Ultracelebru datorită succesului fulminant al romanului De veghe în lanul de secară, Salinger nu cedează până la moarte drepturile de ecranizare, deşi inclusiv Steven Spielberg se interesează de ele.
Cu excepţia partizanatului pe deplin îndreptăţit al lui Mircea Mihăieş, exprimat de-a lungul anilor în mai multe texte, J.D. Salinger, celebrul autor al romanului De veghe în lanul de secară
(1951) nu s-a prea bucurat decât accidental de atenţia criticilor de la noi. Prima cauză o reprezintă, probabil, impresia – greşită, vom constata în paragrafele care urmează – că ar fi vorba de un scriitor „clasat”, autor al unui singur roman „mare”, şi acela scris pentru adolescenţi, despre care s-a spus cam tot ce se putea spune, şi multe pe deasupra. Motivul real, de până la Revoluţia din decembrie 1989, îl constituie însă cenzura, asociată obligaţiei de a distorsiona comentariile despre un autor a cărui tipologie existenţală reprezenta, într-o anumită măsură, un scandal public, din cauza deciziei de a întoarce spatele sistemului şi lumii în iunie 1965, când publică Hapworth, şi când scriitorul, complet contaminat de Zen, de Vede şi de „dianetica” lui Lafayette Ronald Hubbard (precursoarea „scientologiei” de mai târziu), se retrage definitiv la Cornish, în New Hampshire, refuzând orice contact cu „agenţii de notorietate” (medii literare, presă, televiziune etc.), într-o mizantropie publică atât de radicală, încât aceasta presupune, în afara interdicţiei de a fi văzut şi de a fi fotografiat, şi construirea unor obscure tunele între clădirile proprietăţii, pentru a circula în voie. Fireşte că recluziunea bizară declanşează o „vânătoare de Salinger”, cu mii de americani care stau cu binoclul şi cu aparatul de fotografiat prin preajmă, pentru a se lăuda cu o poză. Scriitorul se apără cum poate (contondent în general, dar şi cu procese.)
Ultracelebru datorită succesului fulminant al romanului De veghe în lanul de secară, Salinger nu cedează până la moarte drepturile de ecranizare, deşi inclusiv Steven Spielberg se interesează de ele; mai mult, poartă acerbe campanii în justiţie – prin intermediari… – pentru a-şi apăra dreptul de a nu exista în perimetrul public, ultima dintre ele fiind după împlinirea vârstei de 90 de ani, când explodează pe mapamond o continuare apocrifă a romanului care l-a făcut celebru (60 Years Later: Coming Through The Rye = 60 de ani mai târziu: venind prin secară), semnată misterios de către un anume J.D. California, pseudonim sub care se ascunde editorul şi prozatorul suedez Fredrik Colting. Intentându-i un răsunător proces care implică şi problematici auctoriale mai generale, aflate dincolo de perimetrul strict al justiţiei (de genul: rămâne un roman „proprietatea” autorului său şi în contextul intenţiei virtuale de a fi continuat?; trebuie să fie un personaj, Holden Caulfield, inamovibil şi nemodificabil, fixat pentru totdeauna la vârsta de 16 ani, aşa cum îl prezintă romanul, sau e dreptul oricui de a şi-l imagina la vârsta senectuţii, aşa cum face „California”?), Salinger obţine interdicţia de a se comercializa „făcătura” lui Colting pe tărâm american, fără a o putea extinde, însă, şi înspre alte meridiane, cum e Europa sau Marea Britanie, unde romanul se vinde, inclusiv pe Amazon.com. Un ultim aspect se cuvine adăugat aici, pentru ca imaginea să se întregească: strict statistic, De veghe în lanul de secară (1951 – perioada Războiului Rece, deci…) e cel mai cenzurat şi mai hulit roman american de la 1945 încoace, nici Lolita neputându-i răpi coroniţa de spini a oprobriului. Sunt state americane care interzic includerea sa în curricula şcolară, şi câţiva zeci de profesori care îşi pierd pâinea fiindcă o citesc. Părinţi revoltaţi şi congregaţii religioase puritane aduc, periodic, romanul în atenţia justiţiară a publicului, lovindu-l, vârtos, cu barosul pentru „indecenţă”. Exegeza enumeră, scrupulos, expresiile litigioase şi „blasfemiile” din text, cerând, cu spume la gură, intervenţia punitivă a autorităţilor.
Se înţelege, aşadar, că până după Revoluţie, criticii români au avut două alternative: să pună sub tăcere romanul, sau s-o „scalde”, vorbind în metafore, nemenţionând absolut de loc substratul spiritualist al operei lui Salinger, racordat foarte puternic la Krishnaism şi Buddhismul Zen. Acestor oprelişti li se adaugă reticenţa de a glosa în spiritul adevărului despre Generaţia Beat şi totala interdicţie de a pomeni de revolte sau de Contracultură. Aşa se face că abia acum, în ultimele decenii, am ajuns să recuperăm subiecte odinioară tabuizate, foarte aplicata monografie a lui Andrei Mocuţa – Portret al artistului in absentia. J.D. Salinger: o monografie (Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2015) fiind o performanţă notabilă în această direcţie. E exhaustivă tematic şi bibliografic, fiind dezvoltarea unei teze doctorale; e, fireşte, prima monografie naţională dedicată lui Salinger, cu desluşiri şi interpretări de mare subtilitate, pe care nu le-a mai propus nimeni la noi, făcând-o indispensabilă pentru cercetările viitoare. Ea mai are, în plus, calitatea rară a focalizării pe o disciplină precisă, bine circumscrisă tematic, în condiţiile în care tinerii noştri cercetători – unii: viitori critici… – preferă să scrie o a mia lucrare mimetică despre simulacre, deconstructivism sau corporalitate, decât să se aplece în profunzime pe o temă anume, oferind în final o carte peste care nu se poate trece. Monografia lui Andrei Mocuţa este o asemenea opţiune erudită, suplă şi foarte atentă la detalii, cu o bibliografie americană impresionantă, inclusiv cu articole citite în ziare sau reviste, ele fiind fişate scrupulos, integrativ. E o carte care devine obligatorie din clipa apariţiei sale, pentru toţi cei care lucrează pe anii ‘50-60, pe Beat sau pe Contracultură, sau pe schimbările epistemice care leagă Contracultura de postmodernism, ca să nu mai vorbim de spiritualismul mixat, eclectic al perioadei (D.T. Suzuki, anterior Vivekananda, Hare Krishna, Zen), despre care în Occident s-au scris tratate serioase (J.J. Clarke: Oriental Enlightenment. The Encounter Between Asian and Western Thought, 1997; Richard Hughes Seager: Buddhism in America, 1999 etc.), dar despre care la noi abia de se ştie ceva.
Norocul nostru, în cazul monografiei pe care o discutăm, este că Andrei Mocuţa este el însuşi un căutător al înţelepciunilor sublime, identificându-se spiritual cu Salinger, fiind atent la nuanţe subtile (tăceri, experienţe revelatorii, koanuri, „diamante” atemporale încrustate discret în text etc.), ştiind ce să „vadă” şi ce să caute. Datorită acestei efervescenţe spiritualiste de bună calitate, care nu ni se oferă niciodată excedentar, autorul decupează din cercetarea sa detalii sau structuri recurente, peste care altminteri eşti dispus să treci. De pildă, arată cu argumente că cele Nouă povestiri din 1953 sunt construite pe logica celor 9 elevaţii spirituale din gândirea orientală; că întreaga gândire de adâncime a lui Salinger – inclusiv în De veghe… – se edifică pe binomul moarte/mortificare, Holden Caulfield fiind dublat, în roman, de către fratele lui Allie, plecat în moarte. Sau că întreaga biografie a lui Salinger, marcată dramatic şi decisiv de hotărârea de a se retrage din lume şi din scris în 1965, reprezintă simetria recuperativă a două jumătăţi contrastante, întâlnirea empirică, efectivă cu moartea, pe care autorul a experimentat-o prin participarea la cel de-al doilea Război Mondial, fiind dublată de „moartea simbolică” (să exişti în lume ca „mort viu”) de după retragerea din lume din 1965.
Alte două exemple: celebra parabolă a raţelor supravieţuitoare din Central Park, care-l obsedează pe Caulfield, derivă dintr-un koan Zen, reprodus de către autor; revelaţia surorii Phoebe dându-se în carusel, îmbrăcată fiind în albastru, derivă din Caruselul lui Rilke, ale cărui „experienţe revelatorii” îl obsedau pe Salinger. Noutatea interpretărilor propuse de către Andrei Mocuţa vizează Christocentrismul şi aducerea în discuţie a tehnicilor spiritualiste creştine, inclusiv răsăritene, cum este isihasmul – în acest din urmă caz nu pentru a sugera o filiaţie directă, ci o analogie. Însă, în general, exegeţii lui Salinger insistă pe inserţiile orientale şi orientalizante, extinderea interpretării, propusă de către Mocuţa, înspre Isus şi creştinism constituind o pistă de lucru care nu poate fi ignorată în viitor. Cu atât mai mult, cu cât anecdota vine în ajutorul substanţei: citeam recent pe Internet că Doamna în vârstă – fostă vecină – care se ocupă de vânzarea proprietăţii din Cornish, NH, îşi aminteşte de „sucitul” ei locatar ca fiind îndatoritor, amabil, colocvial şi… bun creştin!
Andrei Mocuţa n-a scăpat aproape nimic în cercetarea sa, accesând chiar şi site-ul Dead Caulfields. Două mici detalii mi-aş îngădui să-i reproşez, în contextul unei cercetări exegetice de altminteri excepţionale: lectura şi citarea lui Bhagavad-Gita prin intermediar (apud Swami Bhaktivedanta, p. 76), nu prin ediţia realizată de căre Sergiu Al-George, şi o mică eroare de tehnoredactare, un pasaj de la p. 79 constituind reluarea, uşor modificată, a unui fragment de la pag. 52. În rest, să salutăm o carte de referinţă foarte bine făcută, pe care o vor achiziţiona – să sperăm – cel puţin bibliotecile academice din ţară, conferindu-i un coeficient de circulaţie major, la care valoarea ei o îndreptăţeşte. Portret al artistului in absentia e, mai presus de toate, o carte pe care se poate lucra, una cu valoare catalitică.
