatăl dumitale, înmormântat pe coastea dealului cu doamna dânsului, şi dumneata, domnule Brumălă, şi fratele dumitale, Leibiş, sunteţi acum o parte din istoria Jacului. Oamenii vă preţuiesc, cum l‑au preţuit şi pe tatăl dumitale, domnul Friedmann bătrânul…”

Cartea are multe inserţiuni istorice şi filosofice, pe lângă elementele de cultură şi limbă locale. Limba idiş este şi ea prezentă. Spune autorul: „Şi ungurii ştiu româneşte, că altfel nu s‑ar înţelege cu vecinii, şi saşii ştiu româneşte, şi tot aşa. Uite şi copiii ăştia ai noştri au început să înveţe limba dumitale, un fel de nemţească după câte aud eu. Românii sunt ortodocşi, greco‑catolici şi baptişti. Şi ne înţelegem, de ce nu ne‑am înţelege? De ce e atât de tulburată lumea?”. Pentru cititor autorul pune la dispoziţie un personaj: Raţiunea. Este ea o condiţie necesară? Am spune – da. Însă Holocaustul nu ar fi avut loc. „Prin Şimleu‑Silvaniei se vorbeşte că în Germania ura se lăsa aşteptată”… Scrie autorul: „Cartea e o făcătură, îşi spuse. O făcătură ordinară, da. O întoarse să‑i vadă încă o dată coperta. Martin Luther, Von den Juden und ihre Lűgen (Despre evrei şi minciunile lor). …Luther, Reformatorul, omul credinţei, nu putea scrie aşa… Iisus însuşi a fost evreu”. Copiii nu cunosc ura interetnică, vezi Măriuca şi Gittel. Blonzi, bruneţi, copiii nu cunosc ura. Rasismul germanului Rosenberg este străin copiilor. Ochii, fie albaştri, fie negri, citesc la fel, privesc la fel. Iar adulţii au la îndemână raţiunea. De ce nu recurg la ea? Masacrele au început în 1940, cum a fost cel de la Trăznea, unde au fost omorâţi şi copii, în cele mai neînchipuite feluri, preotul satului a fost omorât împreună cu familia în casă, apoi casa a fost arsă, un grup de copii ce erau cu vitele au fost omorâţi în câmp, nici un cadavru n‑a rămas neciopârţit… La ce se puteau aştepta evreii?

Răspunsul va fi dat în 1944. Se ştie, nici un masacru nu este singular. Discriminarea aduce discriminare indiferent de etnie. „Războiul a tulburat locurile în care noi vindeam: Ungaria, Austria, Germania… Acum nu mai avem nici piaţa românească, pentru că suntem în Ungaria”, spune Marmorstein…

Familia lui Brumălă şi cea a fratelui său Leibiş formau mica comunitate evreiască din satul Jac. Ce s‑a întâmplat cu ei? Dar cu şase milioane de evrei ce s‑a întâmplat? La Şimleu există azi Muzeul Holocaustului…

Cartea lui Mirel Taloş este un prilej de dezbatere despre rolul politicii în istorie, de fapt, despre rolul înstrăinării şi urii pe care le emană politica etnocentristă la oricare popor. Holocaustul a fost o gigantică vânătoare de evrei, o pildă cum nu ar trebui să se petreacă evenimentele din viitorul omenirii. Numai prin libertate şi acceptarea/ iubirea aproapelui se poate ajunge la normalitate. În carte se remarcă şi prezenţa unor personaje reale, de etnie maghiară, care resping politica antievreiască a regimului din 1944. Bune exemple, de luat în seamă. Vagoanele au plecat spre Auschwitz, din vina cui? Ne amintim ce s‑a întâmplat şi în alte ţări, oameni şi oameni, vecini şi vecini, ura nu are limite în anumite condiţii.

 

Marian Victor Buciu
Despre romanul referenţial

Focul va fi aprins de şocul: umanism contra antiumanism în romanul lui Mirel Taloş, Undeva în Transilvania (Editura RAO, 2019). Satul scriitorului, Jac, este, politic, câştigat de Partidul Liberal. Primarul Andrei apare mai religios decât ghidat politic, în neîncredere. Mâhnit de războiul mondial presimţit, acuză tocmai politica „rea” şi pe Regele Carol al II‑lea, „Anticrist” (el, nu iudaicii). Faţă cu saşii hitlerişti şi maghiarii horthyşti, simplifică el, românii se împart între cele două categorii. Curând e înlocuit de un primar carlist şi se resemnează, ştiind că viaţa e o roată, ca să se‑ntoarcă la meseria de constructor de case, spre lauda evreului „botezat” de săteni Brumălă, care pune construcţia alături de familie şi onoarea apartenenţei identitare. Înţelepciunea locului, şi ea idealist‑raţionalistă, asigură că „sacul gol nu poate sta în picioare”. Contextul istoric e lărgit, chiar şi biblic (Hitler trece drept noul Faraon), prin discuţiile aplicate prezentului, între oamenii de autoritate, funcţionalizaţi de comunitate. Ipoteze despre viitorul apropiat generează ocuparea Poloniei de Germania. Un grup multietnic gândeşte ce se întâmplă. Doctorul Benedeck e practic, vrea protecţie, salvare. Klein, cel cu „ochi ager pentru idei”, e taxat de către colegi ca idealist, cum o ştie, şi naiv. Rabinul Ehrenreich, care întrevede o catastrofă a spiritului, îl găseşte utopic, cu sensul că e de pe altă lume, una abstractă. Klein, îndoit, în a doua scrisoare către „generaţia viitoare”, menţionează că „raţiunea este îndreptată spre rău cu forţa acţiunii eficiente.” E şi gândul de final al cărţii, iată, anticipat. Antisemitismul, privit drept aparenţă contra esenţă, este căutat şi în cărţi, de la mistificarea lui Luther despre evreii mincinoşi la Mein Kampf. Evreii, îngrijoraţi, ar vrea să plece ei, nu să fie duşi cu forţa, de acasă.

După ameninţări, vin masacrele hortyste maghiare, din Sălaj, la Trăznea (9 septembrie 1944, 93 de morţi, 87 români, 6 evrei) şi Ip (13‑14 septembrie 1944, 157 de morţi), notate scrupulos la subsolul cărţii. Se adaugă munca forţată în Ucraina cu evrei…

Odiosul neîntrecut al părţii a doua din acest roman al memoriei comunitare este ungurul Lázár Iosif, fericit de „Dictatul de la Viena”, revanşard politic prohitlerist, întruchiparea proprie a urii, aplicant ideologic fanatic. El deschide şi o librărie antisemită, dezvăluită insistent aici. Tocmai în librăria antisemită se confruntă, de la egal la egal, el, rasistul, cu Klein, raţionalistul, ambii cu pronumele Lazăr, al celui înviat din morţi. Iosif atacă femeile evreice, nu suportă evreii şi nici apropierea altora de ei. Îl înfruntă, ca să nu spun umileşte, o fetiţă, fapt care‑i ştirbeşte din putere: „Şi chiar dacă aş fi evreică, nu mi‑ar fi ruşine, pentru că sunt om, ceea ce tu nu eşti”.

Istoria le cade şi acum localnicilor pe cap, iar ei, neputincioşi, se apără, în gândirea naratorului, mai cu seamă prin copii. Dictatul de la Viena, când constată că se află în partea transilvană alipită Ungariei, le produce localnicilor panică. Evreilor, apropierea de Germania le va răpi nu pământul, ci viaţa. Fapt inexorabil dezvăluit prin cel numit Brumălă. După ameninţări, vin masacrele hortyste maghiare, din Sălaj, la Trăznea (9 septembrie 1944, 93 de morţi, 87 români, 6 evrei) şi Ip (13‑14 septembrie 1944, 157 de morţi), notate scrupulos la subsolul cărţii. Se adaugă munca forţată în Ucraina cu evrei.

Ura, înţeleasă de toţi cei care nu sunt de partea ororilor şi persecuţiilor, ajunge stăpânitoare. Ea uneşte economia cu religia. Marmorstein e falimentat şi alungat. Antisemitismul, purtat din Germania, „fierbe” (cuvântul e repetat) în România şi Ungaria. Vor fi iniţiate adunări cu vorbitori contra evreilor acuzaţi că sunt fără patrie şi doar cu interese. Cu o aparentă excepţie („rabinul emana în jurul lui o atmosferă de înţelepciune aşezată”), frica evreilor, în căutarea patriei, are un motiv real şi cumplit: închiderea în lagăr. Nu mai există, acum şi aici, salvare, în filo‑sofie, îi spune rabinul înfricoşat de lagăr, lui Klein, raţionalistul ajuns la limita ateismului, naiv, progresist, meliorist: „Suntem într‑o situaţie în care înţelepciunea nu foloseşte la nimic”. Războiul şi lagărul sunt mijloace de ucidere a sufletului, se repetă cu evidenţă. Lumea e stăpânită de rău, de Diavol, totul e răsturnat. Paralelă cu aceasta e lumea celor două fete prietene, „surori”, în şi dincolo de viaţă, Măriuca şi Gittel. O schematizare categorială, un maniheism etnicist, există în romanul care vrea să convingă întâi în chip documentar. Andrei închipuie optimismul românesc, iar Brumălă frica evreiască. Documentul apare prevalent în romanul de un anume „autenticism”. Chiar şi fetele, exemplu de înţelegere şi iubire, Măriuca cea optimistă şi Gittel cea fricoasă, se‑ntreabă dacă memoria e rezistentă! Fugarele de o vreme, poposind la un schit, rătăcesc la limita basmului românesc cu zmeii cei răi. Se întorc, merg cu Brumălă la Zalău după marfă (cum se înlănţuie episoadele de mică istorie mare), iar Gittel poartă steaua galbenă, pe care o vrea şi Măriuca, apărătoarea de zmeul ucigaş.

Asociaţia fascistoidă „Levente”, absorbind tineri între 12‑21 de ani, obligă la „Ordine şi disciplină”. Liceul va fi mutat din Şimleu‑Silvaniei, unde e numit un primar maghiar. Tinerii fug de înrolarea în armata maghiară. Sătenii, neputincioşi faţă de persecuţii, rămân cu totul în afara războiului străin, pe ale cărui urme pline de orori, dezvăluite de un refugiat de pe front, ştiu că vin ruşii, cu altă ordine şi disciplină, aplicate în „colhozuri”.

Ghetoizarea evreilor, curăţarea rasială, batjocoririle şi ororile, în scenariul romanesc care e şi cel istoric, există în partea a treia. La 3 mai 1944 începe ridicarea evreilor. Odiosul cel mai încărcat de ură, Iosif, e convins că „ideile” sale oarbe fac totul, cât mai „bine” şi în fapt rău. El e văzut de Stern Margareta ca „însuşi Satana”. Fetele evreice sunt silite de sadic să se scalde goale în râu, ca el să le fotografieze, pentru a compromite moral feminitatea rasei. Bătăuşul însângerează tineri evrei, iar cineva îi spune curajos „te deranjează că eşti mai prost decât ei?” Intrându‑i în cap, naratorul constată „prăpastia” dintre atitudinea sa şi a comunităţii faţă de evrei. Nu se opreşte aici. Resentimentele se descătuşează. Evreii sunt siliţi să bea apă stricată. Iosif e mândru de misiunea urii. Mâinile lui însângerate de bătăi trimit la munca de măcelar. Crima îi e hrană: „Ca un criminal atipic, părea că nu vrea să se debaraseze de crimă, ci să caute acele feluri prin care să o reţină tot timpul proaspătă în minte, pentru a o retrăi”. Finalmente, e asemuit cu „o hoardă de draci”. Corespondentul lui femeiesc, de asemenea total antisemit, e Duha Irén: „Copiii o porecliseră Dracul”. În roman, copiii capătă statut de instanţă istorică. Belicoasa Duha Irén e bucuroasă să dezbrace evreicele sub pretext că ascund aur şi bijuterii ori să le verse‑n faţă că vor sfârşi în lagăr. Comandantul ghetoului, Krasznai, e violatorul victimei de care e în felul lui îndrăgostit.

Frica nu‑i descurcă, dimpotrivă, îi încurcă pe evreii marcaţi de o naivitate aparte. Au, deci, şi ei o formă de optimism, unul al credulităţii. Avertizat de angajatul său Sandu, documentat pe drumul întoarcerii cu marfă de la Oradea, că toţi vor fi luaţi din case, Engel nu vrea să fugă. Când honvezii îi ridică pe evrei, fostul primar liberal scârbit de politică, Andrei, încearcă să‑i salveze. Oamenii simpli vociferează contra călăilor. Un evreu ascuns în pădure e ajutat de români. În pădurea de la Bic s‑au ascuns mai mulţi evrei, nu toţi sunt precum Engel. Evreii jefuiţi şi înfometaţi cunosc omenia creştină neresentimentară ori chiar salvarea de la moarte. Omenia românească e recunoscută, iar un pasaj pune blitz‑ul pe ea: „Brumălă îi privi pe toţi cu bucurie şi admiraţie, mulţumindu‑le din priviri şi transmiţându‑le parcă să stea liniştiţi, pentru că oricum nu ar putea face nimic”. Opus lui Iosif, care îi învinuia pe evrei chiar şi pentru că‑i împrumutaseră cu bani pe unguri, Balta Zoltan e uman cu ei.

Într‑o ultimă înfruntare, Klein înfrântul şi Iosif învingătorul, pentru moment, ajung să înţeleagă aproape la fel că ce se întâmplă e placat în moarte. Moartea omului, de bună seamă: „E posibil un sfârşit al omului” (Iosif), „cei rămaşi vor fi tot morţi” (Klein). Pentru că orice omenie faţă de evrei este refuzată. Klein rămâne expresia solidarităţii umane fără sfârşit. „Se pătrunsese de jalea tuturor celor din jurul lui.”

Misiunea sfârşită („curăţarea judeţului Sălaj de evrei”), în trenurile îndreptate spre lagăr, vestea rea e că vin noii agresori, ruşii. Printr‑o călăuză, unii dintre români fug de sub stăpânirea maghiară. „Profeţia” raţionalistului Klein despre „un cimitir al celor vii” îi este reamintită de Iosif lui Krasznai. Rabinul îl aşază pe Dumnezeu deasupra raţiunii căreia i s‑a conferit un rost total şi fatal, substituind deopotrivă binele şi răul. Klein se justifică etic şi estetic: „m‑am înşelat frumos”, crezând într‑un apocalips aproape prezent. Noua substituire a lui Dumnezeu este refuzată desigur de rabin, limitând omul totalitar. „– Nu, Klein, Dumnezeu îi va supravieţui acestui război, dar omul nu‑i va supravieţui”. Romanul în care prevalează documentul, păstrător al memoriei tragice, care nu rescrie ficţional istoria, după aproape opt decenii, îi admite ultimul cuvânt. Teoria recurentă e prinsă în adagiul potrivit căruia omul propune, Dumnezeu dispune şi în istorie.

 

Adrian Dinu‑Rachieru
În afara istoriei

 

Om politic (acoperind, ca deputat, trei legislaturi) şi analist de forţă („îndrumător” în liberalism), sălăjeanul Mirel Taloş se dovedeşte, aşa cum ne asigura Nicolae Breban, şi un prozator viguros. După Colecţionarul de nuduri (RAO, 2018), multipremiat, după câteva scenarii, şi ele de ecou (vezi Casa de pe fundul lacului sau Forţa inocenţei), Mirel Taloş, interesat de romanul politic (să amintim doar licenţa despre Mario Varga Llosa), recidivează şi ne propune, coborând în interbelic, în contextul ascensiunii romanului non‑fiction, tocmai o astfel de proză. Fiindcă Undeva în Transilvania, ca roman segmentat, cu numeroase personaje şi intrigă accelerat‑ramificată, deapănă, în vremuri vitrege, „povestea” comunităţii evreieşti din Jac, parte din istoria locului. Aceşti ardeleni de rit iudaic, convieţuind în frăţietate, aproape idilic într‑un mozaic etnic de naţii şi confesiuni se confruntă cu Istoria rea, într‑o lume brusc întoarsă pe dos, răvăşind un tablou pastoral. Liberalul Andrei, primarul suspendat al Jacului din cauza „Anticristului de rege”, înţelege, tălmăcind vorbele lui Hitler, că ne îndreptăm spre un mare război; că trecutul „pilduieşte” degeaba şi va urma „o altă tocmire politică”, odată cu venirea ruşilor „eliberatori”. El ştie că „cearta e în paguba ţării”. Martor, copil fiind, la sosirea bătrânului Friedmann („domnul de la oraş”), va însoţi destinul ghilotinat al familiilor evreieşti din zonă, odată cu samavolnicul Diktat, sub tăvălugul evenimentelor. Şovăielnicul Brumălă (adică Abraham Friedmann) sau umilitul Marmorstein, cu o fabrică de jucării la Şimleu-Silvaniei, şi el un reflexiv, asaltat de incertitudini şi gânduri negre, încercând să o salveze, îşi dau seama că „lumea se năruie”, că Europa e la picioarele Germaniei. Şi circumspectul Engel, „citind” oamenii, adâncit în studiul Torei, „simte” prezenţa războiului. Îl va angaja la magazinul său pe Sandu Cherecheş, un ucenic vrednic dintr‑o familie de adventişti, cu o mamă evlavioasă (Anuţa), reproşându‑şi că e cam „absent” din viaţa copiilor (cum suna o replică a Sarei, fetiţa de zece ani). Fireşte, Rabinul Ehrenreich, îngrijorat de această „rătăcire colectivă”, cu un Hitler „îndumnezeit”, vădind o înţelepciune aşezată, speră – palid, mistuit – să treacă furtuna. Dar lumea „fierbe de antisemitism”, anunţând prigoana. Sălajul, ca zonă cedată Ungariei, intră în „cleştele” Diktatului. Cei cu rădăcini aici, precum dr. Benedeck sau Hirsehfeld mai nădăjduiesc într‑un „drept trainic”, agăţându‑se de viaţă. Veştile negre se prăvălesc, tulburând calmul epic. Nu e vorba despre „o situaţiune de moment”, cum crede profesorul Ossian. Noua administraţie (primarul Udvári, Nyáry, Lázár Iosif) aduce spaimă, groază, neputinţă, pregătind cataclismul. Un Klein, deloc religios, interesat de drumul triumfal al Raţiunii prin Istorie deplânge instaurarea violenţei şi „cultura sângelui”, crezând utopic în salvarea prin filosofie. Dar urmează, implacabil, vânătoarea de suflete evreieşti, prefigurând Moartea. Doar prietenia candidă, „ca surori”, dintre Măriuca şi Gittel, fetiţa lui Brumălă, luminează acest tablou coşmaresc. Jocul de‑a domnişoarele, podul ca refugiu preferat, lecturile (basme în idiş, tălmăcite de Gittel), incursiunile în Pivniţa Monului ori drumul la Zalău („orăşelul plin de minuni”) contrastează cu zbuciumul părinţilor. „Zmeii răpitori”, cei care mănâncă evrei, cum crede Gittel, sunt pe‑aproape.

Remarcabil prin detentă problematică şi scriitură, romanul lui Mirel Taloş este menit, credem, unei fulminante cariere internaţionale. Care, la Ierusalim, în cadrul Conferinţei Kissufim, unde a fost lansat, a început deja…

Posibil pivot epic, Lázár Klein – ca „umanist irecuperabil”, un gânditor pentru sine, îndeletnicindu‑se cu filosofia – aşteaptă Răul, dar aşterne slove scrise la repezeală, trimiţând epistole (datate) unor personaje din viitor. Acele Scrisori „către o generaţie viitoare” probează încrederea în Raţiune, deşi – va constata bulversat – că „istoria este ruina raţiunii”, că epoca Raţiunii a apus. Filosofia sa „haotică”, de insaţiabil cititor este departe de realitate. Ştie că dialogul aduce un „spor existenţial”, că existenţa este o întâlnire cu celălalt; dar în mai 1940, de pildă, comentând scrierile lui Rosenberg e indignat de acest ucenic al lui Darwin, profesând „idei paleolitice”. Şi se întreabă nedumerit, într‑o societate răvăşită de ură: „Raţiunea a sprijinit morala sau a omorât‑o?” Notează, într‑o altă scrisoare (din ianuarie 1938), că acele cărţi izvodite de minţi rătăcite, propovăduind antisemitismul sunt „frământate în fiere”; se roagă ca Despre evrei şi minciunile lor să nu existe şi atunci când îşi procură volumul îl aruncă, după o lectură grăbită, în apele Crasnei. Mai mult, cartea marelui Luther, un „tată al Germaniei”, este „o făcătură a lui Hitler”. Şi acceptă, în 1943, cu „ochi ager pentru idei”, că „întotdeauna va fi antisemitism”, fişând cărţi pulsând de ură, precum cea a americanului Madison Grant, interesat de Trecerea marii rase, o lectură favorită a führerului.

Simetric, Lázár Iosif, reîntors – cu energie triumfală – în Şimleu‑Silvaniei (odată cu administraţia maghiară) se vrea omul viitorului. El este „învăţătorul”, cuvântând, cu o retorică violentă, la premilitari (Asociaţia Levente); este antisemitul intelectual, hrănindu‑se cu lecturi din Goebbels şi Streicher, consideraţi „cărturari ai antisemitismului”. Ca om ideologic, Lázár Iosif vrea o librărie antisemită la Şimleu‑Silvaniei, idee pe placul primpretorului Krasznai. Dacă Lázár Iosif se visa un Julius Streicher, preocupat de educaţia şimleuanilor, pledând pentru „curăţarea” ţării de evrei, şi Vasile Krasznai, numit comandantul ghetoului, nu vrea să rateze şansa vieţii; devenise el însuşi Istorie („era Istorie”) cu răbufniri de violenţă, precipită evenimentele, adunând evreii sălăjeni în acel loc de tranzit (ca „popas spre moarte”). Librăria ideologică, cea „cu specific”, adună titluri (Luther, Rosenberg, Chamberlain, Ford, Streicher) în care e adăpostit viitorul, crede Lázár Iosif; celălalt Lázár (Klein), ca om al cărţii, poposind în sărăcăcioasa bibliotecă, produce controverse, iscând discuţii aprinse. Lázár Iosif va recunoaşte că acel Klein, deşi „deştept al dracului”, aproape o personificare a Raţiunii (ca „vedenie măreaţă”), este un mare naiv. Klein nesocoteşte semnele prevestitoare şi crede, plin de optimism, că situaţia e „temporară”; trăieşte în afara Istoriei, chiar dacă, tot el, livrând sentinţe raţionaliste, va conchide că „un om fără raţiune poate fi orice”. Dar raţiunea e pusă în slujba urii, va constata rabinul Ehrenreich în ghetoul improvizat la Cehei, după ce, verificaţi şi încolonaţi, supuşi samavolniciilor cu furie demonică, evreii sălăjeni suportă „dogoarea antisemită”. „Ideologul” Lázár Iosif, mereu agitat, neobosit, vrea să scoată „tot aurul”; prezenţa lui trezeşte „spaima morţii”, iar ura dezlănţuită devine „misiune”. Intrăm într‑un alt Ev Mediu, populat de torţionari fanatici, trăind jubilativ cu fervoare „marşul disperării”; adică un triumf sinistru, contemplând – ca „frumoasă” ispravă – trenuri ticsite, gonind spre neant, „spălând oraşul de amintirea lor”, a evreilor deportaţi. În această vânătoare, precum cea în pădurea de la Bic, figura lui Lázár Iosif, dând tonul nelegiuirilor, este „vocea unui demon”. El şi cei de teapa lui, consfinţind un episod sângeros în zbuciumata istorie transilvană, sunt – cu adevărat – în afara Istoriei, părelnic sortiţi uitării. Din fericire, docu‑romanul lui Mirel Taloş, construit secvenţial, combinând ficţiunea cu o puzderie de mărturii şi documente, cu subsoluri bogate, aducând în scenă personaje reale, pigmentat cu expresii ardeleneşti este o carte necesară, reconstituind o epocă turbulentă, întreţinând vie flacăra memoriei. El complineşte, alături de alte titluri, efortul de a proiecta pe largi pânze epice momente dureroase, căzute în uitare. Iată, Varujan Vosganian vorbeşte în Cartea şoaptelor despre o comunitate etnică trimisă la moarte; Florina Ilis, în Cartea numerilor, propune nu doar o frescă transilvană, după cum un Victor Rusu, ca „bandit titoist la 9 ani”, relatează despre deportarea bărăgăneană. Toate, fiind titluri recente, vorbesc despre izbucnirea demonilor din om, însângerând Istoria ca necurmat carnagiu.

Folosind varii surse, inclusiv preţioasele mărturii ale lui Oliver Lustig, romancierul construieşte alert, pe o solidă temelie documentară; şi, în acelaşi timp, traversând o perioadă convulsionată, scoasă din ţâţâni, creează personaje viabile literar, de‑ar fi să amintim doar „cuplul” Măriuca‑Gittel, veritabilă axă romanescă, „citind” infantil – ca personaje‑reflectori – epoca. Remarcabil prin detentă problematică şi scriitură, romanul lui Mirel Taloş este menit, credem, unei fulminante cariere internaţionale. Care, la Ierusalim, în cadrul Conferinţei Kissufim, unde a fost lansat, a început deja…

 

Adrian Lesenciuc
Despre actorii compleţi ai piesei cu o singură reprezentaţie…

 

Mirel Taloş, absolvent de Filologie al Universităţii din Bucureşti, cu o teză despre Mario Vargas Llosa, şi‑a descoperit înclinaţia pentru scris destul de târziu, la 45 de ani, când a publicat Colecţionarul de nuduri (Editura RAO, 2018), un roman construit cu eleganţă şi rafinament, căruia i‑a fost acordat de curând Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Mirel Taloş nu a descoperit doar înclinaţia, ci şi un adevărat filon de poveşti nespuse, care se înghesuie să iasă la lumină. Surprinzătoare este, poate, schimbarea registrului. De la rafinatul trăitor al artei din Colecţionarul de nuduri îl găsim în ipostaza mărturisitorului, a autorului unei tulburătoare lucrări, a unei docu‑ficţiuni (câteva fragmente au fost incluse în revista Contemporanul. Ideea Europeană^[1]) care se focalizează pe drama evreilor sălăjeni din Şimleu-Silvaniei şi din satele din proximitate. Romanul este intitulat Undeva în Transilvania (Editura RAO, 2019), a fost lansat şi s‑au purtat discuţii pe marginea lui în noiembrie anul trecut, în cadrul Conferinţei Internaţionale de la Kissufim (Israel), şi reuneşte, în arhitectura proiectată, cu lumina naraţiunii îndreptată repetitiv pe eroii tragici ai vremurilor de prigoană din acea perioadă (din secolul care, prin vocea unui personaj, doctorul Benedeck, se relevă a fi „abatorul atâtor veacuri de cultură şi de cunoaştere”), întâmplări reale, aşezate în plan ficţional. Undeva în Transilvania e, pe de o parte, un tribut adus acelor nevinovaţi închişi în ghetoul din Cehei şi deportaţi la Auschwitz, pe de alta, o lucrare asumată, care transformă în ficţiune realităţile mărturiilor culese de autor de la eroii supravieţuitori sau de la urmaşii lor, dar şi cele culese din depoziţiile supravieţuitorilor incluse în cartea lui Oliver Lustig, Procesul ghetourilor din nordul Transilvaniei^[2]. Este importantă această menţiune – pe care autorul o face încă de la începutul lucrării – pentru a atrage atenţia nu doar asupra unor fapte odioase petrecute ca atare, ci şi asupra unor mistificări ale istoriei, pe care Lustig le condamnă. Procesul ghetourilor din nordul Transilvaniei este, într‑un fel, reacţia de răspuns a istoricului român de origine evreiască, supravieţuitor al lagărului de exterminare de la Auschwitz, la Istoria Transilvaniei publicată la Budapesta sub egida Academiei Maghiare de Ştiinţe, în ale căror peste două mii de pagini din cele trei volume s‑au înghesuit nu numai „imprecizii şi date greşite, ci mai ales denaturări şi falsuri, care merg până la pângărirea celor mai luminoase momente din istoria poporului român, până la jignirea demnităţii naţionalităţilor ce au convieţuit de secole pe străvechiul pământ românesc al Transilvaniei”^[3]. Aşadar, Mirel Taloş abordează curajos un mistificat subiect istoric, al efectelor ocupaţiei horthyste în Transilvania după Dictatul de la Viena. Aceeaşi transparenţă în redare, aceeaşi încărcătură a atmosferei am întâlnit doar în romanul Viaţă de împrumut^[4]al prozatorului braşovean Doru Munteanu, recuperate pe aceleaşi două căi: ale mărturisirii trăitorilor acelor vremuri şi urmaşilor lor, respectiv ale utilizării documentelor istorice. Merită adus în dezbatere, în primul rând, curajul asumării unui adevăr nu tocmai uşor de digerat, acela al rolului autorilor morali ai ghetoizării, reprezentanţii administraţiei horthyste: Gazda András, adjunctul prefectului de Sălaj, Udvari József, primarul oraşului Şimleu-Silvaniei, Pethes István, şeful poliţiei orăşeneşti, Krasznai Laszlo, comandantului ghetoului, ideologul Lázár Iosif, şeful filialei locale a Partidului Crucilor cu Săgeţi ş.a., dar şi al trupelor paramilitare de levenţi care au răspândit teroarea şi ideologia antisemită şi antiromânească.

Despre această cumplită prigoană a evreilor din istorie s‑a mai scris. Nu s‑a prea scris despre prigonirea evreilor din Transilvania de către autorităţile maghiare…

Aducem în dezbatere dubla calitate a lui Mirel Taloş, născut în Sălaj şi cunoscător, ca insider, al problematicii unei istorii în clocot în anii de emanaţie a doctrinelor convergente, nazistă, fascistă şi horthystă: pe de o parte, aceea de recuperator al unei istorii redate de la distanţa a mai bine de şapte decenii, dar în condiţiile contextualizării evenimentelor, pe de alta, aceea de prozator de talent, capabil să creeze atmosfera, să o redea cu instrumentarul naraţiunii, fără a se îndepărta de cadrul general, de cenuşiul zilelor acelor cumpliţi ani în care se derulează întâmplările: 1938‑1944. De altfel, în docu‑ficţiune tocmai construirea atmosferei e marea provocare, nu crearea şi inserarea de personaje care preiau poveştile deja cunoscute ale istoriei, spre a le reda indirect, dintr‑un anumit unghi sau într‑o anumită lumină. Iar atmosfera nu putea fi mai bine redată decât baleind între întâmplările şi ideile purtătorilor de poveşti. Alcătuită, aşadar, din faţete multiple, suprapuse uneori, unele în prelungirea altora cel mai adesea, creând o imagine de ansamblu, povestea din Undeva în Transilvania se rescrie prin intermediul acestei expuneri complexe şi multietajate, dar şi prin rezumatul singurului personaj completamente fictiv, Lázár Klein, un alte‑ego al autorului, umanistul evreu care încearcă să găsească raţional filonul antisemitismului. Prin prisma acestuia, autor al unor Scrisori la rândul lor adresate unui personaj imaginar, de pe alte coordonate temporale, dând seama de antiumanismul anilor tulburi în care se povestea se zbate să se închege, Mirel Taloş intenţionează tot crearea atmosferei: „Aşadar, nici scrisorile lui nu vor fi adresate unui persoane aievea, ci unui personaj imaginar; mai mult, le va scrie cu gândul la un personaj din viitor, din altă epocă, pentru că asta îi va da prilejul să descrie epoca în care trăia şi pe care o considera remarcabilă prin dramatismul ei”. Splendidă este, în acest sens, plecând de la intenţia reconstruirii trecutului, aruncarea printre zăbrelele vagonului de vite cu care erau transportaţi evreii la Auschwitz a tuturor scrisorilor, a tuturor urmelor unei posibile explicaţii raţionale a celor întâmplate în cumpliţii ani ai prigoanei: „Cu mintea zguduită, cu faţa unui om zdruncinat şi cu corpul gârbovit după luna de ghetou, Klein se ridică şi se îndrepta spre geamul vagonului de vite, scoase scrisorile de la piept, băgă mâna printre zăbrele şi le dădu drumul. Hârtiile se împrăştiară instantaneu sub impactul curentului.”

Procesul ghetourilor din nordul Transilvaniei este, într‑un fel, reacţia de răspuns a istoricului român de origine evreiască, supravieţuitor al lagărului de exterminare de la Auschwitz, la Istoria Transilvaniei publicată la Budapesta sub egida Academiei Maghiare de Ştiinţe, în ale căror peste două mii de pagini din cele trei volume s‑au înghesuit nu numai „imprecizii şi date greşite, ci mai ales denaturări şi falsuri, care merg până la pângărirea celor mai luminoase momente din istoria poporului român, până la jignirea demnităţii naţionalităţilor ce au convieţuit de secole pe străvechiul pământ românesc al Transilvaniei”…

Revenind la construirea atmosferei, ceea ce surprinde este subtilitatea cu care este redat dialogul intercultural din satul românesc transilvănean – o problemă necercetată ştiinţific distinct până în 2015^[5] –, un dialog care evidenţiază ceea ce este în comun, ceea ce se relevă a fi fundament al construcţiei autentice. Nu există exagerări. Amprenta obiceiurilor diferite nu divide, nu produce ruptura. Antisemitismul clocit de veacuri nu găseşte un mediu propice în satul românesc. Deschiderea librăriei ideologice a lui Lázár Iosif nu rezolvă problema răspândirii în masă a ideilor fixe ale horthyştilor. Inseminarea cu aceste idei este sortită eşecului. Memorabilă este întâlnirea în oglindă din acea librărie ideologică a celor doi Lázár, personajul politic convins că „omul viitorului este omul ideologic” şi umanistul care a continuat să creadă în raţiunea umană şi în bun-simţ. „Chiar şi atunci când un om îmi va pune arma la tâmplă, voi crede în om”, spune undeva, în Scrisori, Lázár Klein, personajul pur fictiv. Răspunsul la această tentativă de impregnare cu idei antisemite a omului de rând având experienţa sutelor de ani de convieţuire multiculturală este dejucată la cel mai profund (şi ingenuu) nivel, al convieţuirii, acceptării şi adaptării prin prietenia curată dintre evreica Gittel şi românca Măriuca, doi copii din sătucul Jac de pe lângă Şimleu. Lumile celor două, diferite ca nuanţă, se împletesc în poveştile transculturale. „Zmeul” coborât din basmele româneşti devine explicaţia plauzibilă a umbrei acţiunii antisemite, a celor întâmplate tot mai aproape de porţile satului. Cumva, culturile însele se împletesc – înainte ca cele două copile să fie despărţite de inumana acţiune antisemită – spre a reda o atmosferă cum rar este construită în peisajul romanesc autohton.

Despre această cumplită prigoană a evreilor din istorie s‑a mai scris. Nu s‑a prea scris despre prigonirea evreilor din Transilvania de către autorităţile maghiare. Nu s‑au făcut, până acum, trimiteri la depoziţiile supravieţuitorilor de la Auschwitz a cumplitelor încercări inumane de la începuturile călătoriei, de la Cărămidăria lui Klein din Cehei, devenită ghetou. Vocile unor Adler Rachel, Markovits Viorica, Farkas Eva răsună disperat, fie în lectura depoziţiilor lor, fie în cea a textului ficţional, intitulat Undeva în Transilvania, în care personajele aievea îşi consumă aventura de eroi tragici ai unei istorii tot mai mult uitate. De aceea, poate, Scrisorile lui Lázár Klein se pierd definitiv, odată cu memoria celor care au trăit vremurile. Şi chiar dacă istoria ar fi să uite şi nume, şi chipuri, şi dureri, undeva ar rămâne să deseneze armonicele din ce în ce mai slabe ale deznădejdii din paginile acestei cărţi, Undeva în Transilvania, pe care am ales să o rezum prin zguduitoarea dramă jucată pe viu o singură dată de cei mai geniali actori ai durerii: „Oamenii continuau să curgă în şuvoaie prin poarta ghetoului; socoti că era greşit ca el, bărbat singur, să stea sub şopron când atâtea femei şi copii nu mai prinseseră loc. Doi copii ce se ţineau de mâna plângând treceau pe lângă el; îi îmbie să stea pe locul lui, sub acoperiş, cu respectul ce se cuvenea unor îngeri. Văzu cum spaima din suflete li se oglindea pe obraji; mama lor îi striga de la distanţă, bucurându‑se că îi regăsea în haosul creat. Câteva ore în şir tăcu; se uită la chipurile disperate din jurul lui ca la o imensă dramă cu actori geniali, cei mai geniali actori, care jucau atât de bine rolurile groazei şi ale disperării”.

■ Grupaj ilustrat cu fotografii de Mihaela Rusu la Auschwitz‑Birkenau. Decembrie 2019

 

Note:
^[1]  Mirel Taloş (2019), Undeva în Transilvania, în Contempo­ranul. Ideea Europeană, nr. 7/17 iulie şi nr. 8/15 august.
^[2]  Oliver Lustig (2007), Procesul ghetourilor din nordul Transilvaniei, Bucureşti, Editura Aervh.
^[3]  Oliver Lustig (1987), Denaturări şi falsificări care jignesc şi profanează memoria victomelor terorii horthiste, în România literară nr. 4. 11‑14.
^[4]  Doru Munteanu (2016), Viaţă de împrumut, Bucureşti, Editura RAO.
^[5]  V. Adrian Lesenciuc (2015), Comunicare interculturală în satul românesc, Bucureşti, Editura Academiei Române.

Total 0 Votes

0

0