Victor Voicu: Elita românească şi Unirea Principatelor Române
Intelectualitatea românească, elitele româneşti – politicieni, oameni de litere, militari sau slujitori ai bisericii – au avut, istoric vorbind, ocazia, valorificată strălucit, să marcheze momente de luciditate, clarviziune, ataşament, sacrificiu şi înalt patriotism faţă de credinţa şi speranţa în viitorul românilor, edificarea şi consolidarea naţiunii române şi a statului naţional român.
Luptele pentru expansiune a imperiilor învecinate Principatelor Române, definite în secolul al XVIII-lea drept războaiele ruso-otomane (circa 12 ca număr), mai exact, războaiele ruso-austro-turce, şi-au pus puternic amprenta asupra destinului istoric al românilor. Teritoriile celor două principate trebuia să slujească, adesea, drept delimitare, drept tampon între imperiile vecine, dacă nu chiar drept teatru de operaţii. Românii au trăit, ca de atâtea ori în cursul istoriei lor, sub ameninţarea armelor peste 50 de ani la sfârşitul secolului al XVIII-lea 
şi începutul veacului următor. Consecinţele au fost dramatice: Imperiul Habsburgic a ocupat Transilvania (1687–1918), Banatul (1718–1918), Oltenia (1718–1739) şi Bucovina (1775–1918). Imperiul otoman a transformat în raia ţinutul Hotinului, iar Rusia ţaristă a anexat Basarabia (1812–1917).
Prejudiciile aduse românilor au fost inventariate de elitele provenite din rândul marilor boieri moldoveni şi munteni. Astfel, încet-treptat, s-a cristalizat ideea Unirii. Mai întâi, a românilor de pe cele două maluri ale Milcovului. S-a iscat, astfel, şi ideea unui prinţ străin de a pune Ţările Române sub garanţia colectivă a marilor puteri. Pentru români, atunci, una dintre consecinţe a fost instalarea domniilor fanariote. Trebuie amintit că, în pofida spolierii economice, cele două ţări române s-au apropiat, unii dintre domnii fanarioţi pendulând între tronurile de la Iaşi şi de la Bucureşti şi, reuşind, fără să bănuiască măcar, să apropie şi mai mult românii din cele două principate.
Revoluţia de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, a constituit un eveniment de înaltă semnificaţie pentru români şi a marcat începutul renaşterii naţionale – o etapă de cristalizare a conştiinţei naţionale şi identitare, atrăgând atenţia puterilor occidentale asupra Principatelor Române şi reuşind să pună capăt domniilor fanariote. În contextul Revoluţiei de la 1821 şi a organizării armatei naţionale pe baze moderne, cu o componenţă majoritar ţărănească, se remarcă proeminenţa unui mare lider politic şi militar, organizator şi mare patriot, Tudor Vladimirescu. Revoluţia de la 1821 a propulsat pe scena istoriei naţionale o serie de comandanţi militari promovaţi pentru meritele lor personale, „cei dintâi conducători de oaste de la noi”, în sensul conceptului modern, după părerea marelui istoric Nicolae Iorga. Printre aceşti comandanţi s-au remarcat fraţii Magheru, în special cel care, ulterior, a devenit cunoscut drept generalul Gheorghe Magheru. Revoluţia de la 1848 – urmare firească a evoluţiei dorinţei de emancipare naţională la nivel european – a cuprins şi Ţările Române. La 1848 avea să se remarce o strălucită pleiadă de patrioţi – strălucita generaţie paşoptistă – formaţi în Occident, mai ales în Franţa, reveniţi în locurile lor de baştină pentru reformarea patriei. Intenţiile lor se regăsesc în programele revoluţiei paşoptiste, cu un caracter naţional bine definit: unirea, independenţa, reafirmarea statutului specific al Principatelor, emanciparea naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina. Documentele fundamentale au fost întocmite, atunci, de lideri de o mare anvergură, însufleţiţi de patriotism, de naţionalismul maiorescian, în limitele adevărului, în scopul modernizării României. Menţionăm, în acest sens, „Petiţia-Proclamaţie” din 27 martie 1848, întocmită la Iaşi şi semnată, în numele Comitetului desemnat a prezenta domnitorului revendicările moldovenilor, de Vasile Alecsandri, Al.I. Cuza şi Grigore Cuza; Programul intitulat sugestiv „Protestaţie în numele Moldovei, a omenirei şi a lui Dumnezeu”, întocmit în mai 1848 de Vasile Alecsandri; „Petiţia Naţională” adoptată în data de 3/ 15 mai 1848, la Blaj, şi redactată de Simion Bărnuţiu; „Proclamaţia” de la Islaz din 9 iunie 1848, redactată în principal de Ion Heliade Rădulescu; „Dorinţele şi rugăminţile” românilor bucovineni, redactate la Cernăuţi în iunie 1848 de fraţii Hurmuzaki; „Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova” – act întocmit în august 1848 de Mihail Kogălniceanu.
În esenţă, toate aceste înscrisuri cereau recunoaşterea Naţiunii române pe baza principiului libertăţii, egalităţii şi fraternităţii (Blaj, Bucovina, Logoj), Unirea Moldovei cu Ţara Românească „într-un singur stat neatârnat românesc”, „cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”, după cum menţiona în programul său întocmit la Cernăuţi, Mihail Kogălniceanu. În prevederile acestor proclamaţii, aceste cerinţe conturau viitorul stat modern românesc şi puneau în valoare conducătorii Revoluţiei paşoptiste, înalta lor pregătire, viziunea asupra viitorului naţiunii, precum şi patriotismul lor de neegalat. Mişcarea patriotică nu a încetat, deşi Revoluţia a fost înfrântă în tot spaţiul românesc. Ea nu a rămas însă fără urmări. Marile sacrificii ale paşoptiştilor – să nu-l uităm, înainte de toate şi de toţi, pe Nicolae Bălcescu, profetul şi martirul lor – nu au fost nici inutile, nici uitate. Nicolae Bălcescu s-a stins din viaţă cu şapte ani înaintea înfăptuirii Unirii Principatelor; vizionarul paşoptist vedea în actul Unirii singura cale pentru afirmarea viitoarei Românii. „Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate, fără putere, şi noi, românii, nu vom putea fi puternici până nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic. Uniunea naţională, dar, e singurul principiu de viaţă, singurul principiu de mântuire pentru noi…”, afirma, pe bună dreptate, Nicolae Bălcescu.
Actul Unirii Principatelor va reprezenta, aşadar, o încununare a sacrificiilor paşoptiştilor, în numele naţiunii române. După înfrângerea Revoluţiei de la 1848 a urmat o nouă etapă, până în 1857, caracterizată, printre altele, printr-o propagandă asiduă la nivel european, cu sprijinul jurnaliştilor, diplomaţilor, liderilor politici europeni, prietenilor poporului român ş.a. E o coagulare a tuturor resurselor materiale şi umane, a celor din exil şi a celor rămaşi în ţară, pentru reuşita marelui lor ideal: Unirea Principatelor. Să menţionăm, de exemplu, gruparea constituită la Paris în jurul lui Ion C. Brătianu şi a unei publicaţii Republica Română (1851 – Paris, 1853 – Bruxelles), în al cărui comitet de redacţie a acţionat C.A. Rosetti şi în paginile căreia Ion C. Brătianu a scris articole dintre cele mai înflăcărate în sprijinul Unirii Principatelor. În condiţiile create după încetarea Războiului Crimeii dintre 1853 şi 1856, cercurile politice occidentale au fost nevoite să înţeleagă rolul potenţial al românilor din Principate. Nu în ultimul rând se cuvin amintite mesajele lui Ion C. Brătianu, care îl vizau pe Împăratul Napoleon al III-lea, considerat „protector al românilor”. Astfel, în contextul dificil şi complex, istoric, politic şi diplomatic, de atunci, Unirea Principatelor devenea un act imperios necesar pentru Franţa. O contrapondere la Rusia! Rusia vedea, la rândul său, Unirea ca o cale de slăbire a Imperiului otoman. Austria considera însă, cu îngrijorare, că statul naţional român va stimula lupta de eliberare a românilor din Transilvania, a căror dorinţă de unire cu fraţii lor de peste Carpaţi era de neînfrânt. Congresul de la Paris din 1856, care a încheiat ostilităţile aferente Războiului Crimeii, a găsit elita politică şi intelectuală românească pregătită pentru Unire. Destinul a fost, aşadar, de partea celor pregătiţi şi hotărâţi!
Generaţia paşoptistă străluceşte prin devotament, patriotism şi viziune. Nu voi intra în analiza meandrelor, complexităţii şi subtilităţilor politice, diplomatice, nici a abilităţii, dedicaţiei şi patriotismului elitei politice româneşti, care s-au încheiat magistral cu alegerea pentru cele două principate a unui singur domn, la Iaşi şi la Bucureşti, consfinţind Unirea Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859. Propaganda asiduă a românilor s-a făcut cu sacrificii, fără ezitări. Aceste eforturi trebuiau finanţate. Ion C. Brătianu, de exemplu, n-a ezitat să vândă moşia soţiei sale pentru a asigura fondurile pentru complexa activitate unionistă a românilor din Franţa şi din celelalte oraşe europene (Viena, Londra, Constantinopol). Costache Negri punea la îndemâna unioniştilor importante sume de bani pentru susţinerea acestei cauze nobile. La acest eveniment de o importanţă covârşitoare pentru istoria naţiunii române (în 1862 Principatele Unite Române capătă denumirea de România) şi-au adus contribuţia elitele româneşti: intelectuali formaţi în Occident, reveniţi în patrie din dorinţa de a o dezvolta din punct de vedere economic, politic, cultural şi pentru a o integra în marele concert al popoarelor europene.
La 159 de ani de la Unirea Principatelor Române, îmi revine onoarea să evoc câteva dintre numele acestor mari români: oameni de litere, istorici, oameni politici, generali şi ofiţeri, înalţi prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române: Mihail Kogălniceanu, Ştefan Golescu, Costache Negri, Ion Bălăceanu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Nicolae Kretzulescu, Ion C. Brătianu, Anastasie Panu, Dumitru Brătianu, C. A. Rosetti; generali şi oameni politici: Nicolae Golescu, Ioan Emanoil Florescu; Înalţi prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române: Arhiereul Neofit Scriban, Episcopul Melchisedec Ştefănescu, Mitropolitul Ungro-vlahiei Nifon, Episcopul Râmnicului, Calinic Cernicanul, Episcopul Buzăului Filotei. În sfârşit, dar nu cel din urmă, se cuvine pomenit numele lui Alexandru Ioan Cuza, domn al Principatelor Române (1859–1862), apoi al României (1862–1866), fondatorul strălucit al României moderne. Acest eveniment pe care îl sărbătorim, îl omagiem după 159 de ani, ne îndeamnă să-i evocăm cu respect pe făuritorii săi şi să-l identificăm ca reper istoric şi moral major al neamului nostru. De aici, din acest moment, s-a declanşat, într-o succesiune scurtă, foarte scurtă în plan istoric, o serie de evenimente cruciale pentru români: instalarea pe tronul României, la 1866, a Principelui Carol, devenit, din 1881, Regele Carol I; Proclamarea Independenţei Naţionale şi consfinţirea acesteia prin Războiul de Independenţă din 1877–1878; procesul de consolidare a României moderne şi suverane; participarea la Războiul de Întregire Naţională, marcat de mari drame şi sacrificii ale întregului popor român şi ale Armatei Române; memorabilele victorii din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz care, prin relevanţa lor politico-militară, au impus respect prietenilor, dar şi inamicilor; remarcabila activitate politico-diplomatică desfăşurată de marii oameni de stat la Conferinţa de pace din 1919–1920 în vederea edificării istoriei românilor, 1 Decembrie 1918; campania din 1919 pentru eliberarea Transilvaniei, ocuparea de către trupele române a Budapestei şi alungarea regimului bolşevic al lui Béla Kun, armata română salvând astfel Europa de la bolşevizare.
În circa 60 de ani, prin uriaşe sacrificii de sânge, materiale şi morale, poporul român a scris pagini de istorie nemuritoare. Începutul a fost marcat în urmă cu 159 de ani: Unirea Principatelor din 24 ianuarie 1859, prin scurta, dar strălucita domnie a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Intelectualitatea românească, elitele româneşti – politicieni, oameni de litere, militari sau slujitori ai bisericii – au avut, istoric vorbind, ocazia, valorificată strălucit, să marcheze momente de luciditate, clarviziune, ataşament, sacrificiu şi înalt patriotism faţă de credinţa şi speranţa în viitorul românilor, edificarea şi consolidarea naţiunii române şi a statului naţional român. Aceste exigenţe, aceste valenţe ale neamului românesc îşi păstrează o dramatică actualitate şi astăzi, fiind repere, exemple nemuritoare pentru elitele contemporane ale românilor, oriunde s-ar afla.
■ Conferinţă ţinută la Palatul Patriarhiei
