Dominante în opera lui I. L. , consideră Gelu Negrea a fi „textele non-orale”, adică scrisorile, articolele de ziar, bileţelele ş.c.l. care devin adevărate personaje ce introduc şi conduc diversle intrigi, atât în piese, cât şi în scrierile epice.
Cercetător constant şi sistematic al operei lui I. L. Caragiale (v. Anti-Caragiale, 2001; Dicţionarul subiectiv al personajelor lui I. L. Caragiale, 2004; Caragiale. Marele paradox, 2012 ş.a.), Gelu Negrea, adoptă mereu o atitudine de revizuire polemică a opiniilor critice formulate în deceniile trecute (Al. Călinescu, Marian Popa, Florin Manolescu, Mircea Iorgulescu ş.a.) şi propune o grilă de no
uă citire şi mai ales de nouă selecţie din scrierile acestuia, pentru antologiile realizate, diferite de cele precedente: Mitică de I. L. Caragiale, 2002, iar acum Best of I. L. Caragiale (Editura Academiei Române, 2015). Demersul domniei sale pleacă de la ideea unui „ţel recuperator” mai mult decât „unul valorizator”, antologia fiind realizată „exclusiv din perspectivă axiologică”. Într-un amplu studiu introductiv (intitulat modest: Prefaţă, dar având sub-genericul: Căutându-l pe celălalt Caragiale) se exprimă tranşant în acest sens, explicându-şi astfel demersul: „O crestomaţie liberă de exigenţele filologice tradiţionale, în măsură să răspundă, însă, convingător la întrebarea simplă, dar esenţială pe care am avut-o în minte de la bun început: cât şi ce din opera lui Caragiale Întâiul mai interesează şi mai pasionează efectiv pe cititorul zilelor noastre”. O repede-privire aruncă mai întâi asupra modului în care au fost realizate diversele culegeri din opera caragialiană („cât priveşte morfologia volumelor de proză, aici babilonia este mai mare”), constatând (a devenit deja un loc comun) că „actualitatea românească este îmbibată de caragialism şi caragialisme”, în ciuda faptului că opera acestuia este cea mai „pregnantă prezenţă literară dintre toţi scriitorii români necitiţi”, referirile făcându-se, din păcate, nu întotdeauna la cele mai valoroase texte ale acestuia. În anii postbelici Caragiale a devenit „un scriitor popular”, regimul căutând a implementa în mentalul publicului imaginea cea mai convenabilă a scriitorului, adică a unui „realist critic”, un satiric al societăţii burgheze şi al reprezentanţilor ei. Observaţia lui Gelu Negrea, în acest sens, este cu totul îndreptăţită: „În epocă circulă doi Caragiale – unul încremenit în proiectul aşa-zisului realism critic, care alimentează, încă, imaginea tradiţională, înseminată copios în arealul simţului comun şi un al doilea, care se eliberează treptat de sub tutela sociologismului, îmbrăcând veşmânt estetic şi comportându-se în limitele acestui canon. Deşi esenţial diferiţi, ei îşi intersectează nu odată inextricabil paşii”. Tocmai de aceea consideră că este necesară o nouă lectură a operelor, odată cu luarea în discuţie şi a interpretărilor critice produse sub aceste auspicii. Şi aici, în „receptarea critică a operei lui I. L. Caragiale” constată „o oarecare cordială devălmăşie”, derutantă fiind, spune domnia sa, clasificarea scrierilor sub imperativul descendenţei multora din „genurile gazetăreşti”, cu „encomioanele” de genul: „Caragiale, strălucit jurnalist”. Păguboasă i se pare a fi şi încercarea de nivelare a „ecartului dintre aşa-zise genuri înalte sau majore şi cele aşa-zise joase sau minore”, recomandându-se „o nivelare a straturilor valorice din această operă” (Al. Călinescu, Florin Manolescu).
Dominante în opera lui I. L. Caragiale, consideră Gelu Negrea a fi „textele non-orale”, adică scrisorile, articolele de ziar, bileţelele ş.c.l. care devin adevărate personaje ce introduc şi conduc diverse intrigi, atât în piese cât şi în scrierile epice. Analizele în susţinerea şi argumentarea acestei idei sunt ampe şi aplicate demonstrativ la O scrisoare pierdută, la D’ale carnavalului, la Năpasta şi 1 aprilie dintre piese, la 25 de minute, Proces-verbal, Lanţul slăbiciunilor, Telegrame, Urgent etc, etc. „Ponderea pe care o deţin textele non-orale – concluzionează exegetul – în opera autorului Scrisorii pierdute atestă fără dubiu faptul că lumea literaturii sale este cotropită – sau măcar irigată subteran – de o veritabilă frenezie a textelor. Din surse felurite şi în forme diverse, ele acompaniază, determină, dublează, interferează, influenţează, modifică, amplifică, sancţionează, îmbogăţesc, comentează, codifică, bruiază, sintetizează ori deformează viaţa unor oameni seduşi de magia cuvântului scris sau tipărit. Mistica textelor este atotcuprinzătoare, funcţionând cu o energie debordantă, căreia personajele caragialiene nu sunt capabile a fi în stare să i se sustragă, indiferent că sunt, uneori, beneficiare ale textelor sau, alteori, victime ale acestora”. Analiza şi comentariul critic pe marginea operei lui I. L. Caragiale, din această perspectivă este dacă nu tocmai inedită, în orice caz foarte judicioasă, punând în evidenţă aspectele conflictuale ale subiectelor, ce ţin de concepţia artistică a scriitorului, până acum puţin cercetate, şi mai puţin valorificate. Dar, antologia Best of I. L. Caragiale (titlu formulat în haloul modei americane) nu se axează doar pe ilustrarea acestei idei. Şi încă mai mult, pe eliminarea unor texte pe care necesităţi didactice le-au menţinut, oarecum obligatoriu, în toate culegerile ultimelor decenii. Gelu Negrea propune atenţiei un număr de texte mai puţin frecventate până la această oră, în care se revelează „preocuparea deloc sporadică a lui Caragiale pentru expresia literară a dialecticii real-imaginar”, desfăşurând şi în privinţa acestora analize interesante ce conduc la concluzia că „în toate, planurile fictiv şi efectiv se dovedesc interşanjabile, se întrepătrund până la confuzie, generând o suprarealitate nebuloasă şi ambiguă, aşa cum, în epocă, doar în Sărmanul Dionis şi în alte câteva proze eminesciene mai putem întâlni”.
Mereu polemic, Gelu Negrea îşi structurează selecţia pe renunţarea la o parte din titlurile ce înfăţişează un Caragiale „inerţial” şi înlocuirea acestuia cu „un Caragiale în paginile căruia să aflăm: căutări auctoriale plastice în arealuri artistice insolite, chiar dacă nefinalizate întotdeauna, experimente îndrăzneţe până la hotarul cu temeritatea, aventurări stilistice pe teritorii necunoscute, până la el, limbii române şi aşa mai departe”. Figurează astfel, bucăţi ca Poetul Vlahuţă, un text ignorat în general, fiind o nuvelă neterminată, „una din bucăţile literare cele mai stranii din câte a scris vreodată I. L. Caragiale”, apoi tot neterminată povestirea Poveste, o „veritabilă saga de familie, care urmăreşte, în paralel, destinul câtorva generaţii de urmaşi ai împăraţilor Crin şi Bujor”, dar cu o acţiune îndepărtată de „paternul folcloric tradiţional”; schiţa Crăcănel – „un roman minimalist” în care autorul îşi urmăreşte eroul de-a lungul întregii vieţi, „sub semnul damnării tragice”; Fecioara din lună, subintitulată „poveste japoneză”, în care însă nu se evidenţiază nici un fel de prelucrare a vreunui text străin („gradul zero de prelucrare”), pe care o apreciază pentru calitatea „fermecătoarei oralităţi (…) care reciclează eşantioane uşor recognoscibile de vocabular, topică şi sintaxă made in Dâmboviţa” cu „inflexiuni de poezie orientală”; O reparaţie, cu un erou „duplicat insolit de David în confruntare cu un Goliath zoologic” Ş.a.m.d.
Lesne se poate observa originalitatea selecţiei (temerară) pe care o face Gelu Negrea, invitându-şi cititorii la o lectură insolită a lui I. L. Caragiale. Nu e vorba de un teribilism cu care să epateze sau să şocheze cititorul, cât de o incursiune de profunzime a întregulului scrierilor ilustrului comediograf, tocmai în speranţa de a stârni curiozitatea publicului pentru o altfel de cunoaştere, dincolo de acel Caragiale fetişizat în rutina interpretărilor didactice, pentru o deplasare a orizontului interpretativ spre alte texte care nuanţează personalitatea scriitorului, dându-i acestuia un profil mai complex. Atât antologia, cât şi (mai ales) studiul introductiv se dovedesc a fi demersurile unui rafinat cunoscător al operei caragialiene, neliniştit şi deloc dispus a se resemna cu ambalajul unei critici, tradiţionale de-acum, mult prea docilă în receptarea tabuizată a operei acestui scriitor. Ceea ce oferă Gelu Negrea este, în fond, o provocare, o demonstraţie împotriva anchilozării valorificării (revalorificării, cum se zice) a moştenirii literare, într-un timp în care cititorii au alte orizonturi de aşteptare.
