Puţini, dintre cei care admit teza dublei sacrificări a lui Eminescu recunosc, concomitent, şi nevinovăţia lui Maiorescu, recunosc că magistrul a avut o atitudine aproape părintească faţă de poet şi-a arătat faţă de el o generozitate cum nu prea se poartă în cultura noastră, în care suntem mai mult porniţi spre tăgadă decât spre recunoaşterea valorii acolo unde se irizează
La comemorarea unui veac de la moartea lui Maiorescu cred că s-a făcut de o analiză mai generoasă privind rolul şi funcţia
providenţială a pontifului junimist pentru alinierea culturii româneşti la standardele spiritului european şi pentru înjghebarea unui mediu intelectual mai înalt şi cu dispoziţii spre problematizare. Se spune adesea că momentul, împrejurarea istorică reclamă omul, reclamă prezenţa personalităţii clarvăzătoare, iar dacă nu era Maiorescu, s-ar fi remarcat altcineva care să impună o direcţie, un sens, un trend pentru evoluţia culturii româneşti.
Mă tem că de n-ar fi fost Maiorescu în acel moment descălecător pentru spiritul românesc, n-ar fi fost nimeni altul care să stabilească mai exact diagnosticul vieţii noastre intelectuale precare şi tratamentul ce i se potrivea cel mai bine. Hajdeu era un însingurat, Xenopol prea prins în proiectele sale temerare ca să-i rămână timp şi pentru rolul de dispecer al fenomenului cultural românesc. Iorga, prea tânăr pentru o misiune aşa de măreaţă, iar dintre politicienii timpului nu văd pe nimeni potrivit să-şi asume o misiune aşa de măreaţă. Problema emancipării româneşti şi a intrării ei într-o fază de evoluţie modernă nu era una de natură politică, deşi nici politica nu putea fi exclusă din acest proces. Problema era de factură spirituală, dar ideal ar fi fost ca rolul activ, de îndrumător şi clarvăzător al culturii româneşti, în acel ceas devălmăşit al evoluţiei noastre, să fie asumat de un om de cultură, dar şi cu trecere printre politicieni. Maiorescu era omul providenţial, prea trecea drept o doxă ca să nu fie urmat cu bună credinţă de conaţionalii săi. În plus, era un produs al şcolii germane care i-a indus seriozitate, rigoare şi abilitate pentru lucrul bine făcut.
Şi-a mai înţeles un lucru Maiorescu. A înţeles că de unul singur, ori câtă râvnă ar arăta, nu va avea nici o şansă de a se impune într-o comunitate marcată de amatorism şi mediocritate improductivă. Avea nevoie de un cadru organizat, de un fel de club al elitelor care să nervurizeze viaţa spirituală şi să dea tonul, să impună şi să se impună în viaţa culturală a comunităţii. Aşa a apărut Junimea o mişcare culturală coagulantă, sinergică şi deschisă, care conţinea cam de toate; glume, poante, vorbe de duh – cărora li se acorda chiar o anumită prioritate – un program de conferinţe publice cu tipicuri exacte şi, cireaşă pe tort, o revistă proprie, concepută după standarde europene. Totul era astfel conceput, încât să reuşească şi diorama întemeiată de Maiorescu să dispecereze cultura românească şi s-o sincronizeze cu spititul european.
Maiorescu a fost norocul bun al românilor şi-a avut în cultura românească, conchide pe bună dreptate Ion Petrovici, rolul pe care logica îl are între ştiinţe. „Rolul pe care îl are logică între ştiinţe l-a avut Maiorescu în cultura românească. A eliminat ce era fals, a coordonat ce era bun, a suprimat anarhia, a retezat avânturi greşite, a indicat lacunele şi sistema de a le acoperi. El este marele organizator al culturii noastre neîncheg
ate şi pe alocuri deviate de la drumul ei natural.” (Titu Maiorescu, în vol. Studii istorico-filosofice, ediţia a II-a completată, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1929)
Multă vreme, în primele decenii ale comunismului restrictiv, Maiorescu era considerat ca reprezentantul ideologic al regimului burghezo-moşieresc şi, fireşte, prohibit accesului public. Stigmatizat de Lucreţiu Pătrăşcanu în lucrarea sa din 1945 consacrată curentelor şi tendinţelor din filosofia românească, oprobriul s-a păstrat, ba chiar într-o tuşă mai îngroşată, deşi după 1964 climatul cultural trecea printr-o relativă liberalizare. Se goliseră puşcăriile de deţinuţi politici, iar revistele de cultură îşi îngăduiau din când în când şi câte o semnătură a celor vechi – Ion Petrovici, sau Nichifor Crainic.
Totuşi, în problema moştenirii filosofice lucrurile mergeau greu, ideologia marxistă n-ar fi permis vreun compromis cu valorile consacrate ale filosofiei româneşti. În primul volum al seriei Din istoria filosofiei româneşti (Editura Academiei, 1955), C. I. Gulian, într-un articol consacrat lui Maiorescu, a îngroşat până la caricatură profilul maiorescian trasat de fostul ideolog comunist. Era considerat „exponent al regimului burghezo-moşieresc”, incompatibil cu ideologia stalinistă şi tratat în consecinţă. Nu de filosofia maioresciană era interesat autorul articolului, ci de „poziţia lui de clasă, de ideolog şi politician în slujba claselor exploatatoare” (p.72). Autorul era fixat în cea mai viciată retorică şi nu se arăta dispus să facă un minim efort pentru a ieşi din dogmă şi pentru a descoperi şi active pozitive în viaţa şi opera pontifului junimist.
Sigur, nu ne-am propus să facem o inventariere completă a tuturor invectivelor cumulate de exegezele maioresciene dintr-o epocă de sinistru dogmatism ideologic, am amintit doar de acele cumplite vremi pentru că anumite tentaţii denigratoare pot fi observate şi în prezent, desigur dintr-o altă perspectivă şi cu alte temeiuri. Cel mai adesea este aşezat în pandant cu Eminescu, mai exact cu drama poetului din acei ani tulburi şi rău prevestitori de după ziua de 28 iunie 1883, când mintea lui Eminescu a dat semne de tulburare. Într-o formă mai directă sau mai voalată Maiorescu este făcut răspunzător de tot chinul îndurat de poet în intervalul celor şase ani de patologie simptomatică şi de tratament nepotrivit.
Majoritatea celor ce împărtăşesc ideea lui Theodor Codreanu privind dubla sacrificare a lui Eminescu – a morţii civile cu şase ani înainte de a interveni moartea biologică – consideră că Maiorescu n-a făcut tot ce trebuia şi-i sta în putinţă pentru salvarea poetului. Teza eminentului eminescolog de la Huşi se cunoaşte. În condiţiile când România negocia un tratat secret cu guvernul de la Viena, gazetarul Eminescu, care încă mai visa la eliberarea Transilvaniei şi refacerea vechiului imperiu dacic devenise inoportun. Era deja unul din membrii activi ai Societăţii secrete Carpaţii, care avea un program ambiţios – de înarmare a populaţiei şi pornirea unei revolte în Ardeal. Guvernului de la Viena nu-i erau străine scopul şi activitatea acestei organizaţii deoarece câţiva dintre membrii ei, printre care şi unul din conducerea organizaţiei, Ocăşanu, deveniseră agenţi ai serviciilor vieneze.
Insistăm asupra acestui punct. Maiorescu, Creangă şi chiar Veronica Micle făceau parte din această societate, iar activitatea ei neliniştea serios guvernul vienez. Atât de serios, încât exact în ziua când mintea poetului s-a clătinat, 28 iunie 1883, poliţia a descins în forţă la sediul organizaţiei şi-a efectuat o percheziţie destul de amănunţită. În dimineaţa acestei zile, Eminescu ajunge acasă la Maiorescu de la care împrumută cinci lei pentru birjă şi-i promite criticului că va trece şi el pe la sediul organizaţiei. Dacă ar fi ajuns, am fi avut astăzi mai multe informaţii despre ce s-a întâmplat acolo. Dar n-a ajuns, a mers la Capşa, unde l-a întâlnit Gr. Ventura, iar de aici a traversat Cişmigiul şi s-a amăgit cu ideea că o baie rece la baia Mitraşevski i-ar face bine, pe canicula care devenise încă de dimineaţă copleşitoare. De aici, de la baia Mitraşevski va fi pus în camesol de forţă şi trimis la sanatoriul doctorului Şuţu, fără o examinare medicală prealabilă. Printre cei veniţi să ajute poliţia în imobilizarea poetului şi depunerea lui la sanatoriul dr. Şuţu întâlnim şi numele inginerului Simţion şi a lui Ocăşanu – amândoi oameni de bază în organizaţia Carpaţii.
Ion Filipciuc care a scris o carte despre ultimii şase ani din viaţa lui Eminescu îl include pe Maiorescu în cercul prietenilor reci, alături de alţi politicieni ai timpului, cei mai mulţi proveniţi din cadrul partidului conservator – P.P. Carp, D.A. Sturdza, Pogor şi alţi lideri din viaţa politică a vremii. Într-un fel, erau şefii lui, căci Timpul era oficiosul partidului conservator, dar, e drept Eminescu nu le-a simţit autoritatea şi nici ei, liderii partidului, nu i-au impus un program, o direcţie, o linie de urmat. I-au lăsat toată libertatea şi gazetarul a gestionat-o în interesul înalt al problemelor fundamentale cu care se confrunta ţara. Nimeni ca el n-a iubit mai aprig poporul român, n-a realizat o inventariere mai exactă a specificului nostru naţional şi n-a depus o râvnă mai probantă pentru optimizarea evoluţiei româneşti şi pentru sincronizarea ei cu evoluţia ţărilor din Apus.
Mulţi dintre cei care admit teza dublei sacrificări a poetului caută vinovăţii personalizate, iar Maiorescu este menţionat printre cei dintâi. Puţini, dintre cei care admit teza dublei sacrificări a lui Eminescu recunosc, concomitent, şi nevinovăţia lui Maiorescu, recunosc că magistrul a avut o atitudine aproape părintească faţă de poet şi-a arătat faţă de el o generozitate cum nu prea se poartă în cultura noastră, în care suntem mai mult porniţi spre tăgadă decât spre recunoaşterea valorii acolo unde se irizează.
S-au schimbat vremurile, dar metehnele, invidia şi sindromul capra vecinului au rămas la fel de active. Maiorescu nu mai este tăgăduit din perspectivă gheristă sau a sinistrei ideologii marxiste. Se caută alte pretexte de tăgadă, iar drama lui Eminescu se dovedeşte destul de productivă. Recunoştinţa la români este mai rară, chiar şi decât floarea de colţ.
