Sorin Lavric în dialog cu Virgil Nemoianu: „Stâlpi ai existenţei noastre”
Mă simt mândru şi privilegiat că şi din familia mea au fost unii care au intrat în această categorie, doi unchi jertfindu-şi viaţa, unul în temniţa de la Aiud, altul executat fiindcă fusese „partizan“ în munţii Banatului. Alţi membri din familie au fost încarceraţi, au fost plasaţi sub dom
iciliu forţat şi altele. Încă de copil ajungeau la urechile mele veşti despre grozăviile ce se petreceau
Sorin Lavric: Dragă domnule Nemoianu, în Note de călătorie (Editura Spandugino, 2015), vă treceţi în revistă etapele vieţii, prilej cu care vorbiţi de două plăci turnante. Prima s-a petrecut în intervalul 1962-1964, când vorbiţi de cinci evenimente semnificative: schimbarea de regim, căsătoria, divorţul, o primă operaţie chirurgicală şi, în fine, opţiunea pentru universitate în dauna activităţii gazetăreşti.
Virgil Nemoianu: Ştii, întrebările astea retrospective au bizareriile lor. Mai ales când eşti la vârsta mea. Se văd lucrurile altfel, parcă mai combinate, ba chiar unificate, iar nu în etape clar conturate. Faza ‘962-‘964 (dacă a existat) a avut, sigur un rol anume, a dus la schimbări. Neizbutita mea primă căsătorie 
prefer s-o trec cu vederea; a fost o experienţă, mă gândesc fără neplăcere la ea, dar aş socoti-o mai curând un soi de exerciţiu. Operaţia de apendicită? Nici măcar nu sunt convins că era realmente necesară; aproape că era un soi de răsfăţ. Opţiunea pentru universitar/academic a fost mult mai importantă, spun eu după jumătate de veac şi mai bine. Curios este însă că nu-mi dau seama cât de conştientă şi disciplinată a fost. Vag/somnambul să fi fost eu pe-atunci? Parcă totuşi nu. Doar din interiorul meu pesemne că mă împingea ceva, fie şi dezordonat. Problema ce mi-o puneam era, de fapt, cum să-mi canalizez intelectul, lecturile; totodată în care loc şi sub ce anume formă puteam găsi mai multă libertate creatoare. Asta ţinea şi de aşa-zisa schimbare de regim. (Mulţi chiar credeam că este şi va fi o schimbare de regim: naivitate sau stupiditate, nu?) Adică în aceste condiţii „noi” („reînnoite”) unde pot fi eu găzduit mai ospitalier? Unde pot creşte ca o floare? Unde-mi pot găsi un bârlog mai bine ocrotit? Şi iac-aşa m-am pomenit că alunec încetişor spre savantlâc.
Urmează apoi ani de „libertate iresponsabilă“, între 1965-1971, când eraţi, cu propriile cuvinte, „un magician fără prea multă ştiinţă“, prins între joc, nepăsare şi aroganţă juvenilă. Să-i numesc ani de nonşalanţă creatoare?
Anii aceştia de care vorbeşti, ‘965-‘971, n-au fost integral neplăcuţi, deşi tot sub bolşevici vieţuiam. Eu aveam multă energie, îmi plăcea să mă întâlnesc cu oameni de toate vârstele, de toate sexele, de toate meseriile, să mă „afirm”. Sunt anii în care Bucureştii mi-erau dragi. Consumam mult alcool, dar nu eram singurul în acei ani. Erau aceştia ani cu multe speranţe. Mă scăldam în muzică, atât uşoară, cât şi clasică. Îmi plăceau anotimpurile. Aveam grupuri de prieteni diferiţi, ca nişte încrengături. Nu-mi era frică de loc. (Poate afară de ocazionale anxietăţi medicale.) Cum să spun? Amestecam truda studiului cu jocul iresponsabil în modul cel mai nepăsător, cel mai zburdalnic. Mi se părea ceva drăgălaş, ca să folosesc acest cuvânt. De fapt, tot retrospectiv, îmi dau seama că atunci s-au înfiripat în mine o seamă de idei care aveau să rodească mai încolo. Acuma perioada asta mi se pare un fel de vis multicolor.
A doua placă turnantă a avut loc între 1971 şi 1977, cu mutarea din strada Puccini în Trestiana, când v-aţi maturizat în condiţii de suferinţă.
După 1971 lucrurile s-au schimbat. Vezi, eu m-am căsătorit (la anul se împlinesc 50 de ani!!) în 1968. Bine, să zicem că o vreme a fost şi căsătoria asta un soi de joacă. Dar, iată, în 1974 se năştea fiul meu Martin, eu deveneam un „pater familias”. Se ridicau treptat probleme de carieră, de venit, probleme locative, mă rog poveri, obligaţii, răspunderi. Mai era şi zig-zagul România/ străinatate. A venit lovitura de măciucă a aşa-ziselor „teze din iulie” (1971). Nu mai spun, cât pe ce să fiu arestat şi condamnat penal pentru, de fapt, nimica-toată. Parcă m-am trezit din vis. În Trestiana, în Cotroceni în fond, nu era de fel rău, ci chiar tihnit. Nu mă simţeam însă în largul meu şi mai cu seamă eram convins şi speriat că aşezându-mă pe acest traseu voi deveni un burghez banal, mă va captura o tradiţie-clişeu. A mai fost ceva. Îndată în 1971 un decan de la Timişoara a umblat după mine să-mi ofere un post de profesor plin la universitatea din Timişoara (eu la Bucureşti eram doar lector). Ştiu şi eu? Poate n-ar fi fost rău. Familia mea s-a împotrivit feroce, li se părea, (snob/infantil), o „degradare“: vezi Doamne, dădeam înapoi, coboram de la Bucureşti la vale. Câteodată mă gândesc: viaţa mi-ar fi fost cu totul alta.
La mijlocul lui 1977 vă hotărâţi să depuneţi cerere de emigraţie, la care primiţi răspuns favorabil peste un an. Aţi ajuns în America şi aţi început o nouă etapă: anxietăţi, incertitudini, căuta-
rea unei cariere. E cea de-a treia etapă a vieţii.
A fost puţin altfel. În 1975 m-au trimis „lector de română” la Berkeley, în California. Mă sprijinise iniţial Mihai Zamfir, dar, la nivel înalt, Mircea Maliţa şi din altă direcţie, Toncu Simionescu. Chestiunea rară a fost că mi-au îngăduit să plec cu soţia şi copilul (bebeluş foarte mic încă). M-am perpelit în fel şi chip, până la urmă, în 1977 mi-am exprimat intenţia de a rămâne acolo, la capătul lumii. Volumul II de amintiri la care scriu acum, va povesti aventurile mele. Să ştii că m-au certat şi condamnat mai mulţi decât ai crede pentru această decizie de ruptură. Uite, Doinaş de pildă, a fost sincer îndurerat. Nici familia n-a fost toata încântată, dintr-un motiv sau din altul. Nu mai spun că eu însumi eram chinuit, parte din temeri de viitor, parte din regret sau nostalgie faţă de trecut.
Un simplu calcul îmi arată că destinul vi s-a hotărât între vârsta de 32 şi 47 de ani (deci, 15 ani), o perioadă de gestaţie foarte lungă. Vă consideraţi un intelectual cu creştere întârziată?
Nu, calculezi greşit. Eu împlineam 47 de ani în 1987, când de mult nu mă mai gindeam la România. Însă, sigur, perioada de tranziţie şi de hotărâre a fost totuşi îndelungată, cum zici. Ea a început, probabil, prin 1968 şi a mers până în 1977. Aşadar de pe la 28 până la vreo 37 de ani. Printre cei care mă îndemnau să mă expatriez erau Unchiul Iuliu Pora şi prietenul Negoiţescu. Da, să nu uit, şi Nichita Stanescu m-a îndemnat odată să plec definitiv. Persoana cu care m-am sfătuit însă cel mai îndelungat, mai sincer şi mai bine a fost Toma Pavel. Am văzut recent că a scris undeva (tot într-un interviu) cu mare amabilitate că argumentările mele l-ar fi convins pe el să facă acest pas. Eu nu-mi amintesc aşa: între noi a fost o dialectică, ne-am convins unul pe celălalt. Aşa cred. Dar într-un sens mai general, psihologic şi filosofic, a fost vorba la mine de o creştere organică launtrică, un proces treptat şi lung de rodire sau de maturizare. Era şi cazul, ştabii strângeau şurubul tot mai tare, îţi controlau la sânge scrisul şi ideile. Fapt este însă că de pildă la finele lui 1989, când mulţi cunoscuţi din America (originari din România) aveau nesiguranţe şi ezitări, eu eram total convins, dar chiar total, că un nou transfer ar fi fost o imposibilitate, adică nici nu-mi puneam măcar o clipa cât de cât problema.
Să sărim de la biografie la actualitate. Vă număraţi printre intelectualii care îl privesc cu simpatie pe Trump. După primele luni de guvernare v-aţi schimbat judecata?
Da, sigur, de ce nu? Nu te lua după ziare, acestea îşi imită suratele europene, care la rândul lor nu sunt decât copii ale uriaşelor aparaturi de informaţii americane. Iar acestea la rândul lor au acum credibilitatea pe care o aveau „Pravda“ şi „Scînteia“ la 1955 (decât că acelea scriau mai bine!). Trump e un om simplu, ch
iar rudimentar, dar are enorm bun-simţ. Punctele sale de program cărora le rămâne fidel nu-mi displac. Ah, dacă m-ai fi întrebat altceva – şi anume dacă va reuşi să „implementeze“ dorinţele şi intenţiile sale, atunci răspunsul meu ar fi fost total diferit! Încă din vremea campaniei electorale, încă din clipa alegerii sale, ziceam: poate va înfăptui vreo 60%. Acuma zic: abia dacă va trece de 30-40% din planurile sale, şi asta în caz bun! Straturile de forţă cristalizată ale Washingtonului au putere uriaşă: politicienii, bogătaşii, marea presă etc. Un dizident ca Trump, de unul singur, fie el chiar sprijinit de pături groase de oameni de mijloc şi de jos greu le poate face adversarilor unanim-solidari. El poate să întârzie destinul trist şi urât al Americii şi al lumii, dar nu să-l blocheze.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din România a decretat 2017 ca fiind „anul mărturisitorilor din închisorile comuniste“. Gestul, cât se poate de laudativ, vine după o puzderie de ezitări în privinţa recunoaşterii unui fapt elementar: că românii au martirii şi sfinţii lor, despre care până acum s-a păstrat o tăcere prudentă.
Nu cunoşteam această veste şi mă bucură mult să o aud. Am mare admiraţie şi dureroasă iubire pentru aceşti numeroşi martiri din munţi sau din tainiţele de tortură. O adevărată elită a României la acea dată (de fapt vreme de peste 10, până la 20 de ani). E jenant şi penibil că nu s-a vorbit mai mult despre acest aspect al istoriei, de fapt poate singurul cu adevărat nobil şi demn al acelor decenii. Mă simt mândru şi privilegiat că şi din familia mea au fost unii care au intrat în această categorie, doi unchi jertfindu-şi viaţa, unul în temniţa de la Aiud, altul executat fiindcă fusese „partizan“ în munţii Banatului. Alţi membri din familie au fost încarceraţi, au fost plasaţi sub domiciliu forţat şi altele. Încă de copil ajungeau la urechile mele veşti despre grozăviile ce se petreceau. Iar după 1989 am cumpărat avid „literatură carcerală“, în ansamblu cea mai bună categorie de scriitură a ultimului sfert de veac în limba română.
Chiar îmi stătea pe limbă să vă întreb: greşesc, sau nu agreaţi literatura închisorilor?
Cu totul neadevărat. De mai multe ori am scris că cea mai bună literatură după 1990 este cea carcerală: văduvă Nandriş, Lena Constante, Oana Orlea, o ruda a mea, Mihai Buracu (Eu sunt scribul), apoi fresca amplă a lui Ioanid, cele câteva evocări despre Piteşti (începând cu a lui Ierunca), scrieri despre partizanii din munţi, prozele lui Marcel Petrişor, vechi amic din tinereţe – toate sunt lucrări cutremurătoare, am o buna colecţie, jos în pivniţă, la cărţile româneşti.
Vă mărturisesc că, din volumele apărute până acum în seria Opere la Editura Spandugino, cea mai dragă îmi este Note de călătorie. Aici vă descopăr în ipostaza vie a martorului spontan, comentând dintr-o suflare întâmplările de care are parte. E drept e multă erudiţie aici, căci savantul Nemoianu nu se dezice de ţinuta docentului incorigibil, şi totuşi meandrele omului viu, cu preferinţele, toanele şi antipatiile lui, sunt cuceritoare.
Mărturisirea aceasta mă întristează puţintel. Şi eu am simpatie pentru aceste amintiri şi imagini, dar ele sunt mai curând un soi de joacă. De poate vreun an încoace am mereu vise (sau să le spun coşmare?) cu mutări, cu locuinţe noi, necorespunzătoare, sordide, mărunte, cu discuţii despre preţ, locaţie şi altele. Nu ştiu de ce, poate „compensatoriu“? Oricum, eu cred că cea mai bună carte a mea rămâne Teoria secundarului.
Ştiu că nu vă place să faceţi previziuni, dar mă încumet să vă întreb: cât credeţi că va mai rezista panopticul birocratic numit Uniunea Europeană?
Am o îndelungată istorie cu aceasta Uniune Europeană. Dacă nu te plictiseşte prea tare, sunt gata să-ţi povestesc. Vezi, pe vremea când eram copilandru, deci pe la începutul anilor ‘950, în România ziare franceze veneau numai două: şi anume „L’Humanité“ şi „Ce soir“. Cel dintâi era organul oficial al Partidului Comunist Francez, şi ca atare practic imposibil de citit, adică era exact ca „Scînteia“ etc. Al doilea, tot comunist, semăna niţel cu ceea ce avea să fie mai târziu „Informaţia Bucureştiului“; avea ştiri despre spectacole, ceva fotografii, secţii humoristice şi altele de acest fel. Într-o bună zi dau în „Ce soir“ peste două pagini de mijloc menite să înspăimânte cititorul. Ziceau: ni se pregăteşte o uniune europeană, de forme carolingiene, cu generali, cu dominaţia siderurgiei şi câte şi mai câte. Eu, vechi admirator al lui Carol Magnul, eram încântat: era vorba acolo de Franţa, Italia, „Benelux“ şi Germania (Occidentală, cum era pe-atunci); apăreau Adenauer, Bidault şi Schumann, De Gasperi, alţii de acelaşi stil şi calibru. Pe care eu îi iubeam grozav. Au trecut anii şi treptat a început să se închege acest proiect, dar tot mai diferit de aşteptările mele. Cumva semnalul era capitala acestei noi constructii, adică Bruxellesul. Eu am vizitat de multe ori acest oraş. În prima vizită m-a întâmpinat un oraş provincial, cenuşiu, ploios, plicticos, cu un modest, dar adorabil palat regal; mi-a plăcut grozav. Apoi treptat am asistat la transformarea sa în metropolă: zgârie-nori, magazine luxoase, trafic, populaţie cosmopolită. M-au iritat aceste schimbări, ca să nu zic ca m-au îngrijorat şi mi-au displăcut. Erau însă emblematice pentru schimbarea „Europei“ înseşi. Aceasta devenea devoratoare, centralizată şi funcţionarizată. Curând a început să se amestece grosolan în viaţa de toate zilele a oamenilor. Apoi a scos o constituţie anti-creştină. S-a auto-proclamat strident rusofobă (patologic) şi islamofilă. Cel mai tare m-a supărat anexarea Europei de Est. Eu încă de acum peste 20 de ani am sugerat (în scris!) ceea ce intelectualii polonezi numesc „Intermaria“, adică o zonă (din Finlanda până în Grecia) care să se prezinte ca o neutră porţiune între est şi vest. Plus că eram mare şi nostalgic iubitor al unei „federaţii dunărene“ reînviate, separată de Imperiul Apusean. Acum hybrisul bruxellez duce de la sine la fărâmiţarea „Europei“ artificiale. Va reuşi? Nu va reuşi? Efectiv, nu-mi pot imagina o viaţă lungă pentru o construcţie atât de artificială şi, în fond, apăsătoare. Europa de Est, în zilele noastre, nu funcţionează decât ca o biată colonie benevolă.
Sunteţi uimitor de viu în interviuri, aveţi farmec, vervă şi lexic pe măsură. Nu ştiu de ce, vă asociez în privinţa stilului cu Barbu Cioculescu, mai puţin autoironia lui, cu care a ajuns să se flageleze parcă din obişnuinţă. L-aţi cunoscut?
Mulţumesc pentru apreciere. Comparaţia cu Barbu Cioculescu e flatantă. Eu l-am cunoscut, dar prea puţin. Am dat mâna, am schimbat câteva vorbe. Asta se petrecea oricum înainte de 1970, cel puţin aşa cred.
Barbu Cioculescu l-a avut prieten apropiat pe Alexandru George, în casa căruia am avut de câteva ori prilejul să calc. Insul era tobă de carte, dar era o natură autodidactă, nu avusese un îndrumător, şi detaliul acesta se resimţea în acreala lăuntrică: era măcinat de frustrarea de a nu fi recunoscut pe măsura valorii lui. În ultimii ani de viaţă mă sfătuia să mă las de scris, fiindcă îndeletnicirea aceasta, după opinia lui, nu mai avea nici un viitor. Se răzbuna pe arta cuvântului caterisind-o simbolic, căci îi făcea reclamă proastă oriunde nimerea. L-aţi citit?
Da, l-am şi citit şi l-am şi cunoscut (puţin după 1990). Mi s-a părut un om integru, tăios în judecăţi, dar, ca mulţi oameni integri din România, întrucâtva pedant. Judecăţile sale nu erau rele sau greşite, totodată am impresia că s-a ferit mereu de compromisuri ideologice. De fapt, cred că realmente nu era recunoscut pe măsura valorii sale autentice, valoare ce se baza mai ales pe limpezimea judecăţilor sale. Este aproape amuzant că te îndemna să renunţi la scris: mie el mi se părea prin excelenţă un om al scrisului.
Şi vă mai asociez în minte cu un gen de cărturari, dar nu contemporani, ci din scolastica medievală. Acei doctori ai Bisericii, majoritatea aparţinând unor ordine monahale, a căror erudiţie le slujea drept armă doctrinară în lupta pentru religia lui Hristos. Şi obligatoriu e vorba de doctori de sorginte germană, precum Cusanus sau Eckkart.
Între Al George şi Barbu Cioculescu poate mai merge, dar plasarea printre giganţii scolasticii, prea evident, mă depăşeşte. Eu îi admir pe aceştia enorm, apropiat îl simt poate mai ales pe Sf. Bonaventura. Ca idei sunt aproape şi de Scotus Eriugena. Ştii, îmi pare rău că aproape nimeni nu include printre aceşti geniali gânditori şi pe congenerii lor din Răsărit, de la Sf. Simion Neo-Teologul la Palamas. Sunt egalii lor şi există o dialectică fascinantă a raporturilor de gândire dintre ei. Eu poate de aceea am fost vrăjit şi încântat de Balthasar şi de Lubac, pentru că ei, în secolul XX, căutau să lege patristica (scrieri din primul mileniu christic) de scolastică. Mi s-a părut, când i-am descoperit pe aceştia, drept un prim pas, decisiv, spre reconstituirea de punţi dintre cele două Biserici apostolice gemene. Deci, iată, în acest sens, admit că observaţia ta este într-un fel barem justificată. Să profit de ocazie şi să mai adaug un mic episod hazliu. O stralucită profesoară australiană, Tracey Rowland (am impresia că acum predă la una din marile universităţi engleze), a scris o carte foarte bună despre Benedict al XVI-lea. Acolo se referă la un eseu anterior al meu (acum capitol dintr-o carte tradusă şi în română) în care discutam gânditori religioşi de la începutul secolului XIX. La rândul ei, dna Rowland arată cum aceştia au fost predecesori ai teologului Ratzinger (viitorul pontif). Nu ştiu cum formula dânsa, dar aproape că reieşea că eu însumi sunt înainte-mergătorul teoriilor lui Ratzinger. M-am distrat grozav; de fapt eu nici nu ştiam de asta, un doctorand mi-a atras atenţia.
Sar acum la politică: în Ungaria premierul Orban vrea să închidă Universitatea lui Soros. Dacă îndrăzneşti aici să spui ceva rău de Soros eşti taxat cu etichetele de rigoare, a căror monotonie mă împiedică să le mai pomenesc. Cât de nefast a fost acest magnat în sprijinirea mastodontului birocratic numit UE?
O întrebare delicată. Şi anume pentru că Fundaţia Soros m-a sprijinit în publicarea unei cărţi (de fapt două), deci, într-un fel se cuvine să-i (sau să le) rămân recunoscător. Pe de alta parte, individul e, să zicem, bizar. Înainte de 1989, a sprijinit lupta împotriva comunismului, cel puţin pe plan intelectual (prin institute, organizaţii şi altele de acest fel). Iată-l însă că după 1989 se întoarce exact invers şi din răsputeri loveşte în orice formă de anti-stângism. Injecţiile sale de fonduri fac destul rău în America şi pe planiglob. Deci, la ora actuală mi se pare detestabil, în pofida lucrurilor pozitive pe care le-a realizat în deceniile din urmă. De universitatea cu pricina m-am simţit legat, mai ales câtă vreme era acolo şi Sorin Antohi. E o realizare frumoasă. Dar consecinţele actuale? Greu de spus – nici n-am prea urmărit ce se petrece acolo. Nu e imposibil să exercite influenţe negative. În Viktor Orban am încredere, mi se pare un patriot sşi un bun om de stat. Interferenţele lui Gyorgy Soros în politica maghiară n-au nicio îndreptăţire. Revenind însă la această Uniune Europeană, nu mă pot abţine să nu-ţi citez un mic text pe care mi l-a semnalat un bun prieten de aici (remarcabil om de ştiinţă în ştiintele exacte de altfel). Iată: Teorema lui Pitagora – 24 de cuvinte; „Tatăl Nostru“ – 66 de cuvinte; Principiul lui Arhimede – 67 de cuvinte; Cele 10 porunci (Moise) – 179 de cuvinte; Declaraţia de Independenţă a SUA – 1300 de cuvinte; Constituţia SUA cu toate cele 27 de amendamente – 7818 cuvinte; Regulile UE cu privire la vânzarea verzei – 26.911 cuvinte. Grăitor, nu?
Cu riscul de a părea frivol, vă mărturisesc că în studenţie am citit cu voluptate romanele Rodicăi Ojog-Braşoveanu. Şi nu vă ascund că şi acum, când deschid câte unul, chicotesc de plăcere în faţa spectacolului ei de inteligenţă. De prisos să vă spun că Ojog-Braşoveanu e trecută în rândul autorilor minori. Ei bine, mă revolt, şi vă cer părerea.
Am auzit vag numele acestei scriitoare, de citit n-am citit nimic. Este şi asta concludent în privinta „statutului ei minor“, nu? Mai ales că în română nu prea există sau abundă romanele poliţiste.
Citesc aproape zilnic presa din Germania şi tot mai mult capăt convingerea că supravegherea mass-mediei nemţeşti e permanentă. La nici un viol, infracţiune sau dispariţie nu se mai precizează numele, etnia şi numele făptaşilor. Totul aduce cu nişte rapoarte şablon, trase la indigo, abstracte precum firele de telegraf, în fapt deformări crase prin care autorităţile nu vor să recunoască că agresiunea pe care emigranţii o exercită asupra populaţiei autohtone a atins cote îngrijorătoare. Oare când se vor trezi şi vor spune adevărul? Ştiţi doar leitmotivul lui Lügepresse.
Aici avem de-a face cu o problemă foarte amplă. De regulă vorbim cu toţii, foarte îngrijoraţi, de totalitarismele de stânga şi de dreapta, le afurisim cu vehemenţă, căutăm să strivim cele mai mărunte semne sau seminţe ale lor. Foarte bine şi frumos. Dar uite, încă din prima jumătate a secolului XIX (deci, încă de acum aproape 200 de ani) existau gânditori (în genere liberali sau moderaţi: Tocqueville întâi de toate, dar şi Goethe, Scott, dna de Stäel, Guizot şi alţii) care sugerau sau bănuiau că poate să se ivească şi un „totalitarism de centru“. În ziua de azi acesta se cheamă „corectitudine politică“. Eu zic că e foarte periculos, viclean, eficace. Unanimităţile care se văd în Germania, dar în bună măsură şi în America, în Franţa, cam în tot Vestul, ne fac să ne punem întrebări. Ce se întâmplă? Unde e democraţia? Când electoratul cutează să se exprime contrar puterilor elitare, deodată nu-i mai spunem „democraţie“, ci „populism“, şi ne luăm cu mâinile de cap. Mie nu mi se pare normal, iar în această privinţă simt că sunt de partea lui Platon şi Aristotel. Trăim sub semnul acestui „totalitarism de centru“ sau ne apropiem de dumnealui, suntem în preajmă. Aplatizarea globală mi se pare pericolul cel mai limpede în zilele noastre. Mai ales că e în genere benevol, se preface că ar fi blajin. În acest context se înscrie şi presa pe care o urmăreşti, cred. (Întâmplător chiar azi dimineaţă dau de un articol american care semnalează exact, dar exact aceeaşi problemă la care te referi.)
Am primit de curând un tablou înfăţişând centrul oraşului Oraviţa şi brusc mi-am amintit de Banatul copilăriei dumneavoastră. Oraviţa, oraş cu precădere săsesc, se află azi în paragină galopantă. La fel ca Reşiţa şi atâtea alte urbe din regiune. În faţa acestor cazuri de flagrantă dărăpănare, îmi vine în minte teoria matricei stilistice a lui Blaga (fondul acel de factori creatori care, pâlpâind în inconştientul colectiv, împing un popor spre o anumită modelare a mediului). Încep să cred că nu avem matrice stilistică, sau dacă avem, ea e foarte şubredă, alterată şi precară.
Eu văd lucrurile niţel altfel. În primul rând că aceste „mătci stilistice“ ale lui Blaga mi s-au părut mai totdeauna cam şubrede sau aproximative. Apoi tot teritoriul românesc a trăit într-o stare de turbulenţă: nu numai în cei 50 de ani de bolşevism, când turbulenţa era deliberat produsă, ci şi în sfertul de veac „european“ care nu s-a dovedit de prea mare ajutor. Cele două oraşe, poate n-ai să mă crezi, nu le-am vizitat niciodată. De Oraviţa îmi pare rău să aud ce zici, starea din Reşita mi-e ceva mai indiferentă, ea ţine de schimbări economice. Dar uite, chiar splendidele Băi Herculane par sa fie în mare paragină; or, era vorba aici de o localitate de-a dreptul imperială, cu origine în Imperiul Roman. Poate vom vedea schimbări în bine, poate nu, n-avem cum şti.
În luna mai, la Casa Schiller, prin bunăvoinţă doamnei Aurora Fabritius (soţia preşedintelui comunităţii saşilor din Bucureşti), voi organiza o conferinţă dedicată compozitorului Erich Bergel, un muzician de geniu care a reuşit să completeze partitura fugii neterminate a lui Bach. Erich e fratele lui Hans Bergel, unul din scriitorii de limbă germană de la Sibiu, acum trăitor în Germania. Sunteţi unul din puţinii cunoscători ai literaturii nemţeşti de la noi, şi mă uimeşte indiferenţa cu care criticii o tratează.
Bravo! Bun lucru! Erich Bergel e un mare om, iar Hans Bergel e un scriitor de prim rang. Ana Blandiana (care se pricepe bine la astfel de lucruri) declara că romanul său (parţial auto-biografic), Dans în lanţuri, e cea mai reuşită zugrăvire literară a stării de lucruri sociale de sub regimul bolşevic. Bergel a stat şi la închisoare şi în domiciliu forţat alături de alte figuri tot de primă mână, cum ar fi fost admirabilul Wolf von Aichelburg (născut la Bistriţa; pe el l-am cunoscut personal destul de bine, fiind din Cercul Literar, pe Bergel nu) sau de Harald Siegmund, mai târziu pastor luteran. Am auzit că bună parte din vină s-ar fi datorat delatorului Eginald Schlattner (devenit curând vedetă internaţională!). Da, în adevăr, în România au înflorit mulţi autori de limbă germană, oameni de cultură de la marele romantic Nikolaus Lenau, reformatorul Honterus, baronul Brückenthal, până la genialul om de ştiinţă Hermann Oberth. În secolul 20 i-am cunoscut pe cosmopolitul Margul-Sperber (din Bucovina lui Paul Celan) şi pe Kittner (co-tradus în română cu Doinaş). Mari prozatori dintr-o generaţie înaintea mea au fost braşoveanul Meschendorfer şi bănăţeanul Müller-Guttenbrunn. Apoi a venit o generaţie excelentă, oameni de vârsta mea, colegi, despre care, cu ciudă spun, nu se vorbeşte de fel. Aşa ar fi Dieter Roth (autor al unei ample opere semi-autobiografice, total ignorată în România), Heini Lauer, Richard Adleff, cu totii emigraţi în RFG (cum era pe-atunci) şi cu toţii afirmaţi prin publicaţii şi poziţii curând şi pe merit obţinute. Din acest grup însă cel mai de frunte a fost Dieter Fuhrmann, genialoid aş spune; avea ochi adânc-pătrunzatori, întunecaţi, vorbea încet, aproape în şoaptă, repede şi avea o erudiţie copleşitoare.
Biblioteca lui devenise gigantică (ce s-o fi întâmplat cu ea?), îşi achiziţionase două apartamente în Vatra Luminoasă, ca să aibă loc pentru miile de cărţi, dar la bătrâneţe era singur şi sărac lipit pământului. A tradus mult din Eminescu şi Sadoveanu (ce s-o fi petrecut cu acele traduceri?) A refuzat sa emigreze. E unul din cei mai remarcabili oameni pe care i-am cunoscut în viaţă. (În treacăt fie spus, cred ca era nepotul marelui Meschendorfer.) Era apoi poetul liric de mare anvergură Oskar Pastior-Capesius, profund traumatizat de anii când a fost deportat în Est, veşnic anxios şi timid. La finele vieţii a început un roman în colaborare cu Herta Müller, cea mai derizorie din această categorie, probabil motivul pentru care s-a pomenit împopoţonată cu premiul Nobel. Romanul a fost piratat de această creatură. Tot astfel delatorul şi denunţătorul public Dieter Schlezak se bucură de mare cinste în Vest şi e pentru cei de acolo un fel de jude al moralităţii!!! Grupul şvabilor bănăţeni mi s-a părut mereu destul de banal şi de conformist. Unul din ei Gerhardt Csejka, mi-a tradus în germană Simptome, iar altul Richard Wagner, a fost co-autorul unei cărţi voluminoase, spirituale şi inteligente Die deutsche Seele. Mă rog, au mai fost şi destui alţii, unii buni, alţii de un conformism penibil.
Să ştiţi că am devenit superstiţios, văd numai semne ominoase în jur. De exemplu, anul acesta primăvara a venit cu aproape o lună mai devreme. De obicei, pomii fructiferi înfloreau cam de Sfântul Gheorghe, undeva în preajma lui 23 aprilie. Anul acesta explozia florală s-a petrecut la începutul lunii aprilie, şi nu pot să nu văd în această iuţire a climei un semn de rău-augur. Ne paşte eschaton-ul?
Ce să spun? Eu citesc altfel Cartea Apocalipsei, poate că sună eretic. Pentru mine Apocalipsa nu e un eveniment punctual. Cartea finală a Bibliei o văd ca pe un soi de rezumat simbolic al întregii istorii a lumii. Deci, un eveniment sau altul, o întâmplare sau alta nu mă influenţează cine ştie ce. Astfel de lucruri neobişnuite se înscriu pentru mine într-un spectru amplu.
Cum resimţiţi Paştele acolo, peste ocean? Mai păstraţi reminiscenţe ale ritualului de acasă, sau spiritul modern şi-a intrat în drepturi?
Da, sigur. Poate singura problemă este că soţia mea (şi fiul meu cu familia lui) sunt acum romano-catolici, numai eu am rămas ortodox. Dar altminteri mergem la slujbe, avem în zilele de Sărbătoare ouă roşii, cozonac etc. În prealabil diverse forme de Post. Aveam obiceiul (ştiu eu? – poate vreo 10 ani) să citesc şi să recitesc în aceste zile cartea minunată a teologului italo-german Romano Guardini Der Herr (The Lord sau Domnul). În casă punem muzică adecvată: rusă, ucrainiană, română, dar şi apuseană (cele doua Pasiuni ale lui Bach, Frescobaldi etc). Televizorul îl ţinem închis vreo 3-4 zile (de Crăciun tot aşa). Toate acestea le socotim stâlpi ai existenţei noastre şi (tocmai) modalitaţi de a afirma o anume autonomie faţă de mersul actual al lumii, de a ne închide într-o cochilie protectoare şi reverentă.
Apropo de romanele Rodicai Ojog-Braşoveanu, sunteţi totuşi un cititor de romane poliţiste. Cum reuşiţi?
Aici se pot da o seamă de răspunsuri. Să încercăm. Întrebarea pusă se referă limpede numai la „romane poliţiste“ de tip vechi, de enigmistică criminologică. (Conan Doyle, J.D. Carr, Agatha Christie, chiar şi Chandler şi cei înrudiţi cu el). Bine, există în continuare şi aşa ceva. Dar câmpul s-a extins azi enorm. Există intersecţii cu romanul istoric, cu scriitura ştiintifico-fantastică, cu supranaturalul, spionajul militar, „post-apocalipticul“, câte şi mai câte. Unele „romane poliţiste“ sunt romane în toată puterea cuvântului, proză literară, aşa cum erau la începuturile lor: Edgar Allan Poe, Wilkie Collins. În aceste condiţii nu se poate nici generaliza, nici simplifica. Cititorul (eu unul) explorează aici evaziuni în lumi alternative, ficţionale, în care acţiunea are un rol oarecum subordonat. Dar pe de altă parte, putem răspunde la întrebare şi în chip subiectiv, psihologic. Lectura acestor cărţi e ca şi cum te-ai afunda în jocuri de şah sau table, în diverse enigmistici: e un joc parte mecanic, parte visător, cu efect (şi chiar cu scop!) calmant. Mai ieftin şi mai salubru decât un medicament chimic.
Sunt cam doi ani de zile de când simt acut scăderea putinţei de a memora cifre, numere proprii sau expresii la modă. E ca şi cum memoria de scurtă durată a abdicat drastic în faţa acelui strat al spiritului care reţine achiziiţiile timpurii. Păţiţi şi dumneavoastră la fel?
Nu e deloc ceva neobişnuit, dimpotrivă. Decât că parcă în cazul bunului interlocutor ar fi destul de timpuriu, nu? Un lucru e sigur: nu te aştepta la ameliorări, n-am prea auzit de ele, în cel mai bun caz de alunecări sau degringolade încetinite. Oricum, te asigur că şi eu am astfel de simptome şi mai toţi pe care îi cunosc (nu neapărat chiar toţi!). De mult mă apăr de probleme de acest fel recurgând la cârja scrisului, la note, agende, notiţe, liste. Sau altfel: pur şi simplu, la încetinirea ritmului de lucru, de vorbire. Incă ceva: am citit cu interes despre o teorie nouă, poate nu neapărat majoritară sau unanim îmbrăţişată, dar oricum nici marginală. Şi anume că, de fapt, uitare nu există, ci este vorba doar de o încetinire a procesului de recuperare a informaţiei, de accesare a datelor. Asta s-ar confirma prin „reamintirea“ (puţin mai târziu) a unui nume, a unei date, a unui titlu, la timp mai scurt sau mai lung după „lapsus“. Putem spune şi aşa: că există în mintea noastră straturi şi straturi informationale, grămezi, iar unele lucruri ajung să fie mai la fund, altele rămân mai la suprafaţă. Nu neapărat cronologic, ci după criterii bizare, greu de clasificat sau greu de definit. Simplă scuză sau alibi pentru îmbătrânire? Pentru oboselile şi slăbiciunile senectuţii în avansurile ei inexorabile? Nu ştiu. Dar teoria pomenită mai sus circulă, inclusiv printre oameni de specialitate. (Nu pot da o referinţă clară, poate că şi asta tot o formă de uitare zăpăcită este, nu?) În fine. Să zicem aşa: „paza memoriei“ e totuşi o datorie morală şi o indispensabilă dimensiune a existenţei umane.
L-am ascultat acum doi ani pe pictorul Sorin Dumitrescu ţinând o conferinţă la biserica Mavrogheni despre Bizanţ. Teoria sa, de-o extravaganţă care are măcar meritul că scutură rutina, este că Bizanţul reprezintă acel creştinism originar dinainte de ruperea în confesiuni, un creştinism definit întâi de toate prin bicefalie: domnitorul lucrând îndeaproape cu capul bisericii locale. Exemplele date de el: Petru Rareş şi Brâncoveanu. În schimb, Apusul a însemnat lupta acută între puterea Romei şi puterea principilor locali, fie nemţi, francezi sau englezi.
L-am cunoscut odată pe Sorin Dumitrescu, părea preot după straie, o figură greu definibilă, dar om interesant şi, cum să spun, curajos. Brâncoveanu a fost bun gospodar şi manager, cu plusurile şi minusurile sale, dar încoronate cu o moarte sublimă, de adevărat şi brav martir. Cred că şi Petru Rareş poate fi socotit unul din voievozii dunăreni de frunte. Fost-au ei „bizantini“? Aici nu ştiu, în orice caz nu sunt de fel sigur. Imperiul bizantin e dispreţuit şi antipatizat de intelectualul mediu din Apus. Asta, categoric, e o mare prostie şi o injustiţie istorică. Ţin minte că Alecu Paleologu era total enervat (a şi scris despre asta) de tendinţa de a privi doar Vestul ca Europa, ca şi de refuzul de a recunoaşte importanţa şi meritele Rusiei în civilizaţia europeană, precum şi pentru România în particular. Îl citez pe el, pentru că orice altceva am spune despre Paleologu, nu putem să ne îndoim de cosmopolitismul şi europeanismul acestui admirabil intelectual. Îmi amintesc că a primit cu adevărat entuziasm afirmaţiile mele asemănătoare exprimate într-o conferinţă la clubul liberal prin anii ‘990. Cât despre raportul stat/biserică, teoria mea este că avem aici un cadru general: persecuţia şi opoziţia milenară a secularului împotriva religiosului. Pretutindeni. În Apus lucrurile sunt evidente, nu e nevoie să mai repetăm nimic. În Imperiul de Răsărit, raporturile sunt poate ceva mai subtile, dar încercările de a subordona tronului religia nu au lipsit nici aici de fel, din păcate. Mă gândesc la acţiunile crude împotriva unor figuri ca sfinţii Maxim Mărturisitorul, Ioan Chrisostomul, Sf Atanasie şi atâţia alţii. Plus în genere intervenţiile imperiale în treburi religioase. Deci, rămân cam incert auzind tezele conferinţei la care ai participat.
Numele lui Ion Papuc va spune ceva? Ardelean născut într-un sat de lângă Cluj, căsătorit cu o sculptoriţă de o frumuseţe legendară în epocă, Valentina Boştină, a stat pe lângă Petre Ţuţea şi Stăniloae, sau pe lângă sculptorul Marcu Anghel şi avocatul Horia Cosmovici. În el am descoperit un intelectual de caracter, ceea ce nu e puţin lucru în pegra de figuri duplicitare ale Bucureştiului.
Da, cum de nu, doară suntem „colegi“ la Convorbiri literare, revista mea favorită din România. Mereu dau de lucruri inteligente şi învăţate pe care le scrie acolo Papuc. Nu am apucat să-l cunosc personal, lipsea din oraş în timpul unicei mele vizite ieşene. Sunt de acord cu tot ce spui despre el. Aş mai adăuga însă: astfel de figuri intelectuale există şi la Craiova, la Sibiu, la Braşov, la Târgu-Mureş, la Bistriţa. Sunt oameni destul de modeşti prin temperament, deci, mai puţin cunoscuţi pe scena publică. Dar eu i-aş socoti adevăraţii stâlpi susţinători ai veritabilei vieţi culturale din această parte a lumii.
Citeam într-o „istorie literară“ a vinului (de Răzvan Voncu) că filoxera a distrus în secolul al XIX-lea zestrea autohtonă de vinuri româneşti (Crâmpoşie, Fetească Neagră sau Albă, Tămâioasă etc). In carte am găsit afirmaţia că vinul nu e o băutură alcoolică decât pentru inculţi. Vinul e licoare ritualică, cuvenită numai cunoscătorilor. Ce soiuri vă sunt pe plac?
Am văzut şi eu o recenzie a acestei cărţi, mi s-a părut interesantă, voi căuta s-o gasesc. Băutură sau licoare? Cred că depinde de cantitatea consumată şi atâta tot. Într-o călătorie în Georgia caucaziană, am auzit de la localnici că tocmai acolo ar fi fost inventat vinul, Dionysos pelerinând apoi spre sud; georgienii se auto-consideră mediteraneeni. De fapt, au vinuri foarte bune, dar mi-e teamă că nu vor rezista mult, căci din motive financiare fac aranjamente cu macro-companii apusene care îi obligă să transforme soiurile locale în „mărci de circulaţie“ (Merlot, Pinot etc). Mare păcat. Mie din vinurile albe îmi plac Sauvignon Blanc, Pinot Grigio, vinuri albe alsaciene (mai ales Gewürztraminer) şi burgunde (Chablis, Chardonnay). Vinurile de Mosela şi de Rin, de asemeni, sunt bune. Cred că din cele roşii Pinot Noir, poate Merlot. Cel mai bun vin roşu ce l-am degustat în viaţa a fost în Toscana: Brunello di Montalcino. (Atenţie, a nu se confunda cu cel calabrez, mult mai puţin interesant.) Şampaniile nu-mi prea plac, nu-mi fac bine, mai curând. Asti Spumante sau un Prosecco bun. Acuma să spun ceva. De vreo câţiva ani încoace am descoperit vinurile din emisfera sudică: Africa de Sud în frunte (vinăritul există acolo de aproape 400 de ani, vinul era antidot la gingiile bolnave ale marinarilor după enorm de lungile navigaţii), dar de asemeni Chile, Noua Zeelandă, chiar Australia – ca vinuri de masă extrem de potrivite! Simultan să spun că evit vinuri californiene, nu-mi plac şi pace; poate că pentru că în anii sărăcăcioşi ai doctoratului eram silit să le tot beau, fiind mai ieftine. Din Europa de Est? Tokay exista de toate felurile, am băut odată şi un Tokay desert superb la un coleg budapestan acasă. La vinurile româneşti sunt prudent. Tămâioasa mi se pare ceva foarte special. Cotnarul e şi el foarte bun, mi se pare ca o încrengatură a Tokayului, poate greşesc. La Bistriţa am băut un vin foarte special, de Lechinta. Un vin de clasă înaltă este produs de Ştirbey Drăgăşani. (Şi Valeriu Stoica a început să producă vin de Drăgăşani bun.) În încheierea listei să spun că „vinho verde“ al portughezilor e totdeauna o plăcere, o descreţire a frunţii. Şi încă ceva. Deşi „retsina“ grecească nu e cine ştie ce, mie mi-a ramas în minte astfel. Atunci când s-a născut băiatul meu eram singur la Londra. Am aflat telegrafic evenimentul, m-am bucurat, m-am repezit şi am cumpărat două butelii de retsina şi le-am consumat cu un cuplu de amici americani instalaţi şi ei pentru o vreme în Anglia.
Domnule Nemoianu, vă mulţumesc pentru bunăvoinţă.
Aprilie 2017
