Eugen Simion: Despre „mesianicii pozitivi”, care au făcut Unirea din 1859 şi au pus bazele României Moderne
O alianţă oximoronică
Preafericite Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor academicieni, înalte şi cinstite feţe bisericeşti, domnilor şi doamnelor, fiind ultimul orator, am avantaje şi dezavantaje. Dezavantajul este că ce voiam să spun aproape că s-a spus în totalitate. Avantajul este că trebuie să inventez altceva, cât mai scurt, pentru că şi dumneavoastră aţi obosit după atâtea discursuri frumoase şi consistente, şi vreau să-i felicit pe cei care au vorbit şi care au spus lucruri, într-adevăr, şi foarte actuale, şi foarte substanţiale. Îi felicit pe cei care au păstrat un ton, cred eu, de luciditate, 
responsabilitate şi iubire. Iubire pentru această generaţie extraordinară despre care tocmai s-a vorbit şi despre sacrificiul ei. Bănuind că se va întâmpla aşa, m-am gândit să aleg un subiect special şi l-am definit printr-o formulă care, probabil, cere explicaţie. De ce am zis „mesianicii pozitivi care au făcut România modernă”? Formula nu-mi aparţine. Formula aparţine unui uriaş critic. E una dintre minţile cele mai strălucite ale acestei naţii: George Călinescu. Uriaşul acesta are asemenea formule norocoase. Vorbind de generaţia de la ’48, generaţia care a făcut, într-adevăr, Unirea, o mare generaţie, o mare generaţie de intelectuali, în primul rând, G. Călinescu a folosit sintagma „mesianicii pozitivi”. O să încerc să spun ceva, în această ordine de idei, să nuanţez. Iniţial formula călinesciană a stârnit zâmbete, a stârnit şi ironii. Mi-amintesc, şi acum, de un coleg de-al meu, profesor, un om cu spirit ironic, care atunci când ajungea la acest capitol, la cursul ţinut, totdeauna încerca să facă glume. „Mesianicii pozitivi”. Formula e foarte bună, prinde. De ce? Pentru că această generaţie, cred şi eu, a pus în evidenţă ceva ce ne este propriu nouă, românilor. Înainte de a spune ce, fac o paranteză, pe care vă rog s-o acceptaţi. S-a vorbit mereu de firea românilor, de caracterul nostru, de spiritul nostru tranzacţional, de resemnarea noastră, de mioritismul nostru ş.a.m.d. S-a vorbit despre oportunismul nostru în istorie. Mi-amintesc că un profesor de la Sorbona, de la Paris IV Sorbonne, un romanist, un om care îi iubea pe români, a învăţat limba română şi, în momentul în care eu l-am cunoscut, conducea catedra de italiană şi română la Sorbona, Alain Guillermou, care a scris o carte despre Eminescu – o carte, de altfel, splendidă despre Eminescu – spunea: ce curios e poporul român, eu n-am mai întâlnit o naţiune, o fire ca aceea a românilor, care să unească în ei profetismul cu un sentiment de melancolie şi de mare disperare. Această alianţă atât de oximoronică între profetism, militantism şi, în acelaşi timp, atâta sentiment al deşertăciunii şi al durerii n-am mai întâlnit, spunea profesorul francez. Cultura noastră e plină de asemenea remarci despre spiritul românesc, care este un spirit depresiv sau melancolizant într-o formulă mai fericită, mioritică i-a zis Blaga. De asemenea, s-a vorbit despre acţiunea românească şi filosofia de existenţă românească, bazată pe profetism. Dar niciodată nu le-a pus cineva în alianţă, în legătură. Acest profesor francez care ne iubea pe noi, românii, vorbea cu oarecare simpatie şi cu oarecare mirare de această alianţă, care există într-adevăr. Şi generaţia despre care s-a vorbit aici – şi, încă o dată, s-a vorbit foarte bine, s-a vorbit în spiritul adevărului – era, într-adevăr, o generaţie, în primul rând, profetică, o generaţie mesianică. Toate numele pe care le-am auzit citate astăzi sunt reprezentanţii străluciţi ai acestei generaţii care a făcut istoria modernă, a pregătit-o, fiind, într-adevăr, înainte de orice, nişte spirite mesianice. Vă rog să acceptaţi formula lui Călinescu: „mesianici pozitivi”, pentru că e vorba de nişte spirite profetice, care au vrut să construiască. Este frumos să gândeşti, să visezi, dar trebuie să şi faci ceva.
Spiritul grec, spiritul roman
şi spiritul iudeo-creştin
Mi-amintesc că Augustin Buzura zicea că două verbe sunt esenţiale pentru om: verbul a fi şi verbul a avea. A venit spiritul modern – eu mă includ în generaţia care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în secolul al XX-lea – şi a adăugat prin André Malraux: „Ne trebuie şi verbul a face”. Sigur că a face era şi este în spiritul nostru european de la romani încoace, în primul rând. Spiritul european, se spune deseori, este format din trei surse: spiritul grec, spiritul roman şi spiritul iudeo-creştin. Paul Valéry se referea la geometria greacă şi tradiţia iudeo-creştină sau, mai înainte, spiritul roman, cel care a construit. Aceste trei forţe reunite în spiritul mediteranean, acela care a construit, de fapt, spiritul modern, acţionează. Civilizaţia noastră şi cultura noastră sunt formate prin alianţa acestor trei surse.
Unirea din 1859, Marea, Mica, Fundamentala Unire, nu ştiu cum să-i zic mai bine, această Unire ne-a adus pe scena istoriei. Au făcut-o, cred eu, trei forţe. Sunt un istoric al literaturii şi un critic literar. Aşadar, în primul rând, aş zice „boierii de neam”. Este formula lui Eminescu, care făcea o diferenţă: boierii de neam, boierii legaţi de pământ, cei care gândeau, fireşte, la moşia lor, dar se gândeau, în primul rând, şi la naţia lor. Din aceşti „boieri de neam” au ieşit fiii acestor boieri de neam, care şi-au făcut studiile în străinătate, s-au întors acasă şi au construit, au pregătit această Unire Fondatoare, splendida Unire i-aş spune, care, încă o dată, ne-a plasat în istoria modernă. Nu mai suntem nişte rătăciţi, aici, între trei imperii, între stăpâniri străine, ci am devenit o naţiune. Naţiunea şi naţionalismul în sensul secolului al XIX-lea sunt, au fost religia acestei generaţii. Naţionalism în sens pozitiv. Astăzi terme-
nul a căpătat o nuanţă peiorativă şi este exclus să spui, nu poţi să zici astăzi naţionalism. Nu mai poţi să zici nici naţiune. E o interdicţie venită din corectitudinea politică, care, după părerea mea, este cu totul nepotrivită… De fapt, nu atât nepotrivită, ci înţeleasă în chip cu totul greşit. Dacă spui naţiune, vine politica corectă şi te sancţionează. Nu poţi să spui Eminescu a fost naţionalist. Eminescu a fost naţionalist, sigur că a fost, dar în sensul pe care-l avea în secolul acela acest cuvânt! Era naţionalismul unui popor care voia să devină un stat modern şi să-şi găsească locul între celelalte state europene! Şi ne grăbim noi, acum, să-l penalizăm pentru acest lucru. Să-l penalizăm pe el. Să penalizăm şi generaţia lui – prima forţă care a creat. Deci, e vorba de o seamă de tineri care au făcut studii în străinătate. Kogălniceanu a învăţat în Lunéville şi la Berlin. Şi a venit de la Berlin cu gândirea istoricilor. Al doilea, sau înaintea lui Kogălniceanu, ar trebui să-l cităm – deşi a fost citat frumos deja şi mi-a plăcut – Bălcescu, care, într-adevăr, este martirul acestei generaţii. Vedeţi, orice lucru, ca în Mitul Creaţiei, are nevoie de sacrificiu. Bălcescu a fost martirul care, în euforia şi în grandoarea viziunii lui, s-a pregătit pentru acest martiraj. Dar au fost şi alţii care, în afară de a fi şi a avea, s-au gândit la şansa de a avea o patrie, şansa de a avea o naţiune, şansa de a avea o limbă, norocul de a avea un sol. În determinarea unei naţiuni sunt două elemente esenţiale: limba şi solul. Solul, adică ţara, spaţiul. Această generaţie s-a bătut pentru identitate, independenţă şi naţiune.
Înnoire, reformă şi tradiţie
Pe lângă Bălcescu, trebuie să cităm, aici, din nou, o altă figură uriaşă, aceea a lui Kogălniceanu. Daţi-mi voie să am o preferinţă în această chestiune. Eu sunt valah creştin-ortodox. Preferinţa mea în această generaţie, totuşi, merge spre Kogălniceanu. Bălcescu era vizionarul, era cel care se pregătea pentru martiraj. Citite şi astăzi, cărţile d-sale sunt extraordinare. De altfel, tocmai le-am publicat la Academia Română prin Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Am publicat, acum câteva săptămâni, operele fundamentale ale acestor cărturari: Bălcescu, Kogălniceanu şi Ghica. Aceşti trei mari intelectuali şi trei mari patrioţi ocupă un loc esenţial. Preferinţa mea, ziceam, merge către Kogălniceanu, pentru că Kogălniceanu este, cred eu, mintea cea mai chibzuită. Este un filosof al chibzuinţei. E un om care gândeşte bine relaţia dintre înnoire, reformă şi tradiţie. Această generaţie de oameni învăţaţi, de tineri învăţaţi, alcătuiau, într-adevăr, elita naţională. S-a vorbit frumos, aici, despre elită. Ce deosebeşte elita noastră de astăzi – care este arogantă şi îşi vede de interesele ei, nu de interesele naţiei – de această elită, care gândea că nu poţi să fii strălucit, nu poţi să fii nimic, dacă naţia ta este în sărăcie, în ignoranţă şi nesocotinţă. Elita de atunci a pus înainte problema naţiunii. Nu-i putem uita pe alţii. Cineva a citat, pe bună dreptate, iarăşi, o figură uriaşă a acestei generaţii: Heliade Rădulescu. Heliade, pe care mulţi nu-l iubeau. De fapt, nu se iubeau între ei. Am citit recent corespondenţa dintre ei şi am văzut relaţiile dintre ei. Nu se iubeau! Nu prea se iubeau, mai exact, se şi acuzau, se şi bârfeau. Dar când era vorba de naţiune, de „principiul naţionalităţii”, cum zicea Kogălniceanu, aceşti cărturari nu se mai certau, nu se mai duceau undeva să se reclame între ei, nu se mai duceau nici măcar la Înalta Poartă, unde învăţaseră domnitorii şi boierii noştri să se ducă, să plângă şi să facă intrigă. Când a fost vorba să se voteze – mi-a confirmat academicianul Ioan Aurel Pop – în divanul ad-hoc, conservatorii şi reformiştii au votat toţi împreună! Mă rog, e adevărat că au început să se certe mai târziu, când s-a pus problema reformelor. Dar atunci când s-a pus problema naţiunii, aceşti oameni s-au înţeles.
„Politica noastră cea mai
bună este literatura”
Heliade Rădulescu a lansat o formulă pe care îmi place s-o citez totdeauna: „Politica noastră cea mai bună este literatura”. Prin literatură ei înţelegeau cultura, participarea acestei intelighenţe româneşti la realizarea unui stat unitar. Aşadar, „politica noastră cea mai bună este literatura”.
O paranteză scurtă. În 1990, după căderea comunismului, toţi trăiau într-o stare de euforie extraordinară. Am fost atât de bucuros, eu care îmi petrecusem aproape întreaga viaţă în comunism. Făceam socoteala anilor… Şi erau mulţi. Eu şi încă două generaţii ne-am petrecut viaţa sub un regim totalitar. Atunci, în 1990, eram atât de fericiţi şi atât de liberi. Ne bucuram că putem gândi liber. Ne bulucisem toţi să facem publicistică, să ne afirmăm. Ei, atunci, mi-am amintit de fraza lui Heliade şi am zis: domnilor, să facă politică cei care se pricep, cei care vor să facă politică şi vor să se angajeze. Dar să nu amestecăm lucrurile. Literatura să rămână, totuşi, politica noastră cea mai bună. N-am fost, cred eu, înţeles bine, sau am fost interpretat altfel, căci n-a ieşit bine ceea ce am spus. Ceilalţi, mulţi prieteni de-ai mei ai făcut politică, s-au despărţit de mine. După părerea mea, n-au reuşit prea mult ca oameni politici, iar pe urmă s-au întors la literatură. Dar, iată, au trecut de atunci aproape trei decenii. Şi dacă comparăm ce au reuşit să facă intelectualii dintre cele două Războaie Mondiale cu ce am reuşit să facem noi în aproape 30 de ani, după ’90, în domeniul literaturii, balanţa nu este în favoarea noastră.
Îl pun în fruntea generaţiei care a creat România modernă pe bine-chibzuitul, domolul Kogălniceanu. În disputele din epoca aceea erau două curente. Unul era reprezentat de C.A. Rosetti – o figură formidabilă, pe care ar trebui s-o discutăm, să-l publicăm, în primul rând. C.A. Rosseti voia o reformă radicală, o trecere de la feudalismul nostru întârziat la forme moderne. Lângă el era un spirit mai practic, Brătianu, erau şi brătienii. Ceilalţi, reformiştii, erau cumpătaţi de felul lui Kogălniceanu. Aceştia voiau, citez, „o reformă fără pripeală”. O reformă fără pripeală… Îmi place să spun, mai ales, în ultima vreme, această formulă, mie mi se pare foarte potrivită, i se potriveşte şi lui, moldoveanului din el, care, de fapt, reprezintă ceea ce oamenii de cultură numesc la noi „curentul organicist”. Kogălniceanu voia o dezvoltare organică. Nu era împotriva reformei, dar nu era nici împotriva renunţării la tradiţiile spirituale şi morale, la tradiţiile „babachii”, cum zicea în scrisorile din tinereţe tânărul student de la Berlin. „Reforma fără pripeală” este aceea care, de fapt, a triumfat şi a făcut România modernă. Trebuie să spunem de multe ori că fără reformele iniţiate de Kogălniceanu şi făcute de Cuza, precum şi de toţi oamenii care au fost în jurul lui, fără cele trei mari reforme, şi anume: desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea clăcaşilor, deci, consolidarea unei puternice clase ţărăneşti, care să lucreze pământul, fără dezrobirea ţiganilor, şi a treia – secularizarea averilor mănăstireşti – aici nu ştiu prea multe, Preafericite, o să ne spuneţi dumneavoastră – fără aceste reforme, aşadar, nu se putea închipui România modernă.
Două generaţii strălucite
Mai este ceva care trebuie precizat. Erau reformiştii radicali, care voiau să ne sincronizăm cu occidentul. Şi aveau dreptate. Erau, pe de altă, parte conservatorii. Atenţie, conservator nu înseamnă ruginit, reacţionar. Noi înţelegem greşit politic. Conservatorii reprezintă, şi ei, o forţă în societate, o forţă necesară. Generaţia lui Maiorescu, Eminescu şi Caragiale, e una conservatoare. Dar asta nu înseamnă că ei nu aveau o justificare în societate şi că rolul lor a fost totalmente negativ. Spiritul conservator reprezintă, în societatea românească de atunci, în această generaţie şi în generaţia critică a Junimii, forţa care veghează asupra progresului. Cei care aveau dreptate să împingă societatea noastră erau, într-adevăr, liberalii de atunci, „roşii” le spune Eminescu, care voiau să construiască „drumul de fier”, să facă un sistem bancar, să aducă Principatele în Europa şi să impună noul stat, România, cum s-a numit – fericit moment şi bună inspiraţie! – să o aducă în Europa. Dar progresul nu se poate realiza – şi o ia pe un drum greşit de multe ori – dacă nu este un spirit care să vegheze. Maiorescu nu era împotriva progresului. Noi am învăţat nişte lozinci de la sociologii din anii de după Al Doilea Război Mondial. Maiorescu nu era reacţionar. Era împotriva formelor fără fond, a formelor goale. Există pasaje în articolele lui, în care acceptă sincronizarea, dar pune o stavilă. Este şi el un organicist, cum au mai fost de la Kogălniceanu până la Nicolae Iorga şi până târziu în societatea noastră.
România modernă are – nu sunt eu cel care le descopăr – două generaţii strălucite care ar trebui să ne fie generaţii-model. Generaţia de care am vorbit, aceea care a făcut Unirea Principatelor şi a pus bazele României Moderne. Cuza este simbolul politic şi moral al acestei generaţii. După el a venit Regele Carol, care a găsit „aluatul încropit”. Ce a făcut această generaţie? A creat formele societăţii moderne. Între altele, s-a ocupat de cultură. S-a vorbit aici, pe bună dreptate, despre înfiinţarea Academiei Române în 1866, care a fost pregătită de Cuza şi de oamenii lui, C.A Rosetti, după aceea – Kogălniceanu, care a fost preşedinte de multe ori. Această Academie Română reprezintă matricea unirii spirituale realizate în 1918. E o matrice pentru că şi-a pus probleme fundamentale ale civilizaţiei noastre şi ale culturii noastre. Academia Română a creat „Dicţionarul limbii române”. Prima grijă a Academiei Române a fost să strângă documente istorice şi să unifice limba noastră, care ne-a ţinut uniţi. Românitatea s-a bazat pe această limbă, pe ideea latinităţii, apropo de strigătul cronicarului „noi de la Râm ne tragem”! Ioan Aurel Pop a afirmat că Transilvania n-a participat. N-a participat direct, dar lecţia conştiinţei naţionale ne-au dat-o ardelenii, Şcoala Ardeleană. Să recunoaştem acest lucru! Ideea latinităţii care ne-a unit şi trebuie să ne unească, în continuare, în jurul ideii de latinitate. Noi aparţinem unei familii spirituale şi morale. Şi nu trebuie să renunţăm la aceste lucruri. Ştiţi cât a durat lucrul la „Dicţionarul limbii române”? O sută şi ceva de ani! Abia în anii din urmă, în timpul nostru, am încheiat „Dicţionarul limbii române”. Sunt lucruri de temelie.
Să fim români, să fim
români europeni
Mai există o generaţie pe care ar trebui s-o amintim. Este a doua generaţie, care a urmat acesteia, care a creat, a pregătit o generaţie de intelectuali – de elită, cum s-a spus – şi care a pregătit Unirea: generaţia lui Iorga, generaţia lui Octavian Goga, generaţia lui Slavici (deşi Slavici, să zicem, mai târziu a avut o altă gândire), generaţia lui Coşbuc. E generaţia atâtor scriitori extraordinari, care la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, au pregătit Marea Unire. Forţa lor extraordinară sau grija lor cea mai mare s-au concentrat aici: cum să pregătim unirea tuturor provinciilor istorice ale românilor! Această a doua generaţie strălucită a reuşit. E adevărat, am avut şi noroc. Sigur că – aşa cum s-a spus – norocul trebuie, uneori, pregătit, trebuie socotit. Cert e că am avut noroc. Uneori, norocul joacă un rol important.
Putem trage unele învăţăminte din tot ce am şi aţi auzit astăzi, din ce gândim toţi, uneori, cu voce tare, alteori, numai în limbajul nostru de taină. Este bine să fii un scriitor strălucit. Este bine să fii un istoric mare. E bine să aparţii unei elite. Elita, însă, n-o stabileşte un număr de indivizi care vin şi se declară ei înşişi „elitişti”. De altfel, „elitismul” este un cuvânt care mie nu-mi place. Îmi place „elita”. „Elitismul” miroase a ceea ce românii numeau în secolul de care vorbim a „ciocoism”. Vii deodată şi te instalezi undeva, ai o susţinere, de la o fundaţie, de la alta, şi eşti tu elitist şi începi să-ţi faci interesele tale. Nu! Elita este aceea care face ceva pentru naţia respectivă. Elita este aceea care primeşte o recunoştinţă, şi în posteritate, a naţiei sale! Eminescu nu s-a considerat elitist niciodată. Cine citeşte articolele lui vede că el nu vorbeşte de poezia lui. Eu nu-mi amintesc de aşa ceva. Deşi l-am citit şi am scris despre Eminescu. L-am editat pe Eminescu. Deci, nu-mi amintesc ca el să spună „eu sunt genial! Eu, iar ceilalţi nu mai contează!”. Aşa ceva nu există. Aceasta e o boală a postmodernismului nostru.
În concluzie, să creăm elita, pentru că avem nevoie de elită. Avem nevoie de o elită, în primul rând, în clasa politică. Naţiile civilizate şi vechi, democrate, îşi construiesc această elită. Sunt marile şcoli pe care le cunoaşteţi – în Franţa, în Anglia sau în altă parte – care îşi pregătesc elitele, ai cărei reprezentanţi să nu fie doar vorbitori. Să fie şi buni administratori în diferite profesiuni. Elita nu are un rost, după părerea mea, nu are o justificare, dacă nu se pune în slujba naţiei. Să fim români, să fim români europeni.
■ Conferinţă ţinută la Palatul Patriarhiei
